Citesc din Henry Miller despre moarte și creație și îmi vine în minte răspunsul pe care îl caut demult, într-o direcție greșită.
Ce e vulgaritatea?
E atât de evident.
E un mod de a reprezenta lucrurile ca și cum n-ar exista moarte, ca și cum ar putea cineva trăi, altfel decât într-o inconștiență bovină, într-o deplină seninătate, fără regrete, fără nici un strop de melancolie. Da, vulgaritatea e o expresie a ceva, orice, din care a fost extrasă melancolia.Vulgaritatea e barbaria de a pretinde că se poate trăi fără durere. Maniheismul care pretinde că e posibil să cerni bucuria de angoasă și iubirea (care e în esență atașament și implicare) de suferință e teribil de vulgar. Ușurința cu care li se prescriu poeților anti-depresive e o pildă de vulgaritate.
E sclipiciul din ochii care te țintuiesc din reclame, rânjetul din pozele în care câte o divă sau câte un filfizon profesionist încearcă să te epateze cu o bună dispoziție de o platitudine care îți dă frisoane, vulgaritatea e parada de vorbe de duh care circula pe Facebook, încadrate în chenare colorate, e excesul de curtoazie și politețe, risipa de complimente cu care oamenii se apără unii de alții și de eventualitatea unei tentative reale de comunicare, vulgară e încercarea cronică de a deforma și camufla un adevăr existențial incompatibil cu utopiile progresiste în care specia se afundă din ce în ce.
Vulgaritatea e acea minciună existențială cu care se sedează cei mai mulți ca să atingă culmile ignoranței. Nu e ușor să fii întru totul calm și să plutești ca un norișor pufos peste lume și viață, nu e ușor să fii complet lipsit de agresivitate, de tensiunea minimală a unor stări tulburi, e cumva contra-natural. Această pasivitate, această amorțire sunt cultură în contrasensul instinctului. Liniștea, pe care o predau ca ideal noile mistici de largă circulație e, de fapt, o deturnare a instinctului, o formă de sterilizare lăuntrică. Un instinct bine sedat te face un cetățean model, comod și pentru sine și pentru ceilalți, e limpede. E vulgar felul în care oamenii își reprimă imboldurile naturale într-o luptă penibilă prin care încearcă să-și convingă busola interioară să nu mai indice nordul, ci ce li se spune că e bine…
Aspirația dominantă – comoditatea – nu e înnăscută, e o maladie socială, e o formă de dresaj. Comoditatea ne este livrată prin toate mijloacele mediatice ca aspirație comună și e un surogat de fericire, e o fericire din care a fost extrasă melancolia, deci una vulgară. Moneda de schimb, în această lume a simulacrelor și virtualizărilor și artificializărilor intensive, e acest sedentarism emoțional și mental… Antidepresivul e un element simbol al încercării contemporanilor de a ignora moartea, de a o deplasa într-un plan existențial paralel, de a o segrega, artificial, de viață. O optică modificată, o chimie a creierului alterată și lucrurile s-au rezolvat. Animalul e înfrânt de civilizație. În mod paradoxal, însă, această întemnițare a morții într-un beci, asemeni unui balaur, ținut în chingi, sub cheie, se produce cu prețul mortificării substanței vitale.
Instinctul te menține în alertă, adică viu. Noul hedonism care e, de fapt, un simulacru, te împinge spre comoditate să te îneci în ea, în această mocirlă. Cei mai mulți se prevalează de o formă de reflexivitate și de un fel de a refuza reflecția (pe care unii îl numesc meditație), menite, ambele, să anestezieze acea parte a minții care e conștientă de faptul că viața e o continuă transformare și risipă și pierdere. Ne înecăm în divertisment, melancolia ar fi barca de salvare.
