Mergea pe întuneric, tremurând în aerul rece al unei toamne târzii, şi i s-a părut dintr-o dată că totu-i absurd. Nu putea vedea stelele pe cer. De parcă cineva deasupra îi trântise uşa în faţă. Trăitul ăsta în rece fără lumină i-a picat foarte prost. Păi, în principiu, trăim cu privirea în sus, către ce-am vrea să ştim, către ce n-am descoperit încă. Spre unde se pun întrebări. Pământul nu-i mut. E doar un actor foarte bun, fără nici un pic de baftă. I s-a dat rolul cel mai prost. El e ăla de trebuie să înghită morţii. Degeaba ştie istorie, el e condamnat să adăpostească un mitologic Satan. Degeaba ştie despre viaţă, când trebuie să se sfarme în capace de sicriu. Lutul nu-i mut. A fost doar transformat într-un foarte slab povestitor. E ăla de absoarbe tot, raze, sânge, cenuşă-n cerul gurii, şi când răspunde e tot ignorat.
Aşa că ea priveşte în sus. De unde vine lumina. Unde e soarele. Unde oamenii au încercat să inventeze o regulă şi li s-a răspuns cu şi mai mult prisos de îndoaială.
A schimbat drumul şi a mers către gară. Acolo a luat un tren spre undeva. Acolo să fie, şi nu aici. Un tren somnoros şi leneş care să o ducă la un loc cu stele. Şi lumea s-a estompat în urmă. Nu şi-a mai adus aminte de serviciu, de oameni, de străzi şi de reguli. Ca şi când nu ar fi existat niciodată cu adevărat.
Gândul a început să i se formeze limpede, ca o adunătură de ape reci. Îi lipsea timpul. Nu dragostea, nu banii, nu distracţiile, ci timpul. Trebuia să se limiteze la a vrea tot. Doar timpul nu putea fi creat. Iar ea voia să fie mai mulţi pentru a-l putea suplini pe “câtă vreme”.
Când a ajuns în pădure a început să meargă iar. Să calce, Sa păşească fără nici un plan prestabilit. Uiţi când calci prin lume cât este de simplu şi eliberator să nu trebuiască să te duci undeva, să fii undeva, să faci ceva. Ceasuri, perioade, dimineaţă, ieri, peste 5 ani, ziua de luni, vineri… În definitiv nu ai de unde să ştii ce are să se întâmple mâine sau peste un minut şi zece secunde, dar te încăpăţânezi să ştii. A devenit o crimă în lumea nouă să nu ai un plan. Daca ar ştii cineva din lumea nouă că merge spre nimic, fără să se îngrijoreze că nu ştie destinaţia exactă, ar lovi-o cu prosoape ude peste cap. Sau cu facebook-ul. Oricare e mai apropiat şi practic.
Merge. Calcă departe de oameni. Cine dracu’, într-o lume ca asta, ar vrea să fie om? Sau să creeze om? Ea era un animal. Avea să-şi ceară înapoi drepturile de sălbăticiune, care fuseseră cu atâta neghiobie refuzate şi în numele ei, in absentia.
Creaţia. De asta avea nevoie. De câtă prostie, sau prostire, să dea dovadă umanitatea, dacă renunţase la creaţie în avantajul unui creator unic ce excela doar prin inexistenţă?
Dar văzuse fluturi de creaţie. Citise cât putuse de mulţi. Îi vânase prin muzee, îi ascultase cu sete de nemăsurat. Şi-l aducea aminte pe bătrânul mag, care, într-o seară, printre carafe de vin şi fum de ţigară, lăsase să-i curgă prin barba înspicată povestea eternului Beethoven.
Creaţia. Avea să creeze. Să aleagă cu grijă tot ce era mai bun şi mai rău din ea. Un proces deloc greu. Erau chiar acele bucăţi din ea care nu aveau folosinţă în lume. Văzuse prea multe ca să nu ştie că omul trăia, vrând-nevrând, în canon. Cu cât era mai diferit omul, cu atât strângea mai tare peretele matriţei. Şi până la urma urmei nu era ca şi când renunţa la ceva, Creaţia are nevoie doar de un prim sacrificiu, pentru ca apoi să crească din sine şi să vindece însutit.
A luat din ea şi a pus deoparte instinctul. Total nefolositor acasă. Oricum îţi spuneau unde să te duci. A ales vigoarea corpului tânăr. Vânatul era întotdeauna la un telefon distanţă. Curajul, perspectiva, corectitudinea. Acasă curajul te ucidea, şi vederea de ansamblu era corectată de ochelari de cal. S-a uitat la onestitatea prafuită şi a început să râdă amar. Alta ce nu folosea nimănui! A împărţit afecţiunea pe din două. Era cineva care încă mai avea nevoie de iubire.
