Despre secrete

Prima interdicție de care îmi amintesc și pe care o primeam des venea din partea bunicii.  „Să nu spui la nimeni, am încredere în tine că ții secret.”
Fraza asta repetată de bunica pe o voce anume, caldă, rugătoare aproape, și lucrurile pe care mi le spunea „doar mie” mă topeau de plăcere. Eram așa de mic că în mod sigur nu cunoșteam cuvîntul „interdicție” dar cît de plăcut era să aflu că sînt demn de încrederea ei – eu, un copil de patru-cinci ani. Nici măcar mamei nu trebuia să-i spun ce urma să aflu. Și nu-i spuneam, nici mamei, nici altcuiva.
Bunica nu mă amenința niciodată cu represalii în cazul în care nu-mi țineam gura.
Întotdeauna simțeam ca și cum era cererea cuiva la care țineam mai mult ca orice pe lume, de a ține o mare taină. Automat se trecea la alt nivel de încredere, parcă depășea sfera relației adult-copil. Pot să spun că odată ce am înțeles că ceea ce urma să-mi spună avea mare importanță pentru ea, am devenit dependent de senzația pe care mi-o crea vocea bunicii spunîndu-mi acel lucru care pe ea o apăsa așa de tare că simțea nevoia să vorbească cu mine. Bunicul era plecat la treabă și de multe ori revenea seara, în timp ce eu și cu ea petreceam toate zilele împreună. Dacă nu aș fi fost eu, bunica ar fi vorbit singură: și-ar fi spus secretele și tot ce o apăsa, ei înșiși, cum se întîmpla să o mai aud uneori. Ca să crească miza și să știu bine că am ce pierde dacă o dezamăgeam, întotdeauna îmi spunea că e convinsă că sînt destul de deștept să nu duc vorba, destul de inteligent să știu că secretul scăpat s-ar putea întoarce împotriva ei. Nu voiam să-i fac rău, asta știam sigur. În plus, să spun mai departe devenea echivalent cu a nu fi inteligent. Să nu spui un secret însemna deopotrivă că ești inteligent și demn de încredere. Aș mai fi avut și alte lucruri de pierdut, cum bunica mă obișnuise de mic să fiu mîngîiat pe spate sau pe cap în timp ce-mi vorbea despre lucrurile astea care o apăsau. Și acum mi se pare incredibil că nu mă plictisea ce-mi spunea, avînd în vedere că nu erau chiar poveștile tipice pe care le spun bunicii nepoților.
De cele mai multe ori erau secrete de familie sau secrete de-ale ei, puteau fi și lucruri pe care ea le considera păcate.
„Mi-e nu știu cum să spun asta preotului cînd mă mărturisesc”, îmi spunea cîteodată. Oare bunica mă lua drept un sfințișor capabil să-i ierte greșelile? 
Primul secret pe care l-am aflat de la ea, a fost odată cînd a venit o mașină de la București din care a coborît un cuplu să cumpere vin, familia Echimov. Erau prieteni cu fratele cel mic al bunicului și cu toate că erau deja trecuți de patruzeci de ani, nu aveau copii. Bunica mi-a spus că după ce murise taică-meu, ei se oferiseră să mă adopte deoarece aveau o situație materială bună, iar mamei, la 27 de ani, îi era greu să se recăsătorească din cauza mea.
Cînd am aflat asta, imediat am prins frică de domnul Echimov.
Era, cred, basarabean la origine, avea alură de rus: blond și cu ochi albaștri. Cînd se juca cu mine avea mania să-mi ceară să-mi bag mîinile între picioare iar el mi le prindea pe la spate apoi trăgînd brusc de ele în sus, mă forța să mă răsucesc 360 de grade prin aer și să aterizez la loc într-o secundă. Era înfricoșător dar cu toate astea parcă ai mai fi vrut să simți experiența aia din nou.
“Mai vrei?”
