Despre moarte în mai multe feluri

Moartea nu-ţi spune nimic cînd ai 10 ani. Trece pe lîngă tine şi nu o vezi, e un simplu cuvînt din şase litere, moarte e un cuvînt din integrame pe care eşti mulţumit că-l ştii. Mai mult mă impresiona cimitirul din curtea bisericii, cu mormintele-moviliţe pe care încercai să nu calci, bunica aprinzînd o lumînare la rudele ei, “aici unde e mama şi tata” spunea, şi mi se părea incredibil că avusese şi ea părinţi, mi-i imaginam groaznic de bătrîni, bineînţeles mai bătrîni decît era ea, îngropaţi acolo. Nu mi-i imaginam ca şi cum erau rude, pentru mine, în lumea asta, nu existau decît sub forma a două cruci. Bunica avea o soră şi avusese şi un frate care murise în război.

“Astăzi e ziua lui Grigore, ştii?” îi spunea sorei ei şi mă miram că şi morţii au zi de naştere care trebuie ţinută minte.

Cînd nu se putea duce vreodată duminica la slujbă avea grijă ca cel puţin sora ei să se ducă, şi-i reamintea să nu uite o rudă sau alta de pe acatist. Încă îmi amintesc minutele acelea lungi, cînd copil fiind îmi trecea os prin os stînd în picioare şi ascultîndu-l pe părinte citind lungul pomelnic.

Ca să mă distrez stăteam cu urechea ciulită încercînd să descifrez cît mai multe nume de morţi – o îndeletnicire numai potrivită pentru un băiat de vîrsta aia, ţinut împotriva dorinţei lui printre oameni în vîrstă cu haine pătate de ceară, într-un loc întunecos mirosind a fum de lumînare şi tămîie. Ca un făcut, popa bălmăjea o nesfîrşită înşiruire pe care încerca să o rostească de parcă pusese pariu cu dascălul că va bate recordul de nume spus pe o singură inspiraţie, aşa, ca într-o încercare demnă de Guinness World Records. Mi se părea că pur şi simplu vorbea invers şi mă gîndeam că poate asta îi învaţă pe preoţi la unul din cursurile seminarului, să citească de la coadă la cap, exact aşa cum şi noi, copiii, învăţasem să vorbim păsăreşte ca să nu înţeleagă adulţii, şi cînd de exemplu, “vino mai pe seară” devenea “vipinopo mapa ipi pepe sepeaparapa”. Dar de ce nu ar fi vrut părintele să nu înţeleagă enoriaşii pomelnicul? Poate că nu avea timp să-i citească pe toţi. Cînd am crescut mare, un alt băiat adolescent ca şi mine, mi-a destăinuit spre oripilarea mea că fusese în alt sat, la o rudă de-a lui, preot, şi că ducîndu-se la wc-ul din grădină avusese surpriza să descopere într-un cui ruginit un teanc de acatiste înfipte una într-ala destinate unui scop deloc nobil.

Eu i-am povestit la rîndul meu cum mă pusese bunicul să încerc să lipesc o monedă de 25 de bani pe o icoană care îndeplinea dorinţe (“numai dacă te rugai cu multă evlavie”) şi cum, după cîteva minute, observasem că icoana era dată cu un strat fin de ceară. Nici nu trebuia să te rogi, trebuia doar să ţii degetul cald pe bănuţ şi să apeşi mai cu forţă. Am ajuns amîndoi la concluzia că unii preoţi sînt mai păcătoşi decît enoriaşii care le păşeau pragul bisericilor. Bunicul avea cîteva cărţi fără coperţi pe care le răsfoia. Am amintit mai demult care erau: Răscoala, Napoleon şi Contesa Walewska, Aventuri în taigaua siberiană şi.. o carte bisericească, tot fără coperţi, iar în ea erau descrise întîmplările unor persoane care se duseseră duminica la Sfînta liturghie. Îmi amintesc perfect cum sunau. Trei prieteni care se pregătesc să plece într-o călătorie duminică dimineaţa, iar unul dintre ei simte un imbold irezistibil să rămînă mai întîi să asculte Sfînta liturghie. Şi aşa făcea, pleca cu întîrziere, apoi, cînd îşi ajungea prietenii din urmă descoperea că aceia muriseră în vreun accident. Iar pe el, Sfînta liturghie îl salvase de la moarte. Toată cartea era scrisă la fel, după acelaşi tipar. Pe bunicul nu cred că îl salva Sfînta liturghie de la nici o moarte, spun asta pentru că din satul nostru nu plecau avioane, nici trenuri, nici vapoare, nici de trăznet nu se murea la noi, ci în satele mai de sus, de la munte, niciuna din fatalităţile descrise în carte nu puteau avea loc în satul nostru (chiar nu se întîmpla nimic, şi mi se pare o minune că am găsit atîtea lucruri să spun despre satul “Periş de Vrancea” în roman.. e un sat în care îmi amintesc un singur incident: de un Crăciun un sătean s-a rănit destul de grav încercînd să înjunghie un porc mai puternic şi cu poftă de viaţă.)