Cu cât selecta mai multe, cu atât devenea mai grea. Se potrivea mai bine pe pământ.
S-a târât până la lacul ce se vedea printre copaci şi s-a privit. A luat din părul roşu, din nasul elegant alungit, din armonie. Lumea nouă putea ascunde urâţenia sub minciuna frumuseţii.
Când a terminat s-a aşezat liniştită la umbra verde a unui copac. Atât de linişte. Se putea auzi respirând. A rămas aşa pentru ore bune, minunându-se la sunetul propriilor plămâni, aerul în corp avea cadenţa mătăsii.
A zâmbit mai apoi lunii ce se vedea rotundă într-o bucată de cer. Îi plăcea luna aia frustă, rotundă ca în desenele copiilor. Contur clar, rupt din soare. Suflet clar, rupt din realitate.
Se făcuse noapte adâncă şi destul de frig, dar ce rupsese din ea refuza să se întrupeze. Atunci a conştientizat că mai avea ceva de făcut. A luat toate cele alese şi a început să le amestece într-un ceaun de dorinţă de bine. Şi cu cât învârtea mai vârtos în el, cu cât amestecul începea să se mişte singur. Creaţia.
Frica de eşec muşca din ea vârtos. Dacă nu era bine, dacă uitse ceva? Instinct, Vigoare, Curaj, Perspectivă, Onestitate. Iubire, Frumuseţe…. A căutat în ea adânc. A scotocit toate sertarele, toate ungherele neumblate. Într-un final a găsit ce lipsea: instinctul de supravieţuire şi frica de oameni. Le-a luat cu ambele mâini şi le-a aruncat în ceaun. Un râs aproape sălbatic, nestăpânit, a pus stăpânire pe ea. Da! Substanţa bolborosea şi scotea sunete de fum stins, de pas grăbit, de urlet în furtună. Frunzele foşneau molcome deasupra capului, luna se trăsese mai aproape ca să privească. Iar ea… ea voia să danseze pe ritmul acela. La început i-a fost ruşine. Apoi şi-a dat seama că nu avea de ce. Trebuia să facă ceea ce simte. Şi se simte invincibilă. Mâinile îi desenează cercuri în jur, picioarele calcă pământul în ritm sălbatic. Dansează în cercuri în jurul ceaunului. Părul îi vântură de un roşu stins, ochii sunt închişi, gura dezveleşte dinţii aproape animalic. Propriul gâfâit nu-i ajunge la urechi. Dansează, zburdă, bate din picioare, e de neoprit. Ceaunul fierbe.
Când primele raze ale dimineţii se ridică din spatele copacilor, cade istovită la pământ. O oboseală frântă îi atinge oasele. Adoarme. Cu frunze-n păr, cu pământ sub mandibulă. Doarme.
Printre pleoapele abia deschise întrezareşte o mişcare la marginea ceaunului. Nu apucă să vadă ce este pentru că somnul o fură iar.
Târziu, în preajma unui asfinţit, simte pe piept o caldă povară. Parcă respiră şi îi respiră în plămâni. Deschide ochii curioasă şi dă nas în nas cu o vulpe. O vulpe pufoasă, roşie, cu un nas ascuţit şi o privire inteligentă. Îşi trece degetele prin blana ei în timp ce vulpea o adulmecă. Nu o face din curiozitate, ci mai degrabă cu un aer absent, de parcă şi-ar lua la revedere. Se întinde la pieptul ei pentru o vreme. Femeia îi şopteşte la urechea ascuţită: “ Să trăieşti, auzi?! Şi să nu ai niciodată încredere în om! Niciodată!”
Vulpea se uită atent în ochii ei pentru o clipă, şi apoi fuge. Coada stufoasă i se pierde printre copaci. Ea simte în nas mirosuri noi, crude, de o puritate simplă.
Se ridică uşor, sub greutatea uimirii – Crease o vulpe.
Întoarcerea acasă este nesemnificativă. Se potriveşte cu uşurinţă în matriţă şi se lasă purtată. Din lumea nouă nu trebuie să ai scăpare. Asta-i regula. Prea mult a trăit într-o stare de neputinţă indusă ca să nu o accepte într-un final. Uneori în noapte, sau dimineaţa devreme, închide ochii şi ascultă. Aude sunet de padure, miroase pământ reavăn şi frunză putredă, miros de animal străin, Cateodată inima îi bate necontrolat, iar ochii văd frunzişuri în betoane. Uneori creaţia o învie.
