De cîteva luni mi-e mai greu să citesc beletristică, brusc nu mai am răbdare. Cred că citesc prea mult din textele care apar pe site sau din pseudoliteratura care se publică pe Facebook. Cîteodată intru pe blogul unui scriitor, citesc direct de acolo. Prin vară ţin minte că am intrat pe blogul lui Soviagny şi am devorat foiletonul autobiografic – extraordinar de bine scris. La fel am citit blogul lui Cristian Sima, tot autobiografic: stilul lasă de dorit dar întîmplările povestite compensează pe deplin asta. Citesc aproape zilnic postările lui Radu Părpăuţă pe Facebook, ca să dau alt exemplu. La fel, citesc din cînd în cînd ce scrie Viorel Ilişoi. Pînă la urmă, la sfîrşitul unei zile, îmi dau seama acum, dacă aş trage linie aş fi surprins de cantitatea de material parcursă. Nu mai spun de interviuri, poeme, articole din presă.
Există o groază de material pe gratis. Din ce în ce mai mulţi scriitori publică pe gratis; am văzut zilele trecute, pe lista mea de amici FB, că Radu Găvan şi-a pus o culegere de povestiri scurte la liber spre a fi descărcată. Adevărul este că dacă publici un roman pe hîrtie, cu o editură, tot la nimic ajungi ☺ Într-un mega-file de cărţi piratate care circulă pe net, autori români, străini, clasici şi contemporani, SF şi roman istoric de-a valma, am descoperit spre surpriza mea o carte de Ilinca Bernea. M-am distrat. I-am spus şi ei: “felicitări, you’ve made the list!”
Pe lîngă beletristică îmi place să citesc articole despre economie, de ştiinţă (eseuri de Asimov, cărţile lui Jared Diamond, etc), psihologie şi politică externă.
Şi, ca să vorbesc despre un subiect din afara literaturii, mi-am ales o chestie interesantă despre care am citit prima oară acum vreo zece ani în Economist.
“Echilibrul Nash” a fost introdus de matematicianul John Nash binecunoscut tuturor datorită filmului A beautiful mind. Nash a luat şi un premiu Nobel în economie în 1994 datorită aplicaţiilor acestui principiu la comportamentul consumatorului (economie) sau la estimări de luare a deciziilor (teoria jocurilor).
Cel mai folosit exemplu pentru a-l explica pe înţelesul tuturor este aşa numită dilemă a prizonierului.
Să considerăm doi deţinuţi cercetaţi pentru o crimă (cei doi nu pot comunica între ei). Dacă ambii mărturisesc anchetatorului crima, primesc 10 ani de închisoare. Dacă unul dintre ei mărturiseşte crima atunci acela va fi eliberat iar complicele primeşte 20 de ani închisoare. Dacă amîndoi şi-ar ţine gura ar primi o pedeapsa minoră.
Conform principiului, în ciuda faptului că cea mai inteligentă ieşire din situaţie ar fi ca ambii să tacă şi să scape nepedepsiţi, cel mai probabil rezultat este că fiecare dintre ei îl va turna pe celălalt şi ambii vor sta cîte 10 ani după gratii. Aceasta deoarece conform echilibrului lui Nash, fiecare persoană dintr-un grup va lua cea mai favorabilă decizie personală luînd în acelaşi timp în calcul ce decizie vor lua ceilalţi şi cum l-ar influenţa acele decizii direct. În exemplul de mai sus, păstrarea secretului nu este o decizie bună deoarece este echivalentul a 20 de ani după gratii (dacă celălalt îşi dă drumul la gură – iar asta-i foarte posibil). Dacă celălalt păstrează secretul, cu atît mai bine, ai posibilitatea să scapi fără nici o pedeapsă!
La baza teoriei stă lipsa de încredere pe care specia noastră o are impregnată în gene rezultat al mileniilor de opresiune, teroare şi războaie.
Iată cîteva exemple concrete.
