Diamandi

Era seară şi puţin până la ora şase iar eu mă grăbeam, ca de obicei, să ajung la timp în staţia de autobuz. Mergeam repede, cu mâinile afundate în buzunare şi mă gândeam la toată prostia de zi care trecuse pe lângă mine ca un tren printr-o haltă pustie, la figurile posace pe care le numeam colegi, preocupati doar sa robotească mai mult şi mai bine decât în ziua precedentă. Am salutat, în treacăt, un coleg care se ducea obosit, înapoi la lucru şi, sărind un gard mic, am ajuns în staţie. Mai aveam foarte puţin de aşteptat şi eram convins că autobuzul, care venea doar o dată pe oră, va întârzia, ca de obicei. Neavând altceva mai bun de făcut mi-am aprins o ţigară şi am început să mă uit la trecători. Căpătasem un fel de plăcere, uşor perversă, de a-i privi intens în ochi, atunci când aceştia se încrucişau, scormonind cât mai mult în fracţiunea de secundă care îmi era permisă şi încercând să-mi imaginez cam ce ar fi putut fi în mintea lor, să arunc o privire, aşa cum aş fi făcut oricând pe lângă o fereastră deschisă. Uneori, ei păreau ca nişte cărţi ambulante, mai groase sau mai subţiri, ponosite şi vechi ori nişte ediţii de lux, cărând o poveste, bună, proastă, plină de clişee sau prozaică dar întotdeauna foarte personală şi lipsită de întroduceri şi descrieri inutile. În acest fel, ajunsesem să înţeleg de ce oamenii merg cu privirea în pământ: mai mult ca sigur greutatea gândurilor le împingea tot timpul capul în jos, nelăsându-i nicio clipă să respire aerul rece şi tare de deasupra, purtătorul ideii „imaginea finală este singura care contează şi de aceea, restul sunt detaliile constitutive, mult prea subiective şi perisabile, deci nefolositoare.”
Abia terminasem ţigara când, o femeie între două vârste, se opri lângă mine. Se întoarse şi mă privi de parcă aş fi fost un afiş pe un stâlp după care îşi scoase telefonul din geantă şi îşi concentră toată atenţia asupra lui. M-am uitat la ea aşa cum se uitase şi ea la mine, dar nu părea deranjată de asta. Stătea preocupată asupra ecranului şi apăsa grăbită tastele care-i răspundeau deîndată cu un clămpănit sec. Cui i-o fi scriind?! porni involuntar întrebarea, tocmai din vârful plictiselii şi oprindu-se în degetele ce verificară şi ele, la rândul lor, telefonul adânc băgat în buzunar. Adică, de ce nu? Tocmai când observasem, cu coada ochiului, că femeia între două vârste îşi îndesa telefonul în geantă, am simţit o mână atingându-mă. Tresărind, m-am întors brusc. În faţa mea stătea un om între două vârste şi îmi zâmbea cu gura ca o felie de pepene.
– Buna seara! exclamă ascuţit, căscând ochii la mine. Am rămas, pentru o secundă, cu ochii fixaţi la el neştiind ce să fac. Avea o figură banală, păr grizonat, riduri adânci şi ochii albaştri.
Am vrut să zic ceva, dar el se apropie de mine şi mă studie atent.
– Domnul Sorin, dumneavoastră sunteţi, nu-i aşa?
Mi-am revenit destul de repede, reuşind să-mi ascund cu stângăcie surpriza.
– Bună seara…da, sunt chiar Sorin. Dar, mă scuzaţi, de unde…?
– Am ştiut eu, ei da! Hai, că n-am îmbătrânit degeaba, cum să uit un aşa nume! Râse din tot corpul, cu capul lăsat pe spate şi dezvelindu-şi câteva coroane de metal gălbui. Cunoaştem? mormăi, devenind brusc serios şi încruntându-se la mine. M-aţi întrebat cumva dacă ne cunoaştem?
– Imi cer scuze, repet, de unde şi până unde…
– Lăsaţi, lăsaţi asta, domnul meu, chiar atât de suspicios sunteţi? Mai bine spuneţi-mi, o ţigară în plus, nu aveţi cumva?
Trebuie să recunosc, mă speriase un pic. Când vorbea, toată faţa i se mişca în efortul producerii cuvintelor. Avea un aer afectat de parcă fiecare sunet îi consuma o cantitate uriaşă de energie, sau ar fi inventat cuvintele pe loc. Mai mult ca sigur, se chinuia să vorbească.
– Ţigară? am îngăimat, căutându-mi cutia de metal în care le ţineam, mai nou, câte douăsprezece pentru o întreagă zi.
– Îhî, făcu el cu buzele ţuguiate, chiar o ţigară scumpul meu prieten! Una, uitee-aşa…! şi desfăcu degetele, sugerând cam cât de mare ar fi trebuit să fie.