Apoi îmbătrâneşte. Şi ştie că-şi pierde minţile pentru că acum, întinsă în pat, simte mai multe mirosuri deodată, vede ca o muscă. Părul alb şi cataracta nu-i stau bine deloc. Lumea noua a mâncat în ea cancer. I-a năpădit creierul. Dar nu a ştiut să o pedepsească, pentru că nu a aflat niciodată că ea s-a născut creator. Că ea a născut din ea idee şi nu om încătuşat. Că ea s-a încăpăţânat să nu fie o închisoare. Nu au reuşit să o facă temnicer al propriei sale unicitaţi. Ea nu s-a născut cu o oglindă ca să-i arate ceea ce e, ci cu un cuţit ca să-i arate cine este, în interior. Acolo unde doare mai tare să afli, acolo unde a durut însutit să atingă.
Îşi ascultă inima. Se împiedică, draga de ea, atât de puternică, atât de loială, atât de incredibil de obosită. Lupta nu e niciodată dreaptă dacă asculţi de reguli. Dar lupta ei s-a dat într-o pădure, departe de orbi, de muţi, de surzi, de proşti. Dacă ar fi să estimeze ar zice că mai are vreo zece suflări. Din aerul ăsta cu miros de petrol, de moarte, de cenuşă inutilă. De ciment încins în soare, soare la care alţii au rămas în continuare orbi. Nu a reuşit niciodată să înţelegă cum cineva îţi poate da palme peste pleoape în fiecare dimineaţă, cum cineva îţi arată calea, îţi face verde, îţi face cald, iar tu….sau ei, sau voi înţelegeţi că vă aparţine. Soarele. Pământul. Apa.
Pieptul i se face cald. Se uită în ceaţă şi o vede. Vulpea. Şi pe lângă ea pui roşii cu feţe mici care n-au astâmpăr pe plapuma albă. Vulpea îi atinge fruntea pentru o secundă prelungită şi apoi o ia la fugă împreună cu puii.
Femeia îi urmăreşte până dispar în pădure. Râsul urcă din ea sălbatic, necontrolat, pieptul slab vrea să i se opună, dar nu are cui, pentru că râsul nu-i un oarecare. Nu-i zâmbet fals la o glumă nesărată, nu-i grimasă ca atunci când mintea nu mai vrea şi ar fugi mâncând pământul. Râsul ăsta e ca o promisiune de viitor. Ca un blestem de moarte asupra lumii noi. Râsul ăsta e victorie. Creaţia se înmulţeşte, se divide, acoperă şi cucereşte. Creaţia vindecă însutit. Chiar şi betoanele, şi prostia, şi cenuşa.
I am, I am , Iam
Salut si bine ai venit pe site.. dar textele fara diacritice merg direct in Atelier.
E un text greu. Nu greu de citit (din contră, chiar are un ritm bun, care ajută foarte mult), ci greu ca temă, ca idee. Interesant. Ar fi doar câteva mici chestii de îmbunătățit (în sensul de-a face unele expresii să sune mai natural), dar nu există text care să nu poată fi îmbunătățit. Bun venit și spor la scris!
Multam fain,Mihai! Sunt deschisa la sugestii. E prima oara cand asez un text pentru a fi citit.
Mi-au placut foarte mult primele 4 paragrafe apoi din nou partea de final, de la „Apoi imbatrineste..” pina la capat.
musca = moarte (fain)
„nu s-a născut cu o oglindă ca să-i arate ceea ce e, ci cu un cuţit ca să-i arate cine este, în interior.” buna metafora.
Nu am inteles chiar tot, cum ar fi de ex „Cu cât era mai diferit omul, cu atât strângea mai tare peretele matriţei.” toti oamenii sint diferiti, cei banali diferiti prin banalitatea lor, cei prosti diferiti prin prostia lor.
Un text interesant şi bine scris. Ceaunul îmi aminteşte de „Macbeth”. Cel mai mult mi-a plăcut scena cu vulpea. Aşa cum spune şi Mihai subiectul este complex, „greu” dar stilul e fluid, îl citeşti uşor dar îl „digeri” mai anevoios. Mie mi-a plăcut.Ar putea fi şi un fragment din ceva mai amplu, iar dacă nu e aşa rămâne un eseu incitant şi provocator despre creaţie, viaţă, moarte, pământ, cer, spaţiul virtual vs. cel real.
Cornel Balan – Ma bucur ca place. Cat despre „peretele matritei”, nu incercam sa fac o generalizare. Cred ca suna asa prin conturul gros pe care i l-am dat. Oamenii sunt diferiti si tocmai aici dovedesc frumusete. Cu toate astea, eu din coltul meu am observat un conformism exagerat, niste comportamente daca nu identice, atunci cel putin asemanatoare, un curs al vietii care trebuie sa fie intr-un fel, constrangeri ale societatii. Am auzit de atatea ori „trebuie sa”, sau aceleasi discutii duse de oameni diferiti, incat nu ma pot abtine sa nu vad in asta o renuntare la unicitate. E foarte posibil ca si coltul meu de lume sa fie stramt si atunci perspectiva sa se acorde.