Cu cît creşteam mai mare, cu atît pretextele pe care le găseam să nu-i însoţesc pe bunici la slujbă erau mai elaborate şi am ajuns să mă duc foarte rar. Cartea despre Sfînta liturghie, pe care cum spun o citisem, prezenta moartea ca o pedeapsa a adulţilor care nu se duc la slujbă. Moartea nu mă privea pe mine, era treaba lor.

Mă luau totuşi la înmormîntări, de cîte ori mureau cunoştinţe de-ale lor prin sat, sau la rude.

Ţin minte că o dată am fost doar eu cu bunica la o înmormîntare în satul vecin, doi kilometri pe care i-am parcurs şi la dus şi la întors gîndindu-mă cîte jocuri pierdeam în timpul ăla. Traseul ar fi trebuit să fie mai scurt, exista o alternativă directă dacă “o scurtam prin vie” dar nu puteam face asta cînd şi eu şi bunica eram îmbrăcaţi frumos, aşa cum trebuie pentru “acel” eveniment, în haine bune şi pantofi buni. Drumul pe care mergeam – drum naţional, asfaltat -, era teribil de şerpuit, şi nu existau dealuri, stînci, nimic; cotiturile erau inexplicabile şi cînd veneau cei de la Bucureşti cu maşina îi auzeam cum rîdeau spunînd “sigur erau beţi cînd au construit şoseaua!”. Mi se părea o explicaţie foarte plauzibilă: casele erau uşor strîmbe, uşile nu se închideau dacă nu puneai umărul în ele, bunica îngropa damigene de vin în grădina pentru a le ascunde de pofta bunicului, toamna recolta cea mai importantă erau strugurii – dar nu am văzut bărbaţi să mănînce struguri acolo, asta făceau numai femeile şi copiii, pentru că bărbaţii converteau automat în cap tîrnele cu struguri în butoaie cu vin astfel că era şi păcat să-i mănînci, cînd “dintr-un ciorchine ieşea un păhărel de vin”. Un băiat mai mare cu doi ani ca mine, el era clasa a opta pe atunci, a vomitat în faţa mea la coadă la pîine – toată lumea îşi dăduse seama ce cantitate uriaşă de vin băuse copilul ăla!

Aşa că de-asta drumul era lung, pentru a ocoli nişte vii aproape sfinte, pe care nimeni nu acceptase să le scoată doar ca să facă loc unei şosele.

Mergeam alături de bunica iar maşinile treceau rar şi cînd le auzeam bunica mă împingea afară din carosabil şi dacă era basculantă ne şi opream, cu toate că drumul era lat. Ea era întotdeauna poziţionată cel mai aproape de carosabil iar eu cît mai în afara lui. Nu-i era deloc frică de moarte. Mai tîrziu am auzit-o de multe ori rugîndu-se la Dumnezeu să o ia mai repede. Era super-mulţumită cînd îi răspundeam că da, o să mă duc des la mormîntul ei ca să-i aprind o lumînare. Aşa voia ea să audă că o iubesc, iubirea se număra în lumînări aprinse de mine mai tîrziu. Bunica era o femeie firavă dar o dată s-a aruncat în faţa mea în coarnele unui viţel care a trîntit-o cît colo. Şi cînd s-a ridicat de jos primul lucru pe care l-a făcut a fost să mă întrebe dacă sînt bine, cu toate că ea avea două coaste rupte. Cînd se oprea să treacă camioanele pe lîngă noi, cred că se oprea pentru mine nu pentru ea.

Eram foarte curios la vîrsta aia, enervant de curios, spunea mama. Am întrebat-o cine era cel care murise, dacă ne era rudă, şi de ce batem atîta drum prin caniculă pentru înmormîntarea lui.

Ei, ce ştii tu ce om a fost asta, mi-a răspuns ea. Mortul fusese cineva în acel sat, mi-am dat seama şi eu, auzind cum în curtea lui o formaţie din patru ţigani cînta muzică mortuară.

Tot din curiozitate, mai tîrziu l-am întrebat pe unchiu-meu despre omul respectiv (reţinusem casa) şi el mi-a spus, “ei cine ştie, mai mult ca sigur a fost unul care a curtat-o în tinereţe – a fost o femeie foarte frumoasă”.

