Am început cu Petre Ispirescu, am continuat cu frații Grimm și am ajuns la domnul Creangă. Basmele românești, sau traduse în română (pe atunci, nu înțelegeam prea bine care dintre autori erau români și care nu; aș fi jurat, spre exemplu, că Frații Grimm erau de-ai noștri, deși probabil că acel M dublu la final mă făcea să mă îndoiesc de asta), au fost pentru mine primele care mi-au deschis mintea spre lumi imaginare, spre posibilități fantastice de exprimare și nu știu nici acum cât la sută din ceea ce citeam mi se părea fals și cât adevărat.
Era un fel de pact între mine și carte: ea îmi arăta o lume ciudată, misterioasă, spontană, deci teribil de frumoasă iar eu o citeam imaginându-mi fiecare scenă și încercând pe cât posibil să nu cred pe de-a-ntregul. Căci, deh, vorba ceea, Nu tot ce zboară se mănâncă.
Însă în zilele ploioase, când afară era frig și noroi iar în casă ardea focul în sobă, mă apuca somnul când mă întorceam de la școală și îmi imaginam, atunci, că sunt cel mai tare dintre feții frumoși care se luptau cu zmeii și cucereau inimile prințeselor. Mi se păreau perfect normale, atunci, scenele din carte. Dacă fetele mamei vitregi ale Cenușăresei își mai tăiau din degetele picioarelor ca să le intre pantoful pierdut la bal, acceptam posibilitatea fără prea multe proteste. Cine se îmbogățea printr-un noroc era bun bogat, iar iezii caprei puteau comunica lesne cu lupul prin ușa de la intrare.
Cel mai mult îmi plăcea însă să mă imaginez pe mine în locul unuia dintre nenumărații feciori de crai și de împărat. Viteji și musculoși, cu caii lor albi, luptau cu zmeii (cu o falcă în cer și una în pământ) pentru a salva pe cele ce, după extenuanta luptă, aveau să devină consoartele lor. Să fi fost măcar un sfert de Făt Frumos și eu!
După ce ne-am cumpărat televizor și tata a urcat antena cu trei elemenți în plopul de pe marginea gârlei, am început să văd filme cu Batman și Spiderman și i-am substituit pe feții frumoși din poveste. Nu se mai lupta de multă vreme cu paloșul în lume împotriva răului. Eroii erau acum mascați, aveau gadgeturi și motociclete cu roți groase, de tractor. Dar fete frumoase tot salvau! Ei, asta era, cred, ceea ce mă determina de fapt să vreau să fiu erou. La școală, colegii povesteau scene improbabile despre fete din sat care la aniversarea nu știu căruia se făcuseră muci cot la cot cu băieții și apoi se dăduseră la niște ritualuri de îți picau plombele. Una se dezbrăcase și își băgase pe acolo nu știu ce, o alta o luase, pe la spate, de la mai mulți deodată. Deh, așa se făcea dacă erai șmecher: trebuia să dai la pompă toată ziua (tot atunci apăruse și melodia: Dau la pompă / Dacă fata a slăbit, / Dau la pompă / Dacă s-a aerisit, / Dau la pompă) și să bei în continuu. Mai târziu, fumatul s-a adăugat la ecuația asta.
Acum, să ne imaginăm câte fete nu aș fi cucerit eu cu niscaiva puteri supranaturale. Le-aș fi luat în zbor cu mine și le-aș fi ascuns prin pădure, pe șes, în locuri izolate, iar acolo, deh, ca fetele de împărat, trebuiau să îmi fie cumva recunoscătoare. Frumos eram, ca inteligent bifam, că doar eram primul în clasă la mai toate materiile (în afară de sport, unde oricum îmi dădeau 10 ”ca să nu îmi strice media”). Aveam reputație în școală, cine mai era ca mine? Doar forța îmi lipsea. Și curajul.