Melancolia te ajută să nu iei nimic în serios prea tare, îți dă simțul măsurii, te ajută să simți adecvat. Un ins vulgar sau predispus la vulgarizări nu are controlul în plan sensibil. El e eminamente logic, în orice împrejurare. Mă gândesc la vulgaritatea pedantului care tratează orice dramă umană ca pe o problemă la care, desigur, el are soluții, a intelectualului care se simte dator să formuleze un punct de vedere critic cu orice ocazie, a fanfaronului care nu se poate abține să dea sfaturi. Animalele au și ele forme de tristețe și melancolie, unele mor de supărare după ce își pierd perechea sau puii. Ele nu sunt niciodată vulgare… Vulgară e încercarea de a contrapune unor sute de mii de anii de evoluție naturală un rahat de raționament ”pozitiv”, tentativa de-a eluda tragismul existenței și de a o conserva prin îmbuteliere, obsesia de a exila așa zisa parte ”întunecată” a vieții undeva într-un no man’s land.
Vulgaritatea își face cuib în ecuația simplificatoare prin care se încearcă neutralizarea stărilor crepusculare sau de criză, a tristeților fără o miză clară în realul contingent. Vulgaritatea e în fuga de ambiguitate, e, de asemenea, în refuzul lipsei de soluții.
Vulgaritatea ca proces de raționalizare a inefabilului, ca mecanism reducționist.
Cele mai vulgare creaturi – genul de manelist și de pițipoancă – par răzvrătiți împotriva a tot ce nu e cu desăvârșire imanent, a tot ce e umbros, a tot ce se sustrage bunăstării voioase sau voioșiei îndestulătoare. Chiar și nefericiți fiind sau nostalgici, nu pot renunța la cochetăria care îi obligă să arate bine, lăcrimând. Acești cabotini de vocație sunt sincer artificiali în orice, pentru că suprafața este chiar dezideratul lor: a fi frumos înseamnă a arăta bine, a fi dezirabil înseamnă a nu atinge nici o stridență, nici o acută și nici o abatere de la normă în manifestări și aparențe. Superficialitatea lor nu este un handicap estetic ci însuși obiectivul. La fel și lipsa de originalitate. Pentru cei cu mare apetit pentru vulgaritate, originalitatea e o deviere.
Virtualizarea lumii contribuie și ea la opera de vulgarizare a expresiei și reprezentărilor. Dacă te uiți la profilurile celor mai mulți dintre utilizatorii rețelelor sociale îți dai seama, pe dată, că omenirea debordează de voie bună și trăiri pozitive și armonie mentală, că o adevărată odă a bucuriei se scrie în rețea.
Și îți mai dai seama că viitorul care ne așteaptă este din ce în ce mai luminos.
…………
Imagine articol: detaliu după o pictură de Paz Winshtein.
Scriitoare, regizoare de teatru, doctor în filosofie.
Sunt pasionată de literatura, dansul și teatrul contemporane, filosofiile occidentale și de lumea grecilor antici. Mi-ar fi plăcut să fiu free-runner, e visul meu ratat. Iubesc scolile clasice de pictura flamandă și expresionismul austriac, umorul englezesc, muzica de cameră, mișcarea punk și câteva dintre trupele considerate dark-wave/postpunk. Mă consider un spirit androgin și o adeptă a gândirii sceptice.
Cata dreptate poti sa ai! Ce mai pot adauga in afara de faptul ca da, aceasta este cu adevarat vulgaritatea, nu cea la care nu duce in primul rand gandul.
Am observat ca, in citeva locuri, inlocuirea cuvintului „vulgaritate” cu „falsitate” ar face fraza sa sune mai firesc. Dar pina la urma comportamentul fals e vulgar, exprimarea falsa a sentimentelor e vulgara. La tine sensul e mai mult asa: „materialismul e vulgar”, promiscuiatea e vulgara”, etc. Bun eseul.
„Liniștea, pe care o predau ca ideal noile mistici de largă circulație e, de fapt, o deturnare a instinctului, o formă de sterilizare lăuntrică. Un instinct bine sedat te face un cetățean model, comod și pentru sine și pentru ceilalți, e limpede.”