- În timpul războiului rece, datorită lipsei de încredere, URSS a preferat să continue cursa înarmărilor pentru a ţine pasul cu americanii pînă la falimentarea totală a sistemului.
- Două companii uriaşe, care domină un anumit segment de piaţă, cum ar fi Pepsi şi Coca Cola ar putea economisi miliarde de dolari dacă fiecare dintre ele s-ar mulţumi cu numărul de clienţi şi profiturile avute la un moment dat şi ar renunţa la “războiul” reclamelor. Dar dacă una renunţă, cea care nu renunţă va cîştiga teren – ceea ce este inacceptabil, drept urmare ambele continuă să cheltuiască pe reclame.
- Dacă toate ţările dezvoltate ar încerca să facă ceva concret pentru a opri poluarea, toată omenirea ar avea de cîştigat. Totuşi, dacă o ţară sau cîteva s-ar fofila, creşterea lor economică ar fi mult mai mare decît a celorlalţi şi acei ceilalţi ar rămîne în urmă. Din această cauză nimeni nu face nimic concret sau prea puţin.
- În ultimii doi ani, preţul barilului de petrol a fost în continuă scădere pînă a ajuns spre 30$, ceea ce a afectat groaznic ţările exportatoare şi fără economie diversificată. Rusia şi Arabia Saudită sînt în deficit: Rusia cu suma de 23$ de miliarde în prima jumătate a lui 2016 iar Arabia Saudită cu cifra astronomică de 98$ miliarde pe anul trecut. Ambele ţări şi-au privatizat de nevoie companiile petroliere de stat (dar totuşi păstrează 51% din acţiuni pentru a le controla): Aramco şi Rosneft. Dacă ţările OPEC ar colabora să taie producţia, toate ar avea de cîştigat dar… interesele personale sînt mai puternice. Iranul pompează în forţă după lungii ani de embargo. Saudiţii, care în trecut erau cei mai în măsură să controleze preţul, doresc să pună pe butuci companiile americane care extrag mult mai scumpul ţiţei bituminos şi continuă să extragă la capacitate maximă într-un joc ce nu realizează că le poate fi fatal. Bineînţeles, îi urăsc în primul rînd pe iranieni. Ruşii nu pot opri robinetul după bunul plac din cauza dificultăţilor de natură tehnică: cîmpurile lor petroliere sînt în zona siberiană: e necesară extracţia continuă pentru că o dată oprite puţurile de petrol ar îngheţa. De canadieni nu mai spun nimic deoarece sînt deja făcuţi knock-out. Părerea mea este că americanii fac joc dublu cu Iran şi Arabia Saudită iar preţul jos al benzinei a relansat sau ţinut economia lor pe linia de plutire. Marii importatori nu au decît de cîştigat, în final ei sînt cei care cîştigă, şi în special China care probabil se va departaja vizibil de toţi ceilalţi.
Ce să spun despre scriitori şi piaţa de carte? Am mai spus într-un articol mai vechi (https://liternautica.com/ciclul-creatiei-literare-scriitor-carte-editura-bani-a-doua-parte/_) Dacă nici un scriitor de pe planeta asta nu ar mai accepta 10% din preţul romanului vîndut şi 2% din preţul romanului tradus (adică ar face grevă) editurile ar fi obligate să le dea mai mult (sau să publice numai clasici ☺ ). Totuşi, puţini au nervii de a-şi ţine romanul ascuns într-un fişier. Din contră, majoritatea vor să îşi vadă cartea cît mai repede în librării. Pînă la urmă oferta este atît de mare încît, iată, există scriitori care îşi oferă munca pe gratis. Şi nu e decît începutul.
În fine, ce aş face eu cu teoria asta a echilbrului? Cred că m-aş gîndi la un final bun de roman comercial. Doi tipi periculoşi şi o femeie frumoasă, naufragiaţi pe o insulă pustie. Dacă ea spune de care îi place şi cu care vrea să se cupleze, din frustrare nedoritul va încerca să-l ucidă pe celălalt bărbat. Dacă femeia minte şi spune că îi place de cel de care de fapt nu-i place… etc etc.
Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial
Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.
Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.
În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.
De când ne facem intrarea în sistemul social suntem sub influența comparației. Părinții te compară cu frații care le fac mai puține probleme. În lipsa fraților, te compară cu copiii vecinilor. La școală, cei mai băgați în seamă/lăudați/apreciați sunt cei cu notele mari. La serviciu, trebuie să fii mai bun sau măcar la fel de bun ca acei colegi ai tăi de care te simți amenințat. Mentalitatea oricărui guvern de stat este: undeva într-o altă țară este mai bine pentru că au asta, asta și cu asta. Donald Trump (îl dau pe el ca exemplu pentru că e tipicul american de clasă mijlocie) spunea în campanie ceva despre niște poduri în Japonia: că ei le au, iar noi nu! Rușii au nu știu ce altceva și noi nu. De ce, de ce, de ce. Guvernul Iohannis numai asta scoate pe gură: în țările din Occident educația e așa și pe dincolo, dar, așa cum au făcut rușii cu revoluția lor comunistă, trec peste mentalitatea populației, peste cea mai imediată nevoie a sa, pun mentalitatea occidentalilor la egal cu cea a românilor, crezând că românii știu să aprecieze ce apreciază occidentalul. În Italia, toți privesc la Germania. În Germania, la Anglia. Fiecare se uită la alții, nimeni nu își vede de treaba lui. Cei care ajung la guvernare fac parte din societate și cresc în interiorul ei. Ajung acolo și au ideile astea pentru că majoritatea populației gândește așa. Altfel nu s-ar explica succesul lor electoral.
Un defect de sistem? Who knows? Dar chestia asta ne autodistruge.
PS: am atins de curând subiectul în ceva la care scriu
De curând, după cum ați avut ocazia să observați, continuă Șeful, în gara noastră s-au făcut câteva schimbări. Generalul a investit, cu ajutorul primăriei, în înfrumusețare și modernizare. S-au refăcut pereții și s-au schimbat toate ferestrele. S-a instalat o rampă automată pentru metrou. Sub primul etaj, s-a construit o fântână arteziană. În sfârșit gara arată acum, după cinci ani de muncă, ca una dintre primele trei cele mai importante din țară. După ce a fost gata, totuși, Generalul nu era încă mulțumit. Cele menționate însemnau doar niște restructurări necesare. Este adevărat că acum gara are un alt aspect, însă nu poate fi vorba decât despre o iluzie optică, pe care o simțim puternic doar noi, cei care lucrăm aici, plus câțiva dintre navetiști, obișnuiți cum eram cu edificiul dinainte. Evident că, abia ce s-a modernizat, am simțit deodată o schimbare. Însă în orice gară care se respectă, crede Generalul, pereții trebuie să fie mereu proaspăt văruiți și geamurile noi. Trebuie să existe măcar o statuie sau o fântână arteziană, ori o falsă plantație de flori sau arbuști. Iar dacă în oraș există o linie de metrou funcțională, capătul acesteia, sau măcar una dintre stații, trebuie neapărat să coincidă cu gara. Nu este o modă, ci dotări elementare, care definesc gara unui oraș de proporții. Rușine nouă, dacă acum cinci ani încă ne scăldam în mediocritate! Ne-au luat-o alții înainte, am pierdut puncte importante la imagine. Acum, odată recuperat terenul pierdut, nu trebuie să ne culcăm pe propriile noastre urechi. Trebuie să înaintăm cu un pas, sau doi, sau zece, să ne refacem statutul. Să aruncăm o lumină proastă asupra celor care, înainte, au aruncat-o asupra noastră. Generalul s-a informat îndelung prin cunoștințele pe care le are în străinătate. Și-a trimis iscoditori în cele mai importante stații de tren din lume. Aceștia, la rândul lor, i-au expediat fotografii și înregistrări video. După câteva luni de cercetare, managerul general a înțeles întocmai ce îi lipsea gării noastre pentru a trece pe prima poziție.
pertinent articolul. pertinent și comentariul lui Pavel.
dezbaterea poate continua … opinia mea este că, uneori, prea multe opțiuni sunt mai rele decât nicio opțiune.