Am scos penultima şi o ţineam între degete când o smulse cu o abilitate ce trăda exerciţiul. Nu i-am întins cutia, aşa cum ar fi trebuit s-o fac, politicos, probabil şi ca să-i arăt că nu prea aveam chef de prezenţa lui.
– Merci, spuse galant, mirosind-o de la un cap la celălalt. Aha, de astea mai slabe şi o înfipse între buzele făcute pâlnie.
– Buun, articulă el, mă bucur mult că te revăd după atâta timp. Ştii, chiar mă întrebam ce-i cu tine, ce mai faci şi toate alea; te cunosc de multă vreme, dar nu te-am mai văzut de şi mai mult timp şi de aia mi-a fost un pic greu; aş fi vrut să te îmbrăţişez, însă mi-a fost un pic teamă, cine ştie ce ai fi putut crede?!
– O secundă, domnule, cred că greşiţi! Nu ne cunoaştem, aţi vrut o ţigară, o aveţi, eu vă sugerez să o fumaţi în linişte, am spus chiar enervat. Eram foarte sigur că nu-l văzusem în viaţa mea şi de aceea nici nu aveam de gând să-mi bat capul cu el. Am impresia că mă confundaţi şi, trântind astea pe un ton ce nu mai lăsa loc de discuţii, m-am întors cu spatele încercând să plec de acolo, dar, din păcate, nu am făcut nici măcar un pas când i-am simţit mâna strângându-mă de cot. M-am tras brusc şi am văzut-o pe femeia cu telefonul, uitându-se la mine, cu privirea la fel de seacă de parcă ar fi privit zâmbetul de meu acru strălucind pe afişul lipit de plasticul staţiei de autobuz.
– Alo, domnu’, păi ce facem aici? Nu puneţi mâna pe mine, da? Nu de alta, dar eu mă enervez destul de repede la ora asta. E cea mai proastă, îi spun privindu-i faţa brăzdată de riduri.
Bizarul meu interlocutor abordă un zâmbet asemeni lunii în prim pătrar şi îşi ridică mâinile în aer aşa cum fac fotbaliştii când vor să ascundă un fault.
– Uşurel, domnul meu, îmi cer scuze şi întări cele spuse cu o reverenţă în stilul domnişoarelor, n-am vrut să mă impun atât de brusc. Veniţi mai aproape, cred mi-ar plăcea să vă spun că vă cunosc destul de bine şi nu-i nicio confuzie.
Pufăind, îmi trecu prin minte că poate o fi având dreptate; cine ştie, poate îl întâlnisem cu mult timp în urmă şi-l uitasem cu desăvârşire.
Se apropie şi-mi spuse cu ochii măriţi, în stilul artificios al rataţilor tipici:
– Dacă nu m-aţi întrebat cum mă cheamă, nici eu nu vă voi spune. Şi nu veţi fi ştiind cu cine aţi stat de vorbă!
În toată situaţia aceea, cel puţin ciudată, îmi veni, brusc, să râd.
– Bine, cum vă cheamă, atunci?
– Am fost foarte sincer, nu contează cum mă cheamă, puteţi să-mi spuneţi Ion, Aurel, Doru, Costin. Dar nu veţi avea timp să le înşiraţi chiar pe toate căci autobuzul trebuie să vină în curând, nu?! Şi, zâmbind, îşi scutură mâna stângă, apoi, tacticos îşi trase mâneca. Am rămas blocat, privind cel mai bizar ceas pe care îl văzusem vreodată: era foarte mare, ajungea până aproape de cot, părea făcut din lemn şi cuiele mici ieşeau rudimentar la colţuri, bătute acolo mai degrabă de un ceasornicar cu mâini de boxer, în timp ce limbile erau doar nişte simple sârme folosite la cablurile electrice. Dar, cel puţin ora părea corectă. Rămăsesem cu privirea fixată în ceasul lui când îşi retrase brusc mâna şi mă privi mirat.
– Ia spuneţi-mi dragă domnule, sunteţi tot la Institut? Tot acolo lucraţi? întrebă cu un aer jovial, dorind probabil să mă calmeze.
Asta era chiar culmea! De unde naiba ştia ăsta unde lucram eu?
– Da, acolo lucrez, spun uitându-mă cu speranţă în direcţia de unde trebuia să vină autobuzul. Chiar acolo, oftez depărtându-mă un pic.
