Din clepsidră spartă

Am fost odată ca niciodată, pentru că niciodată destinul meu nu va mai fi al altcuiva.

M-am trezit devreme în acea dimineaţă, aşa cum făceam în fiecare zi. Mi-am aranjat buclele cu atenţie şi mi-am pus pe buze ruj roşu, singurul meu moft de altfel. Şi singurul pe care mi-l permit. Dacă lucrez într-o fabrică nu înseamnă că nu trebuie să fiu prezentabilă.

Până nu demult nu m-aş fi gândit că vom ajunge să lucrăm în locul bărbaţilor. Noi femeile, adică. Veriga slabă a umanităţii. Făcătoarele de copii şi cele care au grijă să transforme casa în acasă. Imagini, secretare, obediente.

Războiul ne-a transformat în mână de lucru. Pentru că bărbaţii noştri au fost luaţi pe front. Bărbaţii noştri. Mulţi au murit. Restul au fost duşi în lagăre – cel puţin soldaţii belgieni. Cei câţiva care au rămas, în putere şi capabili, sunt duşi în Germania, să lucreze în fabrici. Nu mai auzim niciodată nimic despre ei, sau de la ei. Parcă îi inghite vidul.

Când a început războiul am avut parte de o fericire tristă şi egoistă: fratele meu mai mic nu a fost eligibil din cauza constituţiei lui fragile. Născut bolnav de plămâni, cu un astm căpătat ca urmare a bolii, a avut mereu o fire visătoare şi melancolică. A studiat artele şi a devenit curator într-unul dintre cele mai mari muzee din Bruxelles. Îmi aduc aminte cât de mult m-am bucurat de reuşita lui.

Mama murise când eu şi Heinrich eram mici. Tata nu cu mulţi ani după aceea. Am fost luaţi de o mătuşă care, în momentul în care am putut lucra, mi-a găsit serviciu pentru a plăti întreţinerea mea şi a fratelui meu. Norocul meu că am ştiut să mint cu naturaleţe de la o vârstă fragedă. Astfel am putut ascunde faptul că magazinul unde lucram mi-a adăugat câţiva franci la salariu pe parcursul timpului. Doar aşa am reuşit să-i plătesc lui Heinrich materialele de care avea nevoie la şcoala de arte, pe care mătuşa mea le numea mofturi, şi  în consecinţă refuza să le finanţeze. Cu toate astea trebuie să vad partea plină a paharului şi să mă bucur că lui Heinrich măcar i s-a permis să se ducă la şcoala, spre deosebire de mine care am fost ţinută acasă. Am reuşit totuşi să urmez şi eu nişte cursuri de noapte, pe ascuns, şi să capăt o spoială de cunoştinţe.

Aş fi minţit-o pe mătuşa mea şi atunci când mi-am schimbat slujba, dar aveam deja 18 ani, ceea ce mi-a permis să-l iau pe Heinrich şi să ne mutăm într-un apartament mic, de două camere, cumpărat în urma vânzării apartamentului părinţilor noştri. Acela a fost un spectacol de varieté. Mătuşii mele îi intrase în cap că apartamentul acela îi aparţine, de vreme ce îl închiriase unor cunoscuţi de-ai ei timp de cinci ani şi ne crescuse pe banii ei timp de un an, până m-a trimis la muncă atunci când am împlinit 14 ani. Nu-mi aduc aminte să-mi fi spus de închiriere, de chirie, sau că vânduse sau îşi însuşise multe dintre lucrurile părinţilor noştri. Ea a zis că da, eu ca nu. Ea a urlat, eu i-am scos limba cu impertinenţa caracteristică adolescenţei, şi am plecat.

Toţi banii rămaşi după cumpararea apartamentului i-am păstrat într-un fond pentru şcoala lui Heinrich. Nu m-am atins de ei deloc. Câştigam suficient din slujba de bibliotecară. Cu ceva reţineri, calcul la sânge, economisire, ne-am descurcat. Din prima lui bursă fratele meu mi-a cumpărat un ruj roşu ca păcatul. Mi-a spus atunci că ştie că mi-a fost greu. Şi că nu ar fi trebuit să fiu pusă în poziţia de mamă când eram eu însămi un copil, dar că pot măcar să încep să mă port şi să mă îmbrac ca o domnişoară de vârsta mea, iar rujul roşu este stringent necesar. Văzuse el la fetele de la facultate.