Cum vedeam un băiat care sâcâia o fată, ba fiindcă îi șterpelise vreun creion și-l dăduse de pământ, rupându-i vârful, ba că îi trăsese de elasticul din păr și fugise cu el în curte să îl arate celorlalți drept trofeu, în timp ce fata plângea cu mițele în ochi de ciudă, ba că îi dăduse vreo palmă la fund alteia, satisfăcându-și astfel jumătate din libido, închideam ochii și îmi imaginam că sunt un erou, un zburător puternic și al naibii de handsome. Cât mai mulți să fi fost în jurul bietei fete și să o înconjoare, iar ea să țipe îngrozită ca din gură de șarpe, eu apăream din înaltul cerului și mă așezam în mijlocul cercului, shoulder to shoulder cu frumusețea, și mă băteam cu fiecare dintre ei până când îi învingeam pe toți.
După Batman și Spiderman, eroii fără gadgeturi, dar la fel de puternici, erau karatiștii. Aveau ăia o rapiditate în mișcări, de te lăsau gol în trei secunde. Bruce Lee, Jackie Chan, Jet Li, Keanu Reeves, Bud Spencer și toți ăia care băteau de rupeau spinările cascadorilor. Îmi plăcea efectul sonor al loviturilor lor. Mă așezam în fața oglinzii și dă-i, și dă-i, iar din gură încercam să imit acel sunet. Îmi încordam bicepșii și pectoralii. Nu era deloc bine, eram prea slab. În zona abdominală, aveam și eu vreo șase pătrățele, dar trebuia să mă aplec mult în față și să îmi țin respirația ca să se vadă. Colegii de clasă îmi spuneau că șase oricum nu era cine știe ce, și că număraseră ei mai bine în filme. Toți bătăușii ăia aveau câte opt. Dacă făceam însă destul de multe abdomene, îmi ieșeau la un moment dat. Întru confirmarea teoriei se ridica tipul cu fratele mai mare, pe care nu prea îndrăznea nimeni să-l contrazică, tocmai fiindcă avea un frate mai mare. El se jura că frate-su, după o doză zilnică de abdomene și flotări, se făcuse așa ”mușchiulos” că îi cărăbănea palme și pumni în cap lui taică-su, dacă cumva îndrăznea să comenteze. Și avea ăla o pipiță cu care se închidea în cameră câte o zi întreagă: naiba știe ce făceau ei acolo!
De unde m-am apucat și eu de abdomenele astea, doar doar s-or mai fi lipind de mine niște mușchi. Aveam mereu câte o feblețe de fată pe care voiam să o impresionez. Ajunsesem să fac într-o seară trei sute treizeci și trei de abdomene, după mai multe săptămâni de practică. Am avut o durere la osul sacral vreo săptămână după aceea, din cauză că făceam abdomenele astea direct pe dușumea, introducându-mi picioarele sub lemnul canapelei. Frecarea repetată a oaselor de podea îmi făcuse bășică, dar cele două pătrățele în plus tot nu se vedeau.
După aceea, am descoperit alți eroi. Erau cei din desenele animate. Iarăși, nu mai conta că erau desene. În mintea mea, deveneam Son Goku și Naruto în doi timpi și trei mișcări, lovind năprasnic cu Chakra, albastră și electrică, în dușmani. Eram real și eram eu, plus calitățile mele excepționale. Fetele roiau în jurul meu bucuroase și impresionate. Toți îmi mulțumeau și îmi aduceau omagii. Cei care mă urau nu aveau decât să se bată cu mine. Puterile mele erau oricum cele mai tari dintre toate, pentru că mi le alegeam de unul singur. Știam ce era mai bine pentru mine.
Așa am trecut prin copilărie. Am fugit de realitate refugiindu-mă în lumi imaginare. De fapt, lumea imaginară era aceeași cu cea în care trăiam, doar că regulile de conviețuire erau altele. În mijlocul tuturor însă mai presus de oricine, stăteam eu, cu mușchii încordați, gata de atac sau de apărare.
Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.
Cărți publicate:
Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri
Este de găsit pe pagina sa de autor.
Da, desenele The Batman din 2004-2008 au fost de neuitat! :)
Ce mi-a placut cel mai mult a fost impresia ciudata… aia cind citesti ceva si ti se pare ca nu Pavel ci tu, Cornel Balan ai scris :) Dar nu.. eu nu am ajuns niciodata la Naruto, too old for this crap… asa ca trebuie sa fi scris tu asta :)
Ha ha! Crap ai zis? Nu are cum.