– Ei, domnul meu, lăsaţi, că nu-i rău de loc. Vă pot spune din experienţa mea cum e să lucrezi tot timpul în locuri diferite, să-ţi schimbi slujba la fiecare doi ani şi să visezi la un singur lucru. Acesta! Şi, cu mâna întinsă, arătă staţia de autobuz, femeia plastifiată şi afişele înconjurătoare. Toate astea sunt uneori mai importante decât aventurile pe care ţi le imaginezi dumneata când calci răzbunător asfaltul de sub picioare. Ei da, eu vorbesc, tu te miri! De ce oare?
În faţa acestei tirade m-am mulţumit să încerc asfaltul martirizat de sandalele mele şi să-i răspund cât mai neutru.
– Sincer, eu nu ştiu de unde am putea să ne cunoaştem, încerc mai ofensiv. Şi nu înţeleg ce vreţi de la mine!
– Nici asta nu are importanţă. Mă refer la prima parte. A doua, depinde de tine!
Chiar nu aveam cum să plec de acolo, următoarea staţie era la minute bune de mers, iar să o iau pe jos, până acasă, nici atât! Probabil că ar fi venit după mine să-şi continue circul acela jenant, jocul tâmpit care excludea că ar fi fost vreun cerşetor oarecare. Ce ar fi trebuit să fi făcut în situaţia în care autobuzul refuza să vină deşi avea, în mod sigur, întârziere? M-am îndepărtat, însă el, ca o umbră, se apropie, păstrând totuşi o oarecare distanţă. Până să spun ceva, întrebarea îşi făcu loc printre buzele-i ca două curele de pantaloni.
– Dar, ce vă mai fac prietenii? Anton, George, Laurenţiu? Sunt bine sănătoşi?
Am simţit, în acel moment, un gol în stomac. Era exact tipul de paradox pe care încerci să-l înţelegi într-o fracţiune de secundă şi care este atât de adânc încât îţi scurt-circuiteaza mintea şi-ţi înţepeneşte muşchii.
– Anton, George? Ce-i cu ei? De unde şi până unde îi cunoaşteţi, totuşi?
– Dar sunt bine, aşa-i? întrebă cu falsă îngrijorare.
– Da, sunt excelent. O duc chiar foarte bine. Fiecare la casa lui, cu tot ce trebuie în ea!
– Aha, mă bucur atât de mult, să-i salutaţi, din partea mea, mă cunosc foarte, foarte, bine cu ei!
– Aşa da! spun luminat şi parcă mai lămurit. Lucrurile începeau, în sfârşit, să aibă un pic de logică. Deci mă cunoaşteţi prin intermediul lor! Atunci, îmi cer mii de scuze stimate domn, nu am vrut să fiu bădăran, dar chiar m-am speriat un pic…şi cum spuneaţi că vă numiţi?
– Nu, nu vă cunosc datorită lor, greşiţi. Vă cunosc şi atât. Chiar n-are sens să vă spun mai multe.
M-am întors sperând să văd porcăria aia de autobuz venind. Mă enervasem din nou dar în acelaşi timp devenisem şi un pic curios. La urma urmei, cine ştie ce era cu el, ce voia de la mine?
– Deci, nu…?
– Absolut.
Îşi căută grăbit bricheta prin nenumăratele buzunare care păreau umplute cu tot felul de lucruri. Aşa! spuse satisfăcut, scoţând o brichetă subţire, lungă cât un creion şi portocalie. Când o mişca, nuanţe verzui o străbăteau pe toată lungimea şi părea a fi făcută dintr-un fel de cauciuc dar fară piatră sau altceva similar. Privind-o, mi-am dorit să fie a mea, îmi plăcea foarte mult să colecţionez brichete şi aceasta chiar avea ceva aparte; probabil că observase privirea mea invidioasă smulgându-i preţioasa brichetă din mână căci o răsuci pe toate părţile, apoi îşi aprinse ostentativ ţigara mea. Arăta, s-o spun fără ocolişuri, foarte bizar, îmbrăcat cu haina aceea ponosită, umflată de tot felul de lucruri ascunse prin nenumăratele buzunare, cu ceasul acela curios şi, mai ales, cu minunăţia aceea de brichetă.
– Dar ce brichetă, am făcut eu mai calm, întinzând arătătorul spre ea.
Râse şi se uită la mine uşor ironic.
– Ei, un cadou de la o prietenă. Am avut, acum mulţi ani, o prietenă care a plecat de la noi din bloc. S-ar putea să o mai ţii minte! spuse mijindu-şi ochii. Îi spuneam cu toţii Dolica şi mergeam la geamul ei să o chemăm afară dar bunică-su ne alerga de acolo, că n-are voie cu aşa păduchioşi şi golani, chestii de genul ăsta…! Întări cele amintite printr-un ţâţâit plin de regrete. Uite vezi, habar n-am ce s-a întâmplat cu ea, în ultimii ani. Am ţinut legătura, un timp, dar, apoi, pac, şi îşi pocni degetele, n-am mai văzut-o. Totuşi, numele menţionat nu mi-era total necunoscut, parcă-mi aduceam aminte, vag, secvenţe din grădina care înconjura blocul şi unde ne petreceam amiezele, însă trecuseră atât de multe lucruri în toţi aceşti ani prin mintea mea, încât, probabil, nu mai puteam fi sigur că erau amintirile mele ori ale altcuiva care mi le povestise.