Daniela Albu – Nu m-am gandit la un cadru mai amplu pentru text, dar mi-ar placea sa ajung sa pot scrie ceva mai mult decat texte scurte. Multumesc!
textul, care îmi dă uneori impresia de mozaic şi care, pe alocuri este chiar flamboaiant, pare a fi scris ca şi cum, aflată sus, desupra pămîntului (i.e., deasupra limbii şi cuvintelor care învăluiesc lumea), autoarea s-a hotărît să aleagă frazele/pasajele ce i se par mai bine scrise şi să le pună una/unul lîngă alta/altul ceea ce implică, pe alocuri, o lipsă de fluiditate. citit încet, şi rumegat în linişte, nu e rău deloc. dar parcă ar avea nevoie de ceva mai multă substanţă, ceva mai multă simpatie pentru cititor. la urma urmei, (mai) toţi cei care citesc povestea sînt cei care sînt strînşi de matriţă, iar majoritatea nu pot, pur şi simplu, să iasă din ea şi să… creeze. nu trebuie să-i faci să se simtă şi mai rău. be kind! fă-le ziua mai bună cu propria ta creaţie.
apoi, cum spunea cortazar, short stories always win by K.O.: nu ai timp prea mult de joc de picioare şi de ascunsul în corzi, de pumni presăraţi pe ici pe colo ci trebuie să loveşti tare şi exact atunci cînd vine vremea.
scrie (mult) mai mult şi vei înţelege ce a vrut să spună.
şi că tot l-am pomenit pe cortazar, in blow up and other stories, are o poveste în care naratorul „vomită” iepuraşi… din cînd în cînd. merită citită (ca tot ce e scris de cortazar, de altfel).
aşa ca, textul e bun, dar e loc de mai bine!
urmează cîteva observaţii mai concrete.
Trebuia să se limiteze la a vrea tot – chiar dacă miroase a oximoron, formularea cam lasă de dorit – logic vorbind, cum ar putea totul să fie o limită?
Când a ajuns în pădure a început să meargă iar. – a se înţelege că înainte nu a mers?
Dar văzuse fluturi de creaţie. – îmi scapă sensul.
cu atât strângea mai tare peretele matriţei – poate ar fi mai bine: cu atît „îl/o” strîngea mai tare…
cadenţa mătăsii – deşi sună bine, mătasea şi cadenţa sînt destul de greu de pus împreună.
„A scotocit toate sertarele, toate ungherele neumblate. Într-un final a găsit ce lipsea: instinctul de supravieţuire şi frica de oameni. Le-a luat cu ambele mâini şi le-a aruncat în ceaun. Un râs aproape sălbatic, nestăpânit, a pus stăpânire pe ea. Da! Substanţa bolborosea şi scotea sunete de fum stins, de pas grăbit, de urlet în furtună.” – ontologic vorbind, instinctul de supravieţuire şi frica de oameni nu sînt/nu pot fi substanţe, la fel cum fumul nu poate fi stins şi nu poate scoate sunete.
Uneori creaţia o învie – înseamnă că ea a făcut acest lucru de mai multe ori şi că, de obicei, ea e lipsită de viaţă. altfel spus, ea este moartă pînă se apucă de creat, o îndeletnicire care o re-aduce la viaţă (!)
Lumea noua a mâncat în ea cancer – hmm….
Multam, Gabriel Furmuzachi! E o dare de seama detaliata, si apreciez.
Le voi lua pe rand:
Scrisul meu, desi pare sa priveasca spre in afara, si in consecinta poate fi interpretat diferit de la cititor la cititor, in fapt loveste in mine. Asa cum zice mama, transanta cum este ea de obicei, cel mai mare critic al meu sunt eu. Toti mutii si prostii mei sunt eu.
In legatura cu lipsa de fluiditate, cred ca textul scris a imprumutat din caracterul de fiinta fracturata in care ma gasesc acum. Nu stiu cat este de rau sau de bine, dar pana gasesc inapoi puntile ma voi folosi de efectul acesta de mozaic.
Observatiile concrete sunt bine punctate, dar la mine cuvantul a fost mereu materie fluida. Asa ca inteleg sa-l folosesc asa cum imi vine si cum are inteles in mine, chiar data sensul propriu al cuvantului este altul.
Trebuia să se limiteze la a vrea tot – O directie clara poate sa deschida mult mai multe drumuri decat o colosala dorