Ce interesant este să revii la un roman la cîțiva ani după ce i-ai pus punct! Ca la o fostă iubire de care vrei și nu vrei să-ți amintești. După patru ani îți și vine greu să crezi că odată te-ai dăruit atît de tare chestiei respective. Parcă îți vine să zici că Dumnezeu ți-a luat mințile, altfel nu îți poți explica implicarea, pasiunea și intimitatea ideilor de care între timp te-ai înstrăinat.
Mi s-a mai întîmplat cu “Escroc SRL”, publicat la sfîrșitul lui 2013, adică la vreo doi după ce-l terminasem. Cînd m-am dus la Chambery să vorbesc despre el, eu de fapt eram absorbit de scrierea acestui roman, “Liftul”. Cînd cu cîteva zile în urmă editura mi-a cerut să scriu în limita a o mie de semne cum mi-a venit ideea pentru “Liftul” a trebuit să mă scutur puțin de starea pe care o am, adîncit în acțiunea și personajele “Ultimei Armate” pentru a-mi aminti cum și de ce am scris acest al doilea roman al meu.
Fiecare roman vine cu o atmosfera pe care mi-o creez în mod conștient și care începe probabil cu muzica pe care o ascult în timp ce scriu dar și cu amintirile pe care le revizitez și vîrsta pe care “simt” că o am în capul meu (care coincide cu vîrsta personajului).
La primul ascultam hip-hop pentru că stilul ăsta de muzică îmi dădea starea de revoltă pe care trebuia să o aibă personajul (un pic anarhist) dar mergea și cu condiția socială a altui personaj principal. Un an cît am scris la Liftul am ascultat numai Gotan Project. La romanul la care scriu acum ascult numai chill out, oriental fusion (Café de Anatolia). Nu pot să explic prea bine motivul dar cred că odată ce am scris primele cîteva capitole pe un anumit gen de muzică, aceleași acorduri mă ajută să intru mai repede în transă. Fiecare roman a început cu o bibliografie citită și ceva documentare. Pentru Liftul am citit “Despre vise” de Freud, “Palatul viselor”, roman de Ismail Kadare, “Casa Somnului”, roman de Jonathan Coe, “Exploring the world of Lucid Dreaming” de Stephen LaBerge (despre cum să îți controlezi visele în timp ce le ai). Dar înainte de asta a fost scînteia. Sintetizată la o mie de semne sună cam așa:
Liftul este un roman care s-a așternut aproape singur pe hîrtie în intervalul unui an. Ideea mi-a venit aflînd că cei doi colegi cu care lucrez într-un laborator de fiabilitate (facem teste pentru produse Huawei) au primit amîndoi cîte o mășină de dormit, concepută pentru persoanele care suferă de apnee (blocaje respiratorii în timpul somnului). Aparatul costă cîteva mii de dolari dar cheltuiala este rambursată aproape în totalitate de guvern (după ce în prealabil pacienților li se face o polisomnografie, adică o investigație complexă într-un laborator de somn în care dorm monitorizați). Există o mască făcută la comandă pentru configurația feței tale, un tub cu oxigen, senzori de presiune, un motor silențios care asistă pacientul cu un influx de aer numai atunci cînd e necesar.
Mi s-a părut fantastică opțiunea de a conecta mașina wireless pentru trimiterea datelor de evoluție a somnului către baza de date a doctorului somnolog.
Tot ce mi-a rămas de făcut a fost să mă privez intenționat de somn timp de un an, să-mi fac și eu rost de o mășină de somn și să scriu.
Nimic nu poate să te impresioneze mai bine ca ceea ce vezi cu proprii ochi. Într-o zi eu și cu Barry (primul dintre cei doi colegi care și-a achiziționat mășina de dormit) luam notițe despre testarea unui nou produs. Amîndoi scriam pe caiete dar el scria mai detaliat decît mine. Ca în multe alte zile, la un moment dat am observat că era cuprins de toropeală: se silea să se mențină treaz dar ațipea în ciuda jenei că e văzut de mine și de cel care explica. A doua zi, cînd încep să fac testul, mă împotmolesc din cauza indicațiilor mele incomplete și, realizînd că ceea ce scrisesem nu era suficient, mă duc la el cu gîndul să consultăm împreună notițele lui.
“Bine”, zice, “dar eu nu am notițe pentru că eu nu am scris.”
Nu-mi venea să cred că toate minutele alea erau complet șterse din memoria lui sau că, mai mult ca sigur, ele nu fuseseră niciodată înregistrate!
Amîndoi ne petrecusem ziua de muncă împreună dar ce înregistrasem eu nu corespundea cu ce înregistrase el. Am început să mă întreb cum se simt zilele din perspectiva unui insomniac, a unui om care de ani de zile nu doarme suficient (așa mi-a spus odată: “ar trebui să dorm luni de zile neîntrerupt ca să recuperez orele mele pierdute de somn”).