– În fine, astea-s doar trecutul, nu mai are multă importanţă, nu? Trase un fum şi stătu câteva moment ţinându-l în el. Apoi, fără să-l dea afară, continuă.
– Mă bucur oricum să vă reîntâlnesc, domnul meu. Ştiţi, pe Anton l-am cunoscut cu mulţi ani în urmă. Avea nevoie de nişte hărţi şi cum la vremea aceea lucram în cartografie, căci da, a trebuit să fac şi aşa ceva, l-am ajutat şi i-am obţinut nişte hârtii detaliate ale unor munţi din nordul ţării. Acolo voia el să ajungă, parcă cu tine şi George, nu? Ne-am mai întâlnit, după aceea, am fost de câteva ori la bere. A fost foarte mulţumit de ele!
Anton?! Despre ce munţi vorbea şi ăsta acum? Cu Anton fusesem doar o singură dată la munte, cu mulţi ani în urmă şi asta numai pentru că eu îl rugasem. Şi nu-i mai trebuise, de atunci, aşa ceva. Drumul până pe creastă, pietrişul, dormitul prin refugii jegoase sau în cort nu-i plăcuseră. Nu-i de mine îmi spusese. Acum, vine ăsta şi-mi zice ceva de hărţi şi de munţii din nord! Era chiar o glumă!
– O secundă, domnule, ce hărţi v-a cerut Anton? Şi când?
Se uită la mine şi sprâncenele îi săriră până aproape de mijlocul frunţii.
– Cum adică, ce hărţi? Rodnei, domnul meu, munţii Rodnei! Păi nu aţi fost împreună acolo? Asta, imediat cum v-aţi întors din, şi chicoti ironic, excursia voastră. Nu prea v-a plăcut, nu? Drum lung, trasee cu orele, dormit prin refugii, apă ioc…în fine! exclamă el înţelegător, copii de oraş! Dar, să revin! Voia neapărat hârtii detaliate cu munţii Rodnei!
– Ei, nu, ştiţi ceva? Asta-i chiar prea de tot! Apăreţi aşa, din neant, îmi cereţi o ţigară, îmi cunoaşteţi prietenii şi acum, hodoronc-tronc, veniţi să-mi spuneţi că, de fapt, Anton, pe care dracu ştie de unde-l cunoaşteţi, voia hărţile munţilor. Păi, dragul meu domn, faceţi o confuzie. Anton nu se mişcă din casă dacă nu merge liftul şi stă la etajul 1, da?! M-am uitat deja furios în lungul străzii, poate, poate, apărea şi autobuzul ăla păcătos.
– Domnul meu, nu-i chiar adevărat! Asta-i ce credeţi dumneavoastră despre el! Şi, ca să fiu sincer până la capăt, Anton mi s-a plâns de multe ori că nu mergeţi pe nicăieri, că nu ieşiţi prea des în oraş, că aşa şi pe dincolo. Şi, vorba aia, spuse gesticulând, vă cunoaşteţi din şcoala generală! Deci, cine are dreptate, până la urmă?!
– Dumneavoastră aveţi dreptate, am spus obosit. Dumneavoastră le ştiţi pe toate, de ce nu mă lăsaţi să aştept şi eu autobuzul, în linişte?
– Ei, acum nu vă supăraţi pe mine! Nu v-am jignit cu nimic spuse împăciuitor, doar am dorit să vă spun că nu sunt doar un simplu trecător care vă cere o ţigară. Nu!
Aşteptă câteva momente reacţia mea după care reîncepu ofensiva lui din jurul orei şase.
– Mai bine spuneţi-mi, cum vă merge la lucru? Serviciul, vă place?
Nu am zis nimic, hotărât să nu mă las antrenat într-o şaradă plănuită, cel mai probabil, de vreunul din amicii mei. Dar de ce? Care să fi fost scopul?
– Serviciul meu este unul bun, îmi aduce satisfacţii aşa cum îmi aduce tot timpul ţârâitul ceasului, la şapte dimineaţa, să nu care cumva să uit de el, am colegi drăguţi, salariu pe măsură, îmi oferă o disponibilitate mare în comunicarea cu oamenii şi, cel mai important, îmi dă senzaţia că aş fi cineva! Scoase cuvintele acelea, de parcă le-ar fi învăţat pe de rost, mecanic, batjocoritor, motivat parcă de plăcerea de a-mi îndoi unghia degetului mare până peste cap şi, pe deasupra, pe un ton piţigăiat. Am rămas cu privirea aţintită în asfaltul gri, neştiind ce răspuns ar fi meritat.