Mie mi-a plăcut explicaţia asta. Aşa şi cred că a fost, pentru că îmi amintesc perfect că, la întoarcere spre casă bunica a oftat şi a spus “ce mort frumos!”

Bunicii aveau şi cîteva poze de la nişte înmormîntări mai speciale, le ţineau într-un sertar pe care mi-era groază să-l deschid. Aici erau pozele de la înmormîntarea Sultanei, o soră de-a bunicului care înainte să moară se stabilise în Bucureşti şi fusese foarte frumoasă dar frumuseţea nu o ajutase să trăiască prea mult. Surorile ei, Vasilica şi Smaranda erau urîte şi încă trăiau, septuageare şi bine merci dar şi ele erau de acord că Sultana fusese cea mai frumoasă. Tanti Vasilica era cea mai bună la înfăşuratul sarmalelor, de cîte ori era o pomană, lumea o prefera pe ea coordonator principal la bucătărie. Înfăşura sarmale pentru morţi cu o vie plăcere, şi nimeni nu le putea face mai mici decît ea, nici măcar bunica, motiv pentru care ea nu suporta să facă sarmale în foi de viţă cot la cot cu tanti Vasilica. Deşi nu era invidioasă, bunica spunea pe sub barbă că “sînt totuşi sarmale, nu bomboane fondante”.

Cînd înfăşura sarmale pentru morţi, tanti Vasilica vorbea despre moarte, păcătoşi şi păcate, iar eu trăgeam cu urechea. Cele mai mari păcate ale ei, şi şi le mărturisea mereu bunicii şi sorei, fuseseră avorturile din tinereţe. Acum, povestea ea, copiii ăia nenăscuţi îi apăreau în vise şi-i cereau socoteală. Îi vedea ca pe nişte copii de vîrste diferite, mai mari sau mai mici, în funcţie de lunile avute la avort şi cînd povestea îi numea pe fiecare, pentru că în capul ei le dăduse şi nume. Cel mai mult se temea că pînă la urmă toată viaţa ei cucernică de la maturitate încoace nu va răscumpăra acele păcate. “Ioano, tare mi-e teamă că tot o să ajung în focurile iadului, Doamne iartă-mă”

Bunica nu avea păcate. Bunica nu invidia pe nimeni. Bunica nu suporta hoţia şi înşelăciunea. Ţin minte că odată au cumpărat un pat şi acasă au descoperit că vînzătorul se înşelase cu o sumă mare de bani. Erau săraci şi bunicul nu voia să bată drumul înapoi la oraş ca să restituie acea diferenţă. Aşa că s-a dus chiar ea şi i-a înapoiat omului banii. Poate că avea un singur păcat. Îi era ruşine de ce ar putea crede ceilalţi despre ea. Prefera să vopsească gardul pe dinafară deşi pe dinăuntru arăta mai rău. Îi era ruşine să ceară. Mă trimitea pe mine să cer cu împrumut zahăr sau ulei şi întotdeauna îl dădea înapoi cînd trimitea mama pachet de la Bucureşti.

Tîrziu am aflat că mai avea un frate în viaţă, cu vreo zece ani mai tînăr decît ea, Costică. Despre el nu vorbea niciodată iar cînd se întîlnea cu soţia ăstuia la biserică – era o femeie grosolană şi prost îmbrăcată -, aceasta spunea cu o voce mieroasă: “Ce faci cumnată?” Întrebarea avea un efect devastator. Seninătatea dispărea de pe faţa bunicii şi era întoarsă pe dos pentru restul zilei. Costică, mezinul, se născuse tîrziu după ceilalţi fraţi şi, cum era la ţară, toţi trebuiau să plece vara la muncile cîmpului, nu avea cine sta cu cel mic. Mama lor tocmise o fată în timpul zilei şi mult prea tîrziu o prinseseră că îi amesteca pruncului ţuică în lapte ca să nu aibe grija lui. Costică ăsta era destul de încet la minte şi-şi găsise o nevastă pe măsură. Erau nelipsiţi de la pomeni şi înmormîntări de unde plecau încărcaţi iar bunica nu suporta să-l vadă aşa. Avea o relaţie ciudată cu el, se ducea pe ascuns şi încerca să-l prindă singur acasă, cînd îl găsea aşa vorbea cu el dulce cum vorbeşti unui frate mai mic pe care l-ai ţinut în braţe şi pe care-l ştergeai la gură cu batista şi el răspundea la fel. Dar cînd îl întîlnea pe stradă se făcea că nu-l vede. Cred că a fost singurul ei păcat şi sînt sigur că dacă există Dumnezeu a iertat-o de atunci.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.