Mă uitam și la celălalt coleg, Mike, cum venea dimineața cu urmele măștii și a curelelor încă impregnate pe față, ca un cîine care purtase botniță. M-am întrebat cum s-o simți noaptea pentru nevastă-sa: să dormi lîngă un om din care iese o mască și un tub? Să auzi continuu cilindrul și motorul mașinii de somn?
E imposibil să-ți imaginezi exact ce simte sau să reproduci cu fidelitate situațiile prin care trece un om privat de somn. Pentru mine singura soluție de a scrie din perspectiva insomniacului era forțîndu-mă să experimentez asta. Scriam pînă spre două noaptea și dimineața mă duceam buimac de somn la serviciu. Mă trezeam în toiul nopții să îmi notez visele iar la serviciu îmi notam diverse senzații apoi combinam cele două scrieri ca și cum era o singură trăire.
Lipsa de somn, dacă mergi cu ea pe parcursul unui an, cum am făcut-o eu, te face să trăiești pînă la urmă o experiență aproape psihedelică. E ca și cum tot timpul ești puțin beat sau puțin drogat. Devii detașat, mai vorbăreț, mai indiferent, uneori ai senzația că te vezi pe tine însuți filmat din laterală și chiar nu îți pasă ce rol joci – tot ce vrei e să se termine, să ajungi mai repede în pat ca să tragi un pui de somn. Purtam în permanență un memory stick în buzunar pe care aveam documentul word al cărții. Noaptea scriam iar la serviciu puneam diacritice și corectam. Mi-a luat exact un an și mi s-a părut că romanul s-a scris singur pentru că într-un fel am repetat experiența lui Barry cînd nu-și amintea să fi luat notițele, cu diferența că la mine au fost ceva mai multe pagini. Privind în urmă, tot anul respectiv mi se pare ca un vis. Îmi aparține dar nu pot să pun mîna în foc că s-a întîmplat exact așa.
La final am facut niste căutari în documentul word al manuscrisului și i-am pun numele cuvîntului care se repeta cel mai des: “lift”.
De 85 de ori.
Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial
Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.
Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.
În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.
Poza este o ilustratie conceputa de Mihai, una din cele citeva pe care le-a creat pe vremea aia special pt acest roman si pentru care inca o data ii multumesc. Mihai, le mai ai si pe celelate doua sa le fwd la humanitas?
Erau doar niște shițe copertele alea. Cei de la Humanitas au designerul lor pentru asta, nu se vor complica.
ASTA era cea mai OK totuși, dacă mai adăugam un pat suspendat (sau nu).
(Revin după ce îmi fac timp să citesc articolul.)
Da, si asta e faina! Ai dreptate, stiu de data trecuta ca au reguli, cum ar fi colectia are coperta de design fara personaje.
Cu muzica e mai mult la inceput, dupa un timp incepe sa ma deranjeze, mi se pare ca ma incetineste. Atunci o pun in surdina sau o inchid de tot.
Si eu am scris un articol despre Scris si minciuna :)
Muzica și scrisul fac o bună echipă. Eu ascultam înainte Pink Floyd când scriam. Acum, merge doar pe ceva instrumental, cel mai bine Jazz, din câte observ.
„Tot ce mi-a rămas de făcut a fost să mă privez intenționat de somn timp de un an, să-mi fac și eu rost de o mașină de somn și să scriu.” – bună strategia :))
Legat de scris si muzica mie mi se pare ca este un fel de autosugestie :-) cate sacrificii fac unii scriitori, am mai citit despre cativa (si femei) care experimentau pe propria persoana pentru ca lucrurile sa fie credibile.
Am scris și eu o carte despre minciună. În perioada aia am mințit în draci, mai mult decât în toată viața mea, acumulat :)
Nu stiu daca in cazul meu se pot numi sacrificii.
De ex, cind scriam la Escroc SRL am fost in vacanta cu un tip care venise in Canada in container, o perioada se ocupase cu furat chestii, chiar si acum are un side business cu marihuana (desi s-a mutat in alt oras stiu in mare ce face). In mod normal nu m-as fi dus in vacanta cu grupul ala dar in cazul meu era exact genul de experienta de care aveam nevoie ca sa construiesc un roman credibil. Altfel cum? Oricita imaginatie ai nu poti sa stii cum se desface un container daca nu-ti spune unul care stie. Dar asta e nimic.. si mai important e sa cunosti genul de om: comportament, dialog, trecut. Mie chiar mi-a placut vacanta aia. In mod sigur intr-un grup de computeristi n-ar fi fost la fel ci mai plictisitor.
La fel si cu Liftul. In anul cind l-am scris experienta a fost super. Problemele au aparut mai tirziu cind mi-am dat seama ca e al naibii de greu sa iti reglezi somnul la loc. Mi-a luat mult, mult timp sa ma pot culca la 11 pm cum fac acum – am mai luat ocazional si somnifere iar melatonina era la ordinea zilei.
Fain ce scrieri voi! Muzica are un efect benefic asupra multora dintre noi. Mai ales când creezi ceva, scrii sau pictezi…
Ca sa poti face ceva bun ai si nevoie sa ti hranesti mintea cu ceva.
Experiente mai mult sau mai putin interesante trăim cu totii, însă nu reusim sau nu stim cum sa le transpunem astfel încât sa succinte interesul…
….si cum scriam si ma gândeam eu asa la experiente, mă trosneste una prin moalele capului:
Oare Sandra Brown când si a scris romanele, de unde a avut idei? Or a avut una si buna si restul a fost copy-paste cu +/- adăugiri.
Autoarei Agatha Christie ii veneau ideile când spala vasele, pentru ca i se părea atat de ingrata aceasta treaba. Azi sunt atâtea reclame la detergenți de vase ca ai putea face din ele un roman…ma rog.
Mi-e greu sa ma pronunt cind nu am citit nimic de S.B.
Agatha Christie cred ca o lua invers. Stia crima, motivul, bineinteles, stabilea criminalul. Dupa care incepea sa adauge personaje carora le dadea cite un motiv. Iar motivul crimei il lasa pt final. Exact cum ai face un desen abstract, ideea centrala e ascunsa sub multe mazgaleli – iti ia timp sa o poti distinge.
Cit despre S.B, Stephen King si altii: in momentul in care ajungi sa traiesti din scris ai si mult mai mult timp iar experienta te ajuta sa scrii mai repede si mai bine. Pina la urma tot trebuie sa iti epuizezi subiectele.
Merci de trecere!
Cornel, ti-au publicat Liftul? Te rog spune-ne si noua daca s-a publicat, unde putem gasi cartea. Ce editura?
Multumesc mult
Da, Roxana, eu aveam rabdare dar surprinzator vad ca mi se publica in timpul vietii :)
Aceeasi editura dar inca nu stiu data, feb sau martie. O sa revin cind aflu. Merci!
Multumesc mult, Cornel! …si felicitari!!!
Referitor la „relatia” job-scris – e tortura pentru creier si asta se vede peste cativa ani, daca tii ritmul asta constant. La un moment dat, ori sufera jobul (de obicei ramai fara si adio cariera), ori sufera scrisul.
Dar nici daca ramai fara job nu inseamna ca scrii mai mult decat zilele in care te duci la munca, dupa cum au spus si alti scriitori cu care am mai vorbit. Daca reusesti sa traiesti din scris si sa nu ai nevoie de job, asta inseamna sa-ti traiesti visul si foarte putini reusesc sa o faca.
Eu cred ca e un sacrificiu mare sa ai job si sa scrii in timpul liber. Practic viata ta va fi doar job si scris, nu-ti ramane timp pentru altceva. Iar cand nu scrii, cand ai perioadele alea in care nu-ti iese nimic, mai intervine si frustrarea.
Mai bine fotbalist, renunti la scoala, nu te critica nimeni pentru asta, si poti sa traiesti din fotbal, chiar si in Romania. :))
Apropo de scris si job, vorba lui Cosmin „full time scriitor si lucrez part time intr-o multinationala”.. pentru ca asa e, multinationala nu are control total pe ce se intimpla in creierul meu in cele opt ore :)
„Sacrificiu” era inainte, cind scriam incet si alegeam subiecte „serioase”. Dupa cum ai vazut, ultimele doua postari sint scrise rapid, la pauza de masa iar la roman scriu in week-end. Intr-adevar, azi trebuie sa sacrific o iesire cu snowboardul pentru capitolul 23. Asta e….
Ha ha! Articolul tău e foarte bun, Cornel.
Confirm ce ai spus tu și ce au spus până acum și comentatorii: relația între sccris și muzică este fundamentală. Eu unul când simt bine tastatura (simt că îmi alunecă foarte bine degetele pe ea și ideea odată cu ele) de obicei este pentru că mă isolez de mediul înconjurător prin muzică în căști.
Și e adevărat și că genul de muzică schmbă stilul scrisului. Vrei să pari mai dur, asculți hip-hop american. Vrei să fii sensibil, play Chopin, vrei ceva lejer și care se te relaxeze, jazz-ul e foarte bun! Pe mine unul, saxofonul mă bagă într-o stare de pozitivitate și energie neobișnuită pentru caracterul meu.
Documentarea serioasă și scrierea pe baza ei este cu siguranță o bună strategie, dar poate îngrădi imaginația. Câteodată parcă ai vrea să se întâmple ceva diferit și nu poți pentru că îți pierzi credibilitatea. Atunci începi să te documentezi nebunește în speranța că vei găsi exemple în care într-adevăr s-ar putea întâmpla așa lucrurile, după cum ai vrea tu să le faci să decurgă. Depinde mult și de stilul scriitorului. Cât de multe detalii vrea să transmită.
Buna observatia cu documentarea, am simtit-o pe pielea mea (ingradeste). Si invers, bun exercitiu sa citesti ceva super creativ/imaginativ, cum ar fi poezie sau magical realism, dupa care e rindul tau sa lasi friu liber imaginatiei.
Merci de trecere!