– Nu am vrut să glumesc şi nici să-mi bat joc de dumneavoastră, spuse înţepat. Dar, asta era ceea ce voiaţi să-mi spuneţi, nu?
– Domnule, este clar că doriţi de la mine un acel ceva pe care sunt pregătit să vi-l dau, acum. Răbdarea, deşi are şi ea o limită, vă stă la dispoziţie, dar nu pentru mult timp! M-am întors către el cu mâinile în şolduri, afişând o atitudine extra-ofensivă:
– Mda, la urma, urmei, nu în fiecare zi mă întâlnesc cu necunoscuţi care îmi ştiu viaţa atât de bine! Curios, nu?
Speram să aud autobuzul venind, dar din nefericire, singurul meu ajutor se afla cine ştie pe unde, pierdut în traficul congestionat din apropierea gării. Cu toate astea, prezenţa lui începuse să-mi displacă mai puţin pentru că putea fi un joc gândit de altcineva iar eu eram pionul care sărea întrebările şi chestionarele unui plan pregătit dinainte. Bizar, nu-i aşa?!
– Asa este, aveţi dreptate, completă el gânditor, ştiţi care este greşeala pe care o faceţi? Şi, fără să aştepte răspunsul, punctă hotărât: sunt doar un prieten vechi, ne-am cunoscut cu mult timp în urmă, pe vremea când vorbeaţi cu necunoscuţii de parcă i-aţi fi cunoscut din totdeauna, atunci când prieteniile veneau de la sine şi erau mai lungi şi mai trainice decât o discuţie de formă. Îşi aranjă gulerul hainei ponosite şi se scărpină în părul rar, tuşind scurt. Mai lungi decât discuţia ăsta pe care ne chinuim să o purtăm, spuse întinzându-şi degetul arătător în jos. Dacă mă întrebaţi pe mine, Anton nu este un prieten adevărat. Una spune, alta face. Aşa este şi George, aşa sunt şi ceilalţi. Dar, probabil că vă întrebaţi de unde ştiu eu astea. Păi e foarte simplu: nici tu nu eşti un prieten bun. Ceea ce faceţi voi toţi se numeşte socializare. Vă socializaţi precum insectele. Insectaţi în timpul liber, atât.
Renunţasem să mai adaug ceva, pentru că individul, aşa răpănos cum arăta, parcă vorbea destul de inteligent; tonul lui agresiv sugera că se implica emoţional în ceea ce spunea, mai ales când era vorba de cei doi amici, cu care obişnuisem să îmi pierd o groază de timp, fie bătând cârciumile, fie alergând după aceleaşi fete, mă rog, învârtindu-ne precum nişte căţei în jurul gardului. Lucrurile luau o întorsătură mai captivantă.
– E interesant cum de ştiţi dumneavoastră atâtea! Continuaţi, vă rog! am spus curios să aud ce mai putea debita.
– Mă scuzaţi, spuse stânjenit şi căutându-se în haină, mă sună cineva. Scoase de acolo ceva ce ar fi trebuit să fie un telefon. Arăta ca o cutie de mică, cu o sfoară atârnând dintr-un capăt. Să vedem, spuse introducând o monedă verde într-o fantă ce se lăţea deasupra butoanelor colorate în maro. Se auzi un păcănit iar el, cu multă dexteritate, apucă capătul sforii şi o trase producând un zornăit de parcă ar fi fost o puşculiţă. Începu să turuie ceva şi eu, de curiozitate, am tras cu urechea dar nu prindeam decât fragmente ininteligibile. În plus, vorbea şi foarte agitat. În scurt timp termină, apoi se uită la cutie după care apăsă un buton şi din ea ieşi o chitanţă mică pe care bizarul meu amic o citi cu bucurie.
– Da, vezi, a mers! exclamă râzând energic, împăturind chitanţa cu grijă şi punând-o în buzunarul de la piept.
N-am spus nimic, mulţumindu-mă să mai trag cu ochiul la autobuzul ce refuza cu obstinaţie să vină şi el, arborând o mină satisfăcută, îşi apucă barba în mână şi se scărpină gânditor.
– Hmm, chiar aş vrea să ştiu despre un acum, ceva ce mi-a măcinat mintea în ultimul timp, foarte personal şi care, sunt convins, s-ar putea să vă deranjeze. Îşi trase nasul şi se scărpină pe vârful lui apropiindu-se de mine.
Tonul ezitant pe care îl folosise sugera că era vorba despre ceva cu adevărat serios, în cazul în care cuvântul „serios” putea fi folosit în acel context.