Problema optimizării, sau a armonizării criteriilor contrare este un spin în talpă pentru orice manager. Vrei să îmbunătățești o cerință și înrăutățești alta. Rezolvarea matematică și algoritmică a problemei se învață astăzi în facultățile de cibernetică, matematică și informatică.
Dilema pușcăriașilor se poate cuantifica în probabilități și ani, adică numere. Se scrie un sistem de ecuații și se rezolvă. Fiecare dintre decidenți gândește și decide pentru sine, și fiind doar doi, deciziile lor se agregă ușor.
În cazurile sociale, însă, avem de a face cu un sistem deschis. Nu se cunoaște numărul participanților la joc, deci nici numărul și valoarea parametrilor contrari. Teoria matematică nu acoperă acest caz.
Rezolvarea (în ficțiune) a acestei probleme (cazul sistemelor deschise, sau al numerelor mari), a fost exploatată de scriitorul Isaac Asimov, un guru al SF-ului, în ciclul de romane al Fundației. La Asimov predictibilitatea socială era de 100% și se întindea pe sute sau mii de ani, dacă îmi aduc bine aminte.
da, in Fundație era vorba de psihoistorie, un concept inventat de Asimov, care, pe baza legii acțiunii maselor (de oameni), poate prezice viitorul (doar) la o scară largă. teoretic, o chestiune realizabilă, dacă ai absolut toate informațiile, și sunt corecte.
Am citit tot in Economist ca guvernul Marii Britanii a organizat de curind o licitatie si a folosit principiul asta pt a-i face pe participanti sa ia ofertarea ca pe un joc. As fi tare curios sa aflu cum au facut (nu era explicat clar) dar ideea e ca au luat un pret mult mai bun decit ar fi luat la o licitatie normala.
Bine, asta in timp ce in Romania inca sint licitatii unde omul ales stie dinainte cit sa mizeze ca sa ia contractul. Sau, ca in capitalism, acelasi grup controleaza doua firme, in spatele ambelor liciteaza acelasi grup de oameni, aceleasi interese.
Merci de trecere.
Ideea e de fapt alta.. site-urile astea de literatura nu mai sint prea populare pt ca fiecare om care cit de cit se ocupa cu activitatea asta numita scris (evit sa folosesc „scriitor”, pt ca ar fi cel care traieste din scris) are convingerea ca nu mai e nimic de cistigat dintr-o experienta de grup, fiecare sta in blogul lui, cu toate ca o cooperare ar aduce avantaje cum ar fi: feed-back real (nu de la prietenii blogului propriu), ceva distractie, ceva mai mult trafic, ceva mai multi cititori. (totusi.. ceva mai putin timp pentru scris :) )
@Nu ma pricep la economie, matematica, probabilitati etc, dar, ciudat..:)) am rezonat cu filmul despre Nash. In alta ordine de idei, istoria retine doar personalitatile, nu „masele”. Era sa mai scriu niste lucruri destepte, dar au facut-o altii mai bine, in comentariile de mai jos. Ma gandesc insa ca increderea sau lipsa ei pot exista cand e vorba de un numar cuantificabil de persoane. Dupa cum cred ca mai exista… punctual… incredere intre oameni.
Dar la nivel de mase, ea nu se poate manifesta decat… temporar… in fata unei amenintari comune iminente, concrete. De nevoie, altfel spus. Dupa care, fiecare revine la propriul interes, individualism, la propria-i neincredere ori increderea acordata.. punctual.