Bine că și eu m-am oprit cu Naruto doar la jumătatea primului sezon.
Acum făcuseră ei vreo 4 sau 5 sezoane, dar eu îmi cam pierd răbdarea când vine vorba de seriale lungi.
Urcatul antenei în pom, sau pe casă, asta e un sport care se practica și când am fost eu mic. A dispărut o dată cu apariția firmelor de cablu tv, și satelit, prin 2000. Mie îmi plăceau și poveștile lui Andersen, deși multe din ele erau cam sinistre, ca și ale lui Ispirescu, de altfel. Scriitorii care scriau basme culte, cum erau Eminescu și Andersen, se dedau la speculații metafizice despre sensul vieții și al morții, care dădeau o conotație gravă. Mie îmi plăceau poveștile din folclor, atât cele românești, cu Păcală, cât și cele străine, cu Nastratin Hogea sau cele asiatice. Erau hazlii, mesajul lor era colocvial, simplu. frații Grimm, care de fapt au amestecat lucrări de concepție cu prelucrări din folclor, erau intermediari între cele două stiluri.
Erau antene parabolice și prin sat pe la noi, dar familia mea încă nu își permitea abonamentul. Așa că prin 2008 încă aveam de aia de aluminiu. Prindea antena 1 cu purici și alb negru, TVR 1 color și aproape fără cusur, apoi un canal rus care se auzea foarte bine (cine înțelegea?) dar se vedea al naibii de prost. Mai era, câteodată, Tele M post TV moldovenesc unde râdeam de accentul prezentatorilor ”Bună ziua, dragi tilispectatori! Astăzi o să vă prizintăm cutare și cutare la tilijurnal.” Ah, ce viață!
Hi Pavel, nu te mai plinge. Eu trebuia sa ma duc la vecini ca nici macar nu aveau bunicii televizor. Asa ca te-am batut si la asta :)
Si am patit si eu ce spui tu acolo de la prea multe abdomene direct pe covor :)
Si palitura de osinda si lovitura de ungher. Nu-s bancuri, era ce auzeai pe TV Chisinau.
Eu, spre deosebire de tine, luam zece doar la sport. Ba nu, mai era și literatura. Dacă nu exista partea de gramatică, aș fi avut mereu media 10 la limba română. Am avut ocazia (na că mă laud) să fac de câteva ori și pe „super-eroul”. Fiind singurul de care n-avea nimeni curajul să se ia, mi se mai oferea ocazia să vin în apărarea vreunuia mai slab, să mai salvez pe careva dintr-o situație urâtă și-așa mai departe.
Lumea imaginară a făcut parte din copilăria multora dintre cei născuți înainte de ’90 – într-o mai mare proporție ca acum, adică. Ne construiam singuri jucăriile iar aventurile ni le trăiam pe câmpuri și pe maidane, nu în fața pc-ului și televizoarelor.
Ce drăguț text! :))
Poate o fi wrong dar și eu mă imaginam super erou și mereu în apărarea celor slabi…La liceu începusem să mă bat cu băieții cei mai răi din clasă dacă o supărau pe vreo prietenă sau pe soră-mea și rezultatul era că nu câștiga nimeni. Dădeam și mi se dădea dar în mintea mea le prindeam un croșeu frumos a la Rocky Balboa. :))) însă ca fată niciodată nu m-am crezut vreo Ileană Cosânzeană, blondă cu codițe lungi și țin minte cum gândeam că poate fetele brunete sunt urâte, rele și mai mult fetele Babei Cloanța de nu erau în nici un basm amintite. Soo…efectul a fost că am devenit umilă ca brunetă și un fel de Cenuşăreasă doar că lipseau mana vitrega și surorile vitrege și rele iar prințul nu doar că lipsea dar el mai mult ca orice era imaginar ca și în ziua de azi…ficțiune vie!