Am clătinat din cap, mijind ochii şi mormăind un fel de „mda!” Acum, ce mai urma?!
– Ştiţi, eram curios să ştiu despre cartea dumneavoastră! A ieşit cum trebuie, până la urmă?
I-am auzit pleoscăind, înghiţind apoi cu sete, în sec, de emoţie, de teamă, de ce?
Nu fusesem eu foarte comunicativ însă pentru câteva secunde am rămas de-a dreptul fără grai. Aşa ceva era imposibil! De unde şi până unde ştia el de carte?
– Ce anume? am bâiguit acolo.
– Cartea! Volumul de proză!
– Al meu?
– Cu siguranţă!
– Îhî!
– Mda, păi al cui altcuiva?!
– Şi de unde ştiţi dumneavoastră de volumul meu? Nu se poate…!
– Păi, e simplu! De la dumneavoastră!
– Nu vă cred, pe cuvânt!
– Parţial, s-ar putea să aveţi dreptate! Dar, are prea multă importanţă?
– De la mine nu cred şi nici din altă parte! Nimeni nu ştie de asta, este doar la mine acasă, zace în debara.
– În debara? Inepuizabilul râs gâlgâi afară din gura aceea precum o ventuză. Auzi tu, cartea în debara! Ha, ha…!
– Nu a fost vina mea, m-am scuzat simţindu-mă un pic jenat de situaţie. Editura n-a mai trimis-o în librării. Aşa că, am luat-o de la poştă, douăzeci de pachete, asta este!
– Doamne Sfinte! Câte zeci? Se încruntă şi începu să numere pe degete.
– Două!
– Ah, răsuflă uşurat, nu nouă! Mă îngrijorasem!
Până la urmă era simpatic în felul lui. În orice caz, întreaga situaţie fusese mult mai ridicolă decât ceea ce se întâmpla acum, în staţia de autobuz. Găsisem în cutia poştală un aviz şi m-am dus imediat la oficiu, să primesc volumul meu de proză! Era un debut şi eram foarte nerăbdător să o ţin în mână, să-i vad coperta lucioasă şi să o răsfoiesc! Dar, când am ajuns acolo, nu mică mi-a fost mirarea când funcţionarul îmi spuse să aştept şi apăru însoţit de trei găligani care aduceau coletele. Făcură mai multe drumuri, iar eu mă uitam îngrozit la maldărul acela de cutii şi, din când în când mă întorceam jenat la cetăţenii care aşteptau în urma mea şi care nu-şi ascundeau mirarea şi indignarea. Până la urmă, am avut de luat douăzeci de colete, fiecare a câte douăzeci şi cinci de exemplare. Cartea mea, cărată cu taxiul, în portbagaj. Am jurat atunci că niciodată nu voi mai încerca să scriu o carte. Ce să faci cu ea? Să umpli debaraua? Să o trimiţi prin poştă unor oameni care o vor arunca pe undeva (cu siguranţă, nu în bibliotecă)?!
– Ei, da, sigur, ştiam eu că aşa va fi până la urmă, spuse frecându-şi palmele şi trezindu-mă din gândurile în care mă afundasem.
– Să-ţi spun eu ceva, continuă misterios, privind scurt în dreapta şi în stânga, ca să scrii o carte îţi trebuie…acel ceva care nu se face prin exerciţiu. Se opri şi se uită la mine aşteptând un răspuns, o reacţie. Altfel, dacă o scrii doar ca să mai bifezi o realizare, aşa se întâmplă! Editurile ţi-o pun în braţe şi, la revedere! Sublinie cele spuse deschizând gura de parcă ar fi vrut să umfle un balon. Îţi trebuie lucrul ăla numit imaginaţie, sugeră bătându-se cu arătătorul în cap. Să ai motiv şi să te întrebi, la ce bun să scrii o carte?
L-am privit cu mai multă atenţie şi începusem chiar să mă întreb dacă nu aveam cumva halucinaţii.
– Auziţi, dar spuneţi-mi, de unde ştiţi dumneavoastră cum se scrie o carte? Aţi scris ceva până acum?
Figura lui deveni, dintr-o dată, serioasă.
– Da, cum să nu! Am scris şi o carte, cu mult timp în urmă!
– Aha, deci sunteţi scriitor! am spus aproape învingător.
– Nu, dar nici nu mă împiedic de cartea mea prin casă!
La aşa ceva, ce ar mai fi trebuit să adaug? Chiar nu voiam să-l aud vorbind despre cartea lui, aşa încât am preferat să schimb subiectul.
– Şi cum se face că nu v-am întâlnit niciodată? Nu înţeleg de ce prietenii mei, pe care-i cunoaşteţi atât de bine, nu mi-au vorbit vorbit de dumneavoastră? Curios, nu?