Lucrurile s-au schimbat când a terminat studiile şi s-a angajat la muzeu. Uşor, uşor am reuşit să ne mai cumpărăm nişte haine, mâncare mai bună, să-l duc pe Heinrich la specialişti. Totul a luat timp şi răbdare infinită, dar ce altceva aveam de făcut?

Războiul ne-a luat pe nepregătite pe amândoi. Ce ştiam noi despre situaţia politică? La momentul acela trăiam în alte sfere, mai sigure. Pe mine mă enerva cumplit lipsa mea de cunoştinţe, aşa că citeam tot ce-mi pica în mâna. Heinrich era băgat în slujba lui de la muzeu cu totul. Nici nu ne-am dat seama când s-a lăsat noaptea peste viaţa noastră.

Întâi a venit ordinul de recrutare. În egoismul meu m-am bucurat că al meu era în siguranţă. Dar apoi ceva şi mai rău s-a întâmplat. Hitler, marele, incredibilul, temutul Hitler, voia o echipă care să evalueze operele de artă din ţările cucerite. Voia un muzeu personal creat din furturi şi spolieri. Îşi dorea tot ceea ce era mai bun, dar pentru a realiza acest plan era nevoie de o echipă de specialişti. Heinrich a fost recrutat a doua oară, iar de data asta nu a mai avut nici o şansă de scăpare. Ştiu doar că l-au luat de lângă mine. Unde l-au dus, ce a vazut şi ce a păţit, asta nu ştiu. Nu a avut voie să mă viziteze sau să mă sune. Nici măcar să îmi trimită o scrisoare.

Am simţit că-mi pierd minţile. Nu mai puteam lucra la bibliotecă. Atât, măcar, era clar pentru mine. Nu mai era o opţiune să rămân singură cu gândurile mele. Nu reuşeam să mă concentrez pe nimic altceva decât pe ce s-ar putea întâmpla sau nu cu fratele meu. Aşa că mi-am dat demisia şi m-am angajat la o fabrica de mobilă.

Munca este grea, zdrobitoare, şi nu mă dau înapoi de la nimic. Îmi amortizează creierul cu exces de oboseală. Singura rămăşiţă pe care o păstrez din trecut este rujul roşu. Să arăt ca o domnişoară de vârsta mea, domnişoară de vârsta mea….

Au trecut doi ani de când a plecat şi nu mai ştiu nimic despre el. Viaţa este dură, neîmpăcată. Totul este controlat, mâncarea e puţină, medicamentele aproape inexistente. Ne îmbrăcăm sărăcăcios, peticim şi repeticim. E o nebunie fără culoare. Mă simt mereu o poză alb-negru cu buze roşii. Şi prin ce trebuie să trec pentru a obţine rujul! Au fost destule momente când am crezut că voi renunţa, dar apoi mă gândesc mereu că poate se întoarce Heinrich pe neaşteptate. Ar vrea să fiu aşa cum m-a văzut ultima oară. O domnişoară de vârsta mea.

Este un sport periculos traiul în Belgia ocupată. Soldaţii germani iau tot ceea ce vor, chiar şi fără permisiune. Sunt bănuitori şi violenţi. Eu tac, merg cu capul în pământ, nu vorbesc la telefon, nu scriu nimănui. Telefonul nu sună, nu primesc scrisori. Totul e citit şi controlat oricum.

Astăzi ziua mi-a trecut mai greu decât oricare alta. Parcă aşteptam să se întâmple ceva, parcă ştiam că ceva este în neregulă. Ajung acasă târându-mi picioarele. Sunt obosită, flămândă, privesc în gol a nimic.

Nimicul bate la uşă. Nu e niciodată bine când cineva bate la uşă când nu există nimeni care să te caute. Mă uit in jur, deşi ştiu că nu-i nimic de ascuns. Iar eu nu pot dispărea.

La uşă este speranţa. Şi moartea. Te întrebi vreodată cum astea două călătoresc împreună?

Prietenul lui Heinrich, fost coleg de facultate, stă în prag. Arată nervos, palid, lucid ca un bec nou. Aduce, cu ajutorul altor trei oameni pe care nu-i cunosc, ceva foarte mare, ce pare suficient de greu ca să îi facă să pară total extenuaţi. Nu înţeleg ce este, dar mă dau la o parte să le fac loc să intre. Nici nu aş fi putut să fac altfel. Carl are pe chip genul de determinare dementă care nu acceptă argument.