Cât despre TV? Schimbam canalele la o drăcie de televizor alb negru tare mic cu pila că nu mai avea butoanele ok și venise fără telecomandă și nu doar că eram super erou când prindeam TVR2 sau RTL dar eram și mare inginer. :))) iar zecii de la literatură au început iar doar în lice să curgă și ora mea de Romană era singura unde chiuleam cu prezență în catalog iar Proful o întreba zâmbind din ochi pe soră-mea dacă iar sunt în parc și caut vara pe un petec de zăpadă sau vreo poezie. :))) deci sunt bune și basmele la ceva!
textul m-a facut sa ma gindesc la birdman a lui inarritu. daca ati vazut filmul, voi cum i-ati inteles sfirsitul? si, desigur, la fiu-meu care la cei sase ani ii vine greu sa se opreasca la unii eroi in detrimentul altora. chiar azi mi-a spus ca va trebui sa ii desenam pe toti pe o foaie de hirtie.
„una mare. foarte mare!” a tinut sa specifice.
cit despre mine… nu mai stiu care mi-au fost eroii. mult din ce am trait inainte de 89 am sters din memorie. de ce? pai… odata mincam dintr-o felie de halva si m-am apucat sa folosesc hirtia maro in care fusese invelita halvaua de vinzatoarea de la magazin ca sablon pentru a masura hartile urss-ului si americii. si mi-amintesc cit de bucuros eram cind am vazut (din nou) ca urss-ul era mai mare si in caz de razboi, sigur americanii vor pierde. abia dupa 89 mi s-au deschis ochii si mi-am dat seama pe ce lume traiam si mi-am spus „never again!” iar mantra asta vad ca a dat roade spulberind sistematic orice soi de memorie „de pe vremuri”.
ori asta ori ma paste alzheimer-ul!
L-am vazut atunci cind a aparut dar sfirsitul, daca te referi la faza cind isi ia zborul pe geam, eu l-am inteles ca pe exaltarea pe care o simte artistul in momentul in care a finalizat ceva de care e multumit: roman, piesa de teatru, pictura, sculptura, nu conteaza. You are soaring like an eagle…
Da, cred că aproximativ așa l-am înțeles și eu. Dar nu mai țin deloc minte filmul, ar trebui să mă mai uit o dată.
Mihai, nu mi te imaginam atât de ”intangibil”. Păi cum se poate să fi fost așa dur? Artistul trebuie să sufere, nu? De unde sensibilitatea asta pe care o ai acum?
Ioana: Foarte interesantă perspectiva ta feminină!
Gabi: Să-ți trăiască fiul! Interesant cum trăgeai concluzia după extensiunea teritoriului și nu după populație. Și eu poate că am făcut-o, dar nu mi-o mai amintesc. Aveam parcă o manie pentru hărți și compararea statisticilor. Care țară e mai tare decât altă țară și, evident, cât de tare e România?
Hemingway împușca animale (nu apreciez, dar atunci erau alte vremuri), se bătea prin baruri și bea de stingea. De unde sensibilitatea din scrierile lui? :) E bine ca artistul să mai pună și mâna pe par uneori, să mai împartă eventual câțiva pumni în jur, pentru cei care nu pricep de rațiune, nu-i așa?
Uneori da, din păcate (era, oricum, o glumă). Sunt, apoi, artiști și artiști. Boxeuri care, în timpul liber, compun și cântă la pian. Și scriitori care descriu agresivitatea foarte bine, tocmai pentru că o cunosc îndeaproape. Cred că avem cu toții în minte o sumă de autori care, în viața reală, au fost niște duri.
Mda, si pe urma cind imbatrinesc si se incrinceneaza sa ramina la fel sau macar sa pastreze aparentele, trairea ii face sa scrie un roman ca Batrinul si Marea
Înseamnă, Cornel, că trebuie s-aștept să îmbătrânesc (să trec de 50 măcar). Apoi urmează capodopera.
Metamorfoză treptată, și o peregrinare amuzantă de-a lungul anilor. La fel de hâtru și paralelismul super eroului cu ceea ce făceau alții, mai ales al celor care ardeau pe la spate. E bine uneori să fugi de efectul de turmă, căci individualismul și propria personalitate te va duce pe cele mai inedite căi ale ascensiunii, vorba lui Einstein.
Corect spus, Adrian! Mulțumesc!