– De ce ar fi făcut-o? Ridică din umeri, apoi se uită indiferent la maşinile care treceau, inspirând adânc. Ei, poate aveţi şi dumneavoastră dreptate. Trase un bobârnac chiştocului şi acesta se pierdu între frunzele unui tufiş. Nu mă cunoaşteţi, nu m-aţi văzut niciodată, dar chiar îmi doream să vă cunosc.
– Bine, bine, însă cu ce vă ocupaţi? am întrebat şi eu într-o doară, să mai treacă timpul. Dacă nu sunt indiscret, bineînţeles!
– A nu, şi faţa i se lumină de bucurie. Nu sunteţi indiscret. Păi, eu am o viaţă mai intensă, nu am o ocupaţie anume. Am lucrat şi ca zilier în agricultură, muncitor în construcţii, am fost şi în bucătăria unui vas de croazieră, ştiţi, aşa, ca tot omul care trebuie să câştige un ban. După cum v-am spus, am şi scris o carte. Dar nu m-am ocupat serios de mine, nu am avut timp să studiez, niciodată. Asta este, şi pocni palmele în loc de concluzie.
– Dar, ce carte aţi scris? Cum se numeşte?
– Ei, e ceva mai de nişă, însă a fost primită foarte bine!
– Aha!
– Da, păi, am simţit că acolo aş fi fost eu bun, pe partea aceea a literaturii!
– Care parte?
Individul probabil că inventa acum un titlu. Sincer, nu credeam o iotă. De fapt, nu
mă interesa câtuşi de puţin.
– Titlul, spuse solemn şi neluând în seamă ultima mea întrebare, este: influenţa uleiului de motor rezidual asupra germinării seminţelor de monocotiledonate.
– Oh, am exclamat uimit. A cui influenţă?
– Mă rog, a uleiului!
– Doamne Sfinte, a uleiului rezidual!
– Da, şi ştiţi de ce? Se aruncă mult pe câmp, de la tractoare şi alte utilaje. Şi, iată, aşa am făcut o carte.
– Adică un studiu şi apoi o carte, nu?
– A, nu…eu am făcut direct cartea, de studiu n-am avut timp. De aceea v-am spus, pentru a scrie o carte, vă trebuie un subiect! Nu contează că este real sau nu, trebuie imaginaţie.
– Hmm, nu prea înţeleg ce aţi scris dumneavoastră. Sună a carte ştiinţifică, dar fără niciun studiu în spate…
– Vedeţi? Aici e greşeala! Să presupunem că în cartea mea ar fi fost vorba de două seminţe, care stăteau bine-mersi în pământ, când un tractor sau alt utilaj, n-are importanţă, trece pe deasupra lor, şi le împroaşcă cu ulei. Ei?!
– Asa, şi?
– Cum, şi? Domnule, păi aici e şmecheria! De aici începe povestea seminţelor!
– Am înţeles, o alegorie!
– Mmm, aşa şi aşa!
– Interesant, am spus fără convingere, la care bizarul meu amic se lumină la faţă.
– Vedeţi, aşa începe literatura. Ca o sămânţă contaminată cu ulei şi care ori iese repede la suprafaţă, ori moare. Şocul este cel mai important. Zâmbi şi mai tare iar gura i se lungi ca o banană. Am dreptate sau nu?
Am vrut să-i spun că nu contează ce cred eu atâta timp cât e mulţumit de el şi de ceea ce face, când am văzut cu bucurie autobuzul târându-se anemic spre staţie; curios, semăna cu o cyber-omidă întoarsă, din greşeală, din cartea lui cu poveşti despre uleiuri, utilaje, seminţe şi alte bazaconii. Oftând de uşurare, m-am întors şi l-am văzut cum rămăsese cu mâna atârnând în aer ca o statuie şi întrebarea imprimată pe buzele-i ca nişte bandaje. Tresări scurt şi mă privi cu ochii măriţi de mirare în care se vedea o nedisimulată părere de rău. Voia să-mi spună ceva şi, în timp ce-şi căuta cuvintele, învârtea nervos bricheta aceea frumoasă între degetele răşchirate. Nu reuşi să articuleze niciun cuvânt, deşi până mai înainte gura-i funcţionase fără eroare, asemeni unei maşinării programată pe „pornit” şi cu butonul „stop” spart.
– Îmi pare rău, am spus destul de rece, vine autobuzul, nu ştiu de ce a întârziat aşa de mult astăzi. Nu-mi permit să-l pierd, e ultimul.