Fiinta umana e din nascare sub semnul dezechilibrului. Ai nevoie sa fii iubit, nu vrei sa stii ca mori, vrei sa fii util, respectat, vrei ca prieteni sa-ti ramina fideli. Se produce un dezechilibru cind unele nu functioneaza, sau o prabusire cind nimic nu functioneaza. Cum sa te echilibrezi? Pai citind horoscopul lunii? Sau prin logica? Un individ pur logic o sa fie intotdeauna mai nefericit decit unul pur mistic. Si aici ajungem la explicatia paragrafului de mai sus. „Noile mistici”, „sedarea”, nu fac altceva decit sa inlocuiasca vechile mistici care aveau acelasi rol: de a genera un cetatean model. Nu „prind” la fel de bine. Vulgaritatea e un byproduct al nereusitei.
Mi-a placut mesajul textului foarte mult si nu vreau sa o sa spun ca sa par vulgara ca va gudur cumva. Am gasit in text ceva ce imi statea si mie pe limba, insa nu am gasit vreodata nevoia sa o spun si oricum nu asa de colorat si am descoperit cu surpriza exact ce ma rodea, undeva acolo in mine, poate cel mai tare si anume asa cum ati zis „ca e o barbarie” ,” sa cerni bucuria de angoasa si iubirea de suferinta…”. Foarte frumos! :)
Cu unele concluzii nu pot să fiu de acord. Nu înțeleg în primul rând vulgaritatea ca fiind ceea ce rezultă în urma extragerii din ceva (presupun că dintr-o experiență de viață) a melancoliei (care este o stare sufletească maladivă, anormală, o suferință). Melancolia, durerea, regretul, și toate cele asemănătoare, nu sunt stări normale ale spiritului uman, ci afecte (suferințe, răni), născute din greșita (auto)evaluare a sinelui în raport cu lumea. Scopul nu este acela de a le încuraja, ci dimpotrivă de a le vindeca.
De ce ar fi vulgară o viață fără durere? Nu trebuie să fii nici cocalar, nici drogat și nici practicant al vreunui cult zen ca să ai perioade de timp fericite în viață (sănătate, lipsă de griji, dragoste) – cel mai bun exemplu este copilăria. Nu e deloc vulgară copilăria. Dar mai sunt și alte perioade, unele chiar la vârsta a treia.
Vulgarizare înseamnă simplificare, deturnare spre întrebuințări/scopuri/înțelesuri joase, ignobile, egoiste, pecuniare, materialiste.
Din punctul meu de vedere, suferinta intotdeauna a fost mai atragatoare decat fericirea. In primul rand, prin rolul ei educativ (pentru ca oamenii nu ar mai invata nimic, nu ar mai evolua spiritual, daca nu ar suferi sub diverse forme, de-a lungul vietii), si in al doilea rand, prin cel creativ. Cate din marile capodopere (si nu ma refer numai la cele literare) au fost create de oameni fericiti, impacati cu sine, de-a lungul istoriei? Cate filme care iau Oscarul, an de an, sunt drame si cate sunt comedii? Asadar, eu nu as asocia melancolia cu depresia, ci cu biruinta, uneori impovaratoare, ce-i drept, a imaginatiei nelimitate a geniului asupra ratiunii materiale. O zice si Dürer, incifrat, ce-i drept, si o zice mai pe sleau, si Ilinca Bernea. Chapeau!
Suferința este mai atrăgătoare decât fericirea? Când o vezi pe micul sau marele ecran, sau o citești în cărți poate că da, dar aici discutăm despre om și viață, adică suntem în contextul general, nu în cel particular al loisir-ului. Vulgarizezi, mi se pare :)
Deoarece eseul începe prin cuvintele „E un mod de a reprezenta lucrurile…” am fost și eu tentat să interpretez articolul ca o analiză a conținutului mesajelor (artistice, literare, vizuale, media, de orice fel) pe care le primim de cum ieșim afară din casă. În această lectură, este adevărat, mesajele cu care ne bombardează societatea de consum (dinți albi, familii fericite, case, vile și piscine, etc) sunt vulgare. Toți trimitem mesaje, multe dintre ele pe Facebook, dintre care prin marea majoritate vrem să ne descriem frumoși, fericiți, îndestulați.