Plîngeam și rîdeam în același timp, pentru că voiam și nu voiam în același timp.
Apoi mă întreba: “Vrei să te luăm cu noi la București?” (acolo unde era și mama)
Cînd auzeam asta mă porneam pe plîns de-a binelea. Săracul om care făcuse o glumă nu putea ști că ceea ce mă făcea să plîng era secretul pe care deja mi-l spusese bunica.
După ce mama s-a recăsătorit și viața mea a devenit grea, uneori, mai ales spre adolescență, mă întrebam ce s-ar fi ales de mine dacă mama m-ar fi dat totuși spre adopție familiei Echimov?
Nu am să știu niciodată. Probabil că s-ar fi purtat așa de bine cu mine că m-ar fi răsfățat prea tare. Adică inversul tratamentului pe care l-am primit de la taică-meu vitreg și care, așa cum a fost, a făcut din mine cel care sînt acum. În general avem tendința de a refuza ideea că am putea fi altfel decît sîntem acum. Ni se pare că așa cum sîntem acum e versiunea noastră cea mai bună, dar bineînțeles că nu este așa. Întotdeauna există versiuni ceva mai bune ce pot fi create din „noi” dacă nu ar fi existat nu știu ce influență sau dacă nu ar fi existat nu știu ce experiență. Dar nu despre asta e vorba acum.
Un alt secret al bunicii era fratele ei mai mic, nea Alecu. Despre nea Alecu întîi am auzit vorbindu-se și de-abia după cîțiva ani l-am și văzut, cu toate că locuia doar la vreun kilometru de bunica. Bunica îmi cînta un cîntecel care suna așa: “nea Alecu, nea Alecu, tunde oaia și berbecu, și berbecul supărat, toată ziua nu a mîncat.”
Cine e nea Alecu, bunico?
Nea Alecu e fratele meu, răspundea oftînd.
Bunica mi-a spus că în tinerețe nea Alecu era sufletul petrecerilor și că la o nuntă, cum îi era obiceiul, se suise pe casă și țipînd de acolo Prindeți-mă măăă! se aruncase să fie prins de prieteni, exact cum zeci de ani mai tîrziu am văzut că se făcea la concertele rock. Doar că una din dăți, spunea bunica, prietenii s-au plictisit să-l tot prindă și l-au lăsat să cadă. Își fracturase un picior și de atunci începuse să aibă probleme cu piciorul, artrită, circulație proastă și, în final, piciorul i se înnegrise și trebuise să fie tăiat. Întîi de la gleznă, mai tîrziu deasupra genunchiului, apoi la șold. Nu cred că în realitate a fost vreo legătură între căderea lui nea Alecu de pe casă la nunta aia și tăierea piciorului. Dar asta era convingerea bunicii mele, și la cinci-șase ani, convingerea bunicii era și convingerea mea.
Așa s-a lămurit misterul vizitelor foarte rare pe care bunica i le făcea acestui frate aflat pe vremea copilăriei mele într-o stare deplorabilă. I se făcea rău să-l vadă așa de nenorocit. Prefera să nu-l vadă sau să-l vadă rar. Nea Alecu avea o soție încă frumoasă. Nu știu exact care îi era numele, știu doar cum îi spunea bunica cînd vorbea cu ea singură, în timp ce gătea, avînd acest monolog nesfîrșit cu „Meluța”.
Bine, Meluțo, acum nu te uiți la el, nu? Nu ți se mai pare bun acum, Alecu? Dar ce frumos era cînd l-ai luat, atunci îți plăcea. Cred și eu că-ți plăcea, că avea situație bună și două picioare. Acum stă în pat și e la mîna ta… se face că nu știe nimic și-mi spune că e mulțumit dar parcă eu, ca soră, nu văd în ochii lui? Nu știu eu ce e în sufletul lui frate-meu chiar dacă nu-mi spune? Ei, că mîine-poimîine moare și rămîi cu casa. Bravo ție, Meluțo, că așa au unele noroc, n-ai mai avea.
Zilele mi se părea lungi, nesfîrșite chiar și, mai ales, nemaipomenit de frumoase. Să stau pe o pătură întinsă parcă în mijlocul verii, cu soarele orbitor deasupra și mama certîndu-mă că nu pot să stau măcar o secundă cu ambii ochi deschiși la pozat – o ocazie unică, pentru că venise un văr pe la noi, posesor de aparat foto. Mai că îi venea să-mi tragă una mama, la cum stricam toate pozele uitîndu-mă cu un ochi închis, “precum curcile”. (La fel stricam și mai importantele poze de la mare.) Și pe aceeași pătură să aștept cu nerăbdare pe bunicul să-mi cojească mieji de nucă. Îi luam unul cîte unul, nu ca frate-meu, mai tîrziu, care avea răbdare să se strîngă zece sau douăzeci pe care îi băga în gură pe toți deodată. Și tot pe pătura aia mă uitam admirativ la fata nașilor, înaltă, elastică și subțire, făcînd tot felul de acrobații cînd cei mari îi spuneau: fă ca Nadia Comăneci. Încercam și eu, prudent, roata, ca să mă regăsesc amețit de căzătură – o consecință a fragilității brațelor mele –, în iarbă. Iar iarba avea tije tăioase, simțeam atingerea ei și pietricelele îmi intrau prin sandale incomodîndu-mă groaznic. Să-mi desfac singur sandalele maro din curelușe de piele era imposibil.
Invers decît mine, bunicii i se părea că toate zilele sînt prea scurte. Se plîngea mereu de asta și nu înțelegeam cum poate fi aceeași zi diferită la mine decît la ea. Uneori, seara, distracția lor eram eu. Cînd la radio venea o melodie de muzică populară mai săltăreață, mă puneau să dansez iar eu mă conformam. Țopăiam ca un ied, ziceau, și mă incinta să le fac pe plac. Imitam, din amintiri, ce văzusem la televizor, cum ei nu aveau.
Zilele cînd veneau musafiri erau cele mai extraordinare iar musafirul cel mai de seamă era fratele mai mic al bunicului, unchiul Alexandru, dar el nu venea așa, cu mașina goală de la București, ci întotdeauna, pe lîngă soție, îi aducea pe mama și pe fratele ei după care mă țineam în continuu, ca un cățeluș. Era plin de viață, plăcut, mereu pus pe glume.
Casa nu mai răsuna de acorduri de muzică populară, pentru că pe pervazul ferestrei își lua locul casetofonul stereo Hitachi, cumpărat de unchiul Alexandru tocmai din Siria, și lui îi plăceau Boney M (dar după mai multe pahare, parcă mai mult Gică Petrescu). Să mă uit fascinat la coperta albumului Love for sale, știind că fac ceva la limita permisibilului, de unde solistul, în niște chiloți de satin alb, strălucitori, se uita fioros la cele trei negrese întinse lasciv, pe podea, despuiate și încătușate – iată ceva ce nimeni la cinci ani nu-mi spusese că nu ar fi voie să fac, dar intuiam clar asta. (Oare cîți adulți care s-au uitat în copilărie prea mult la poza albumului Love for sale nu au luat-o, fără să știe de ce, spre bonding?)
Seara, la masă, la început se sta amestecat, adulți și copii și, din cînd în cînd, îl auzeam pe unchiu-meu spunînd “vă zic un banc, dar să fiți atenți că-l spun cu perdea”. Cu alte cuvinte așa, voalat, era mai greu să prinzi poanta. Îmi ciuleam urechile și încercam să înțeleg. Era bineînțeles, imposibil, dar rețineam fraza care i-a făcut să rîdă apoi cu alte ocazii construiam și făceam legături între acele cuvinte cheie și acele situații greu de înțeles. Pînă la urmă, glumele erau spuse cu perdea mai mult pentru soțiile care erau la masă, și nu pentru mine – mă considerau prea mic să dau atenție la conversația lor. Atunci aflam tot felul de lucruri misterioase din lumea adulților, secrete de familie sau întîmplări greu de înțeles pentru un copil: o mătușă de-a doua pe care nu am cunoscut-o niciodată și care se pare că murise în urma unui avort (nu știam ce înseamnă), întîmplări cu un sătean (nea Plăcintă – nu o să știu niciodată dacă era sau nu era o poreclă) cu comportament absolut bizar care, de exemplu, la un botez cînd gazdele rămăseseră fără sifon și o femeie ceruse, i-a spus că mai are el un pic, i-a luat serviabil paharul, l-a pus sub masă și a urinat neobservat în el prefăcîndu-se că toarnă sau aventuri din Siria, o țară în care se înțelegea din context că nu existau femei și dacă rar apărea cîte una, nu aveai voie să te uiți lung decît cu riscul să fii bătut sau să intri la închisoare.
O poveste care m-a fascinat și pe care la șase-șapte ani am reținut-o fără s-o înțeleg a fost spusă de unchiul Alexandru. Mai tîrziu, mare fiind, fratele mamei mi-a repovestit-o, ghidîndu-se și indentificînd-o după detaliile pe care le reținusem.
Era despre un cuplu. El, exact ca unchiu Alexandru, plecase la muncă, în domeniul construcțiilor, în Siria. Condițiile erau groaznice, mai ales dacă erai căsătorit. Nu exista opțiunea să-ți iei soția cu tine și se venea acasă o dată la șase luni. Trebuie să fi fost chinul de pe lume, să-ți lași soția tînără, frumoasă, în România, să nu o vezi șase luni, timp în care tu munceai în infernal ăla: muncă brută, căldură și un mediu exclusiv de bărbați. Cum sînt de felul meu gelos, îmi imaginez bine gîndurile, frustrarea că “ea” posibil te înșală și-și trăiește bine mersi viața, în timp ce tu ți-ai pus prezentul în pauză în ideea unui viitor mai strălucit, că faci niște sacrificii din care “ea” va beneficia împreună cu tine, neștiutor la ce s-a întîmplat în lipsa ta. Un astfel de tip (gelos) ar fi revenit acasă și, pe lîngă multele achiziții și cadouri ar fi adus din călătorie o sticlă de băutură alcoolică obținută din distilarea strugurilor, cu infuzie de semințe de anason, tradițională în Liban. Se numește arak. Există un ritual al servirii acestei băuturi, din care, important de menționat în această poveste e că atunci cînd se adaugă puțină apă, lichidul se transformă din transparent, în alb lăptos. Soțul i-ar fi spus soției că a adus acest lichid “special” din Jerusalem și că este sfințit de preoți astfel încît funcționează precum un detector pentru femei infidele. “Dar dormi liniștită” i-a spus, “dacă mi-ai fost credincioasă, cum pretinzi că ai fost, peste noapte lichidul va rămîne așa cum e, ca apa, dar dacă mă minți, de dimineață îl vom găsi tulbure, albicios.” Doar că, bineînteles, ea nu putea dormi liniștită, așa că în toiul nopții s-a trezit, s-a dus la sticlă și a îndoit-o cu apă, să fie mai sigură că lichidul va rămîne transparent. De dimineață, soțul găsește băutura transformată știind bine ce înseamnă asta.
Unchiul Alexandru, fratele bunicului, a împlinit vara trecută nouăzeci de ani, dar e genul de povestitor care întotdeauna pretinde că toate poveștile lui sînt complet adevărate. Ceea ce mă face să revin la ce am început.
Secretele bunicii. Secretele pe care ți le spune o femeie sînt mai des adevărate și, de multe ori, sînt mai triste.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.