“Heinrich a spus că vei întelege de ce trimite asta aici. Şi că o vei păzi cu preţul vieţii.”

Nu răspund nimic. Pentru ca Heinrich să spună ceva, trebuie să trăiască inainte. Trăieşte! Cu mâinile tremurânde dau la o parte materialul ce acoperă obiectul pe care l-au adus. Mi-aş dori să fiu genul de femeie care să se prăbuşească, să urle, să plângă, să-şi smulgă părul din cap. Dar sunt orice altceva. Le spun să o ducă în camera lui Heinrich şi să o aşeze după paravan.

Îi trimit afară după aceea. Nu întreb nimic. Îmi ajunge să ştiu că plămânii lui crează nori de abur undeva în lume. Nu am fost niciodată torturată, dar nu vreau să ştiu nimic ce ar putea fi scos la suprafaţă de durere. Ignoranţa mea nu poate decât să ajute.

Fac un duş, îmi aşez părul, mă îmbrac în pijama. E o rutină, ca tot ceea ce fac în ultima vreme, din care câteodată mi-aş dori să pot ieşi. Într-un exces de zel îmi vopsesc buzele în roşu. Mă îndrept spre cameră ca spre un altar. Statuia este acolo. Pasiunea cea mai mare a lui Heinrich. O statuie romană anonimă. Nu-i nici o indicaţie în legatură cu persoana pentru care a fost făcută. Are aproximativ aceeaşi postură ca aceea a lui Augustus de la Prima Porta. Numai că statuia nu este un tânăr. Este un adult. Un bărbat cu mâini frumoase, cu spate lat. Are un material aruncat în jurul coapselor, cum purtau scalvii. Doar că nu pare să se fi născut deloc sclav. De câte ori mă ducea Heinrich la muzeu treceam pe la statuia asta. Vedeam că îl fascinează frumuseţea ei, dar în acelaşi timp percepeam frustrarea pe care i-o provoacă misterul ei.

Eu… Ei bine, eu vedeam frumuseţea şi misterul şi mă bucuram de ele. Nu voiam să descopăr nimic. Simpla prezenţă a statuii mă liniştea.

Acum mă uit la ea şi simt acelaşi calm. De parcă toate grijile nu mai au brusc nici o importanţă. Mă aşez pe covor şi o privesc. Orele trec pe lângă mine fără să lase urme. Când într-un final mă aşez în pat şi sting lumina, mâini puternice din întuneric mă îmbrăţişează protector. Este un sentiment atât de străin, a mă simţi protejată, încât nici măcar nu mă întreb cum este posibil.

Zilele trec ocolindu-mă. Merg la serviciu, mă întorc acasă şi mă ascund după paravan lângă statuia mea. Cred că o iau razna uşor, uşor. Îi vorbesc. Pentru că de atât de multă vreme buzele mele nu au mai format cuvinte.

Îi povestesc tot. Frica, angoasa, dorul, iubirea. Curg din mine toate cuvintele pe care nu credeam că le posed. La momentul ăsta cred că ele mă posedă pe mine.

În seara în care ating statuia uşor pe braţul ivoriu, ştiu că ceva s-a rupt în mine. Îmi dă aceeaşi senzaţie pe care mi-a dat-o întotdeauna –  că nu a existat niciodată asemenea bărbat. Că s-a născut dintr-un sculptor într-un moment de rătăcire. A cui rătăcire, nici eu nu ştiu.

Ziua în care apar listele cu morţii, creierul meu decide că este de bună creştere să cedeze. Pe liste este şi fratele meu. Nu cred că are sens să mă întreb cum a ajuns pe front.  Simplul fapt că suflarea lui nu mai umple aerul undeva în lume e suficient pentru mine. Mai este un singur lucru care mi-a rămas de la el. Ajung acasă întreagă şi mă prăbuşesc în braţele statuii. Am reuşit să mă abţin până aici. Dar acum timpul se opreşte. Urlu şi plâng şi lovesc cu pumnii în statuie, de parcă ar avea vreo vină. Şi eu care credeam că nu sunt genul ăsta de femeie. Cu obrazul lipit de pieptul de marmură rece plâng gândindu-mă la viitorul meu gol. Apoi, simţindu-mă mai moartă decât marmura ce nu mai pare deloc rece, depun un sărut roşu acolo unde, cu un moment în urmă, mi s-a părut că aud bătaie de inimă. Apoi mă aşez în pat să dorm.