Eseul trece însă de la mesaj la persoană și introduce o generalizare sau o extindere a raționamentului folosind un fals silogism.
MESAJELE care suprimă melancolia, regretul, durerea sunt vulgare, deci persoanele care PRETIND că sunt lipsite de melancolie & comp sunt vulgare, deci persoanele care SUNT LIPSITE de cele despre care vorbim sunt vulgare.
Mie mi se pare o concluzie excesivă, neadevărată.
Iar cuvântul vulgar (care se referă în mod normal la ceva trivial, jignitor, lipsit de bună cuviință) este folosit într-un sens impropriu.
Dar e numai părerea mea.
Da, Florin, uneori sunt chiar de-a dreptul vulgar, recunosc. Sunt om, deci uneori sunt si vulgar, nimic in neregula aici. :)) Lasand asta la o parte, suferinta nu e mai atragatoare decat atunci cand o vezi transpusa pe marele ecran sau in carti, ci, mai mult decat atat, te ajuta sa evoluezi prin procesul de invatare, asa dupa cum am amintit in prima parte a celor scrise mai jos. In fond, acesta e rolul cel mai important al suferintei, dintre cele doua. In plus, cuvantul „fericire” si-ar pierde sensul, daca nu ar fi comparat cu tristetea, sunt doua notiuni care pot exista numai impreuna, iar un om echilibrat din punct de vedere psihic, trebuie sa aiba si momente de nefericire, cred ca orice psiholog ar fi de acord cu asta.
Mi-a plăcut în mare parte cum abordează Ilinca subiectul, dar şi „duelul” dintre Dan şi Florin. „Spiritul” mai ales la francezi este atât de dezvoltat încât poate avea deviaţii spre răutate sau vulgaritate dusă la extrem (în special în satiră, pamflet şi caricatură). Au circulat nişte caricaturi ale epocii cu Madame de Pompadour, cu accente scatologice, dar ele au fost foarte apreciate de oamenii de spirit, care râdeau cu lacrimi, deşi erau îngrozitor de vulgare (realizate însă de un penel talentat) pentru că transmiteau mesajul clar de dezaprobare faţă de amanta unui rege sub papuc. Dar să revenim , vă lansez tuturor o provocare: la Paris se vinde ca suvenir o cutie de tablă de genul dozei de bere, ilustrată cu turnul Eiffel şi alte obiective emblematice sub diverse forme, iar pe ea scrie „Air de Paris”, când o primeşti cadou, o desfaci şi inspiri „aerul Parisului” – e un suvenir ieftin ca preţ. Ce aţi spune dacă aţi primi un astfel de cadou, că e vulgar, e kitch (asta mai mult ca sigur), sau că cel care l-a inventat a avut spirit?
Bun spirit de afacere, mai bun decit cei care vind „apa din Iordan” pt ca aerul e imposibil de ambalat (cel putin la pretul ala ). Si oricum, cind deschizi se amesteca cu aerul locului. Deci, ideal, ar trebui defacut tot in Paris…
O idee buna de afacere: „aer expirat de plaminii lui Justin Bieber” pt pustani.. M-am gindit mai demult, nu acum, dar nu cunosc staruri.
Cornel, esti mai aproape de adevar decat ai crede. :)) Sa stii ca s-au vandut pe Ebay lucruri de genul pungilor cu aer de la un concert sau guma de mestecat a vedetei X ori servetelul pe care l-a aruncat vedeta Y, cu nu stiu ce ocazie… :)) Apropo de afacerea cu pungi cu aer, la chinezi chiar se vand binisor dozele cu aer curat, de munte. No joke.
