Ovidiu și Maria aveau o căsnicie fericită de peste trei ani. Într-una dintre nopți, în timp ce dormeau liniștiți, Ovidiu a auzit telefonul sunând. S-a ridicat buimăcit de somn, apoi a început să îl caute cu frenezie prin toată camera de teamă că Maria se va trezi și ea de la zgomotul soneriei. A plecat în altă cameră să vorbească la telefon, pregătit să fie aspru cu străinul care îi deranja somnul. Dar vocea din difuzor îi păru familiară. „Alo, Ovidiu! Ovidiu, mă auzi? Sunt eu soția ta, te iubesc mult, ascultă, ești în pericol, în mare pericol!”, striga vocea. „M-ai sunat în toiul nopții să îți bați joc de mine? Îți închid.”, răspunse bărbatul. „Nu, Ovidiu, eu sunt. O să îți demonstrez: mai ții minte când am stat o vară întreagă închiși în casă citind pe rupte autori din toate țările pe care am fi vrut să le vizităm în concediu, doar fiindcă nu aveam suficienți bani să le vizităm?” Ovidiu tăcu suprins și căzu câteva clipe pe gânduri. „Femeia din patul tău nu este soția ta, Ovidiu, eu sunt, crede-mă! Dacă tu nu o ucizi pe ea, atunci ea te va ucide pe tine în noaptea asta, ea doar aștepta să adormi!” Dar Ovidiu era încă neîncrezător, poate totul nu era decât o farsă iar cineva avea să apară după ușa șifonierului cu o cameră de filmat. Oricine ar fi putut să cunoască acel detaliu despre vara petrecută în casă, cine știe cui ar fi putut soția sa să îl povestească? A oprit de tot mobilul și a alergat în dormitor. A aprins veioza și și-a privit soția. Era Maria, frumoasă precum lumina unei călduri selenare, era Maria, cea care l-a condus mereu prin golul vieții sale interioare. S-a întors în pat și a luat-o în brațe, suspinând. A doua zi, secția de criminalistică avea să primească un apel anonim despre o dublă crimă. Ajunși în locuință, comisarii au descoperit cadavrele celor doi soți cu brațele și picioarele rupte, cu inimile smulse din piept și băgate cu forța pe gură, iar pe un perete sta scris cu litere negre: Stinge-mi lumina ochilor: te pot vedea,/ acoperă-mi urechile: te-aud ușor,/ fără picioare către tine pot umbla,/ și fără gură pot să te implor./ Frânge-mi in două brațele,/ la fel te va cuprinde inima-mi, în loc;/ oprește-mi inima și creierul va bate/ iar de-mi vei azvârli în creier foc/ pe sânge te voi duce mai departe. Ușa locuinței nu era forțată, iar din locuință nu lipseau bunuri materiale.
Născut la 16 martie 1987.
Am publicat texte in revistele Dincoace de Pod, Observator Cultural, Opinia, Gazeta SF, Fantastica, Helion Online, Galileo Online.
Aparut în volum cu:
Adolescent de-a gata(2007),
Antologia Romeo si Julieta la Mizil (2012, 2013),
Antologia Conexiuni (2014),
Când omul descoperă tăcerea şi focul (2013).
Premii: două menţiuni la Festivalul International de Poezie Romeo şi Julieta la Mizil (2012, 2013); premiul III la Concursul naţional de proză scurtă Helion (2014).
Salut din nou, Cătălin, ne întâlnim iar după un an. Ai niște idei tare năstrușnice, și îmi place asta, reușești să surprinzi și să fii original. Macabrul are un rol în poveste, încă nu mi-am dat bine seama dacă ține de adevăruri profunde pe care vrei să le comunici cititorului sau doar de tema pe care îți place să o abordezi (mă refer aici și la celălalt text: Verde). Welcome back!
Salutare! Ma bucur ca ti-au placut cele doua texte. Am sa încerc sa public mai des aici, în ciuda timpului care ne masoara și a celorlalte piedici. Ideea și tema fiecărei povestiri nu este sa surprinda, oricum in ziua de astazi greu ne mai surprinde ceva, ci sa ne pună pe gânduri. Exista și la noi termenul de weird stories, dar din perspectiva mea nu este suficient explorat. Cam asta vreau eu sa aduc pe site.
Excelenta povestea, pacat ca nu ai dezvoltat-o un pic. Lipsa de timp probabil, ca la toata lumea :) Dar de surprins, surprinde…
Pastilă cu cianură, din păcate. Un alt Mal du siecle, ce sper să (vi) se vindece iute-chipăruş. Crima şi Cazoneria au năboit peste ţaraRO.
Textul e izbutit, e scurt, lumea nu mai are răbdare, dar această concesie nu afectează ideea: sunt multe feluri de a muri, ființa se poate desface și face în fel și chip, nu doar în lumea materială. Multumiri autorului pentru distribuire.
Apreciez atât parerile pro cât și pe cele contra. Va multumesc pentru timpul acordat citirii textului!
chestia e ca, in poemul de la final rilke cam fenteaza cititorul: persoana a doua – tu/du, nu este iubita ci… dumnezeu. care e cam atotputernic si poa’ sa intre intr-un apartament fara sa-l descuie (daca asa vrea el). :) ce fel de dumnezeu ar fi asta, e alta chestie…
singurul lucru care ar aduce poate ceva mai mult textului e o prelucrare stilistica, ceva care sa il apropie de lumea poemului.
fain!
Rilke – Lösch mir die Augen aus
Lösch mir die Augen aus: ich kann dich sehn,
wirf mir die Ohren zu: ich kann dich hören,
und ohne Füße kann ich zu dir gehn,
und ohne Mund noch kann ich dich beschwören.
Brich mir die Arme ab, ich fasse dich
mit meinem Herzen wie mit einer Hand,
halt mir das Herz zu, und mein Hirn wird schlagen,
und wirfst du in mein Hirn den Brand,
so werd ich dich auf meinem Blute tragen.