– Da, ştiu, oricum nu vă lăsam eu să-l pierdeţi, mărturisi spăşit şi privindu-mă atât de intens încât m-am simţit jenat pentru o clipă. Atunci, să ne luăm rămas bun, şi îmi întinse mâna. I-am strâns-o cu putere, dorindu-i o seară plăcută după care m-am întors cu spatele la el. Autobuzul ajunse în staţie şi mă grăbeam să mă duc la uşa din faţă, când am simţit o mână bătându-mă pe umăr.
– Asta-i…vă rog, luaţi-o cu dumneavoastră, amintire a conversaţiei noastre scurte, spuse întinzându-mi bricheta. Am rămas atât de suprins încât nu am schiţat niciun gest. Îmi sesiză reţinerea aşa că, fără să aştepte vreo confirmare din partea mea, o îndesă în buzunarul hainei mele. Mă bucur că v-am întâlnit, în sfârşit! Numele meu este Diamandi, după cum bine m-aţi poreclit dumneavoastră, cu mulţi ani în urmă, într-o vară când ne jucam împreună. Şi nu era rău deloc, adăugă zâmbind şi privind prin mine la strada care se scurgea tot timpul, în aceeaşi direcţie. Să aveţi grijă de dumneavoastră, domnul meu! mai spuse, apoi se întoarse şi plecă de lângă mine.
M-am urcat în autobuz şi m-am dus tocmai în capăt. Îl vedeam mergând cu mâinile îndesate în buzunare, fără niciun scop, aruncându-şi picioarele înainte şi lăsând corpul să le urmeze, cu oarecare întârziere, impregnând pe asfalt urmele paşilor, de parcă pantofii i-ar fi fost îmbibaţi cu apă.
Autobuzul se puse în mişcare şi l-am mai zărit îndreptându-se spre femeia cu telefonul; atunci, am avut senzaţia că-l aud întrebând-o „bună seara, ce mai faceţi?” Am stat lângă geam uitându-mă la el, până când autobuzul întoarse pe o altă stradă apoi m-am aşezat pe un scaun şi m-am uitat, instinctiv, la ceas. În primul moment, am crezut că nu văd bine, aşa că l-am ţinut în faţa ochilor câteva secunde. Pe ecranul colorat stătea scris 6:05. Autobuzul nu întârziase, ba dimpotrivă, chiar venise cu câteva minute mai devreme. Am dus mâna în buzunar şi am pipăit nervos bricheta. I-am simţit colţurile din plastic, turnate rudimentar apoi am scos-o şi, într-adevăr, era doar bricheta mea obişnuită, un tokai ieftin, aproape goală şi cu piatra bâţâindu-se în lăcaşul ei, o brichetă luată cu ceva timp în urmă de la chioşcul din faţa staţiei. Privindu-i albastrul simplu şi gazul agitându-se pe lângă sonda albă am înţeles de ce, uneori, atitudinea noastră este la fel de previzibilă precum lichidul prins etanş într-un tub de plastic.
Din când în când, mai izbucnim afară doar pentru o fracţiune de secundă şi ni se pare că avem o copilărie, maturitate şi bătrâneţea atât de firească. Toate adunate la un loc, pentru uzul prozaic al cuiva. Doar o simplă brichetă şi mai puţin de cinci minute de aşteptare. Am inspirat adânc, jucându-mă cu plasticul ieftin, privind în faţă prin geamul şoferului, cum înaintam pe strada, ca un tunel. Deşi, în zilele următoare am fost la aceeaşi oră acolo, în staţie, Diamandi nu a mai apărut. Ştiam că nu va mai veni atât de curând; oare atitudinea mea distantă îl dezamăgise?!
Plecase în dimineaţa aceea, cu mult timp în urmă, aşa cum, de fapt, a şi venit acum, nechemat, nevăzut decât de mine, neştiind altceva decât ceea ce-i sugeram eu să ştie. Acum, dacă greşesc ceva, este din cauză că am îmbătrânit şi eu, probabil că odată cu trecerea timpului, dorinţa de a fabula devine din ce în ce mai puternică. Dar, în seara aceea, Diamandi chiar mi-a ţinut companie şi a fost pentru ultima oară când a făcut asta. Cine era cu adevărat Diamandi? Eu nu ştiu să vă spun. Numai el poate şti, cu adevărat, cine sunt eu şi de aceea îl mai aştept, încă.
Dacă citeşte rândurile astea, îi promit că, data viitoare, voi fi mult mai prietenos şi, de asemenea, îi voi păstra, cu siguranţă, un exemplar semnat din cartea asta, pe care i-l voi face cadou. Sunt convins că-i va plăcea la nebunie şi va sări în sus, cu bricheta şi telefonul zburându-i din buzunare, strigând: oho, ce mai carte am reuşit să scriu în anii aştia..!

Sorin T.

Calatorie inspre multimea vida, Ed. Brumar 2011

Aparitii sporadice in Luceafarul, Liternet, etc…