M-am bucurat foarte mult sa citesc textul asta… E senzatia aia ca te intelegi atat de bine cu cineva cu care nu te cunosti… :)) Am subscris cam la toate ideile prezentate aici intr-o forma fertila, pana cand am ajuns la partea cu „Cele mai vulgare creaturi – genul de manelist și de pițipoancă…” Pai de ce? La ce ajuta incadrarea asta a oamenilor pierduti si critica lor? E ca si cand ai critica un ambalaj gadilat de vant pe un trotuar. Cocalarii astia sunt multi si sunt peste tot in lume, e drept ca numarul lor influenteaza lucrurile si bineinteles ca ei reprezinta una dintre cele mai excitate instante de vulgalizare, dar ei nu sunt singurii reprezentanti ai acestei „dimensiuni” scarboase si indraznesc sa spun ca sunt nenorociri mai mari pe ici, pe colo. Cred ca a te agata cat mai des de existenta lor inseamna un regres in experienta gandirii individuale. Nu iese nimic constructiv din asta, ei tot acolo raman si vor duce mai departe aceleasi comportamente, fiecare „manelist” si fiecare „pitipoanca” vor face cupluri si vor avea copii, prima data unul, ca „asa se face”, ca „viata fara copil nu e”, apoi hai sa aiba progenitura si un frate, ca nu e frumos sa stea singura si ce crezi, n-a fost baiat, a fost fata, hai sa mai incerce pana mai apare si un baiat. Si stiti ce e mai nasol? Mentalitatea acestui cuplu cat si a „entitatilor” care il formeaza se regaseste in aceeasi esenta dar intr-o forma diferita la oamenii care nu sunt incadrati in aceasta categorie. Ei, la randul lor sunt multi.
Apoi, legat de ce mai vorbirati pe-aici, Florin zicea asa: „Vulgarizare înseamnă simplificare, deturnare spre întrebuințări/scopuri/înțelesuri joase, ignobile, egoiste, pecuniare, materialiste,” ca sa argumenteze chipurile cum a ajuns la intrebarea asta: „De ce ar fi vulgară o viață fără durere?” Pai cum de ce? Tu crezi ca poti exista pe planeta asa, cumva intr-o stare de suspendara animata? Ia treaba cu suspendarea ca pe o metafora. Toti factorii lumii asteia consuma individul viu pe toate partile, daca cineva spune ca viata lui e complet fara durere, atunci fie minte, fie fuge de tot ce i se intampla. Cum fuge? Se refugiaza in materialism si in tot ce e „ieftin”.
Intreba Daniela ce parere am avea daca am primi o doza cu aer din Paris… Cred i-as face ceva rau omului care mi-ar aduce asa ceva, considerand gestul lui/ei o tentativa de jignire. M-as duce la randul meu si as lua un scutec folosit sau ceva scarbos dintr-un container, l-as impacheta in stilul „de lux”, cutie scumpa, accesorii la fel si i l-as oferi cu prima ocazie.
Cornel zice asa: „Se produce un dezechilibru cind unele nu functioneaza, sau o prabusire cind nimic nu functioneaza. Cum sa te echilibrezi?” Eu spun doar atat, ia vezi daca iti place „Intelepciunea nesigurantei” de la Alan Watts. :)
@Gina: “De ce ar fi vulgară o viață fără durere?” Pai cum de ce? Tu crezi ca poti exista pe planeta asa, cumva intr-o stare de suspendare animata?
Ăsta e genul de avertisment pe care îl primeam pe când aveam 16-17 ani: Vezi, că viața e grea.
Copiii moșului, eu am trecut binișor de vârsta aceea, am avut o viață ca un roman, încă nescris, nu pot să zic că am fost ocolit de melancolii și suferință, dar acum MI SE PARE că a fost o stare de suspendare animată. Este extrem de… hai să zic vulgar (că văd că acest cuvânt ține locul de orice, dar termenul este altul), să pui norme, îngrădiri și obligații acolo unde este suverană libertatea percepției subiective. Ce treabă ai tu cum îmi percep eu subiectiv viața? Nu ai absolut nici un drept (mă adresez la persoana a 2-a pur retoric, nu vorbesc acum cu cineva anume). Pentru că viața mea ESTE așa cum o văd eu, atât de fericită sau atât de nefericită cum o văd și o simt eu. Nimeni altcineva nu poate da alt verdict decât eu însumi asupra acestui subiect.
Așteaptă mai întâi să citești romanul vieții mele și după aia judecă-mă ca pe un personaj fictiv nesimțit, care nu a simțit durere și întristare nici măcar aici pe pământ (glumesc, n-am să-l scriu).
_________________________________________________________________________________________________________________________________
Ideea e că un eseu care înfierează cocalarii am mai citit, dar unul care, laolaltă cu cocalarii (și împreună cu ei pe toți lăudăroșii, grandomanii, latifundiarii și finanțatorii care pot fi asimilați cocalarilor, prin extensie) înfierează și pe oamenii care sunt fericiți pur și simplu, în nevinovăția și inconștiența lor, n-am mai citit.
„Ce treabă ai tu cum îmi percep eu subiectiv viața?”
Absolut niciuna, mai Florine… :) Nu stiu cine esti si nici n-am incercat sa aflu si cred ca la fel ca mine sunt multi. Cel mai probabil ca asa vor ramane lucrurile pana cand ma vei suprinde cu o opera colosala de arta care ma va determina sa investighez mai mult. :)) Intrebarile mele se adresau o data tie, ca ai venit cu niste idei si a doua oara oricarui individ. Toate dualismele astea, viata – moarte, suferinta – implinire sau whatever merg impreuna, nu le poti lua separat. Nu poti spune ca mergi strict pe fericire si ca orice suferinta intalnita in viata nu a avut un rol special si niste consecinte pe masura. Eu la asta ma refer, nu la socotelile subiective ale individului. Eu cred ca vorbesc despre niste generalitati legate de natura umana, iar in contextul acestei naturi, separatia e un dusman al firii, al viziunii, al creatiei, al existentei. Nu mai specific al sinelui, pentru ca din punctul meu de vedere sinele este tot un inamic al… Sinelui. In fine, cred ca depasesc incinta. :)) Dincolo de asta, eu ma refer doar la separatie, cand un om zice „eu sunt asa si nu altfel”, dar cred ca el in fapt poate fi oricum si doar isi traseaza granite fara rost. Sau omul care zice „eu mi-am gasit fericirea si asta e calea mea de-acolo”, iar langa el e un altul care spune „suferinta e cheia lucrurilor”, eh, ambele gandiri mi se par bolnave si degeaba. Nu exista una fara alta si nimic nu se afla sub control. Genul de avertisment cum ca viata e grea e o tautologie daca ma intreaba cineva, asa ca nu pe asta cadea accentul in cuvintele mele. Inchei prin a spune ca adevarul e ceea ce-ti trebuie, iar „iti trebuie” nu se refera la o nevoie autoimpusa, ci la ceea ce fiinta ta cere de la existenta. Orisicum, mai inchei o data si pun link-ul asta: https://www.youtube.com/watch?v=bHOHi5ueo0A, in care il vei gasi pe Tom Waits citind din Bukowski ceva ce este foarte cinstit. :D
Și eu cred că am depășit cu mult cadrul comentariilor la acest eseu.
Ca o ilustrare sau o argumentare concretă a opiniilor mele vizavi de acest articol, și față de tot ce am comentat aici, am scris textul cu care voi participa la Maratonul lunii mai, cel cu fotografia (nu spun care este, citiți-le pe toate, vreau să văd dacă îl recunoașteți). Sper că veți înțelege mai multe din el.