Peste noapte braţe puternice mă strâng. Visez. Sunt moartă şi visez. Dimineaţa mă retrag uşor din căldura acelor braţe şi îl privesc. Viu. Atât de viu încât face o adâncitură în pat. Atât de viu încât pielea îi miroase a sânge cald cu iz de mare şi soare fierbinte. Deschide ochii şi vede uimirea nebună din ai mei. Răspunde întrebării mele nerostite: “M-ai chemat.”

Simt că nefiinţa m-a întinerit. Serviciu, acasă, statuia.

Îl iubesc. În disperare, în mări şi în vulcani îl iubesc. În vânt fierbinte şi roşu. În Sahară. Îl iubesc cu disperarea finitului apropiat. Mă iubeşte cu puterea infinitului. Nici măcar nu intră în mintea mea mică tot ceea ce se întâmplă. Cine întelege infinitul, universul, viaţa, mecanismul unei atingeri?

Statuia până nu demult imobilă, acum dă viaţa toată. Mă agăţ de el în neştire, de parcă e copacul nemuririi.

În ziua în care vin soldaţii germani, mă găsesc în pat cu un bărbat. Râd batjocoritor, îmi spun că sunt curvă. Apoi mai glumesc puţin şi pleacă. Se pare că numai ideea comportamentului sexual le-a luat gândul de la percheziţie. Nici nu ar fi avut ce să găsească. Statuia e vie.

Mă priveşte. Se ridică din aşternuturi şi-mi sărută mâinile. Mă atrage irezistibil spre el. Dacă aş putea nu i-aş da drumul niciodată. Îi îmbrăţişez torsul puternic. Aud sângele în el.

“Dacă ai putea alege între mine şi Heinrich, ce ai alege?” Întreabă gânditor, îngemănându-şi mâna cu a mea. Îi simt bătaia inimii sub ureche, pielea caldă pe piele rece, din mine întunericul.

“Heinrich. Întotdeauna ar fi Heinrich.” Răspund cu ochii în gol, aproape furioasă că a întrebat o asemenea prostie. Parcă răspunsul meu ar schimba ceva. Parcă, dacă ar fi fost posibil, nu aş fi facut orice să-l aduc înapoi pe fratele meu.

Mă trezesc buimacă. Gol şi rece în jur. De parcă viaţa a părăsit pământul. Se aud bătăi puternice în uşă. Îmi sunt buzele uscate. Deschid uşa şi cedez pentru a doua oară în viaţa mea. E Heinrich. Se apleacă lângă mine şi mă ia în braţe.

“Eşti îngheţată.” Spune, şi mă duce în pat, mă înveleşte. Îmi spune că totul e bine.

Dar nu e bine nimic. Statuia nu e nicăieri. Heinrich spune că nu a trimis niciodată pe cineva la mine. Spune că nu m-ar fi pus niciodată în pericol. Spune că statuia e în siguranţă în Marea Britanie. Spune că ar trebui să mă ducă la doctor. Că trebuie să fiu bolnavă dacă imi este mereu frig şi culoarea nu-mi mai revine în obraji.

Timpul trece. Heinrich se căsătoreşte şi are copii. Pielea îi devine arămie, i se zbârceşte. Spatele i se încovoaie. Albastrul din ochii lui devine din ce în ce mai spălăcit. Moare. Dar a trăit. A fost viu atât de mult cat a fost omeneşte posibil.

Stau în British Museum. Am braţele ivorii. Mă uit la statuie în uitare. E înţepenit în marmură. Mă ridic şi plec. Lumea s-a schimbat. Am un sărut roşu pe piele deasupra sânului stâng pe vecie, ca un tatuaj niciodată intenţionat. Îl acopăr cu palma. Arde ca soarele în iarnă. Nu-i moartea grea. E veşnicia de după.

Buzele mereu roşii. Ca o domnişoară de vârsta mea.

Leeloo Darksand

I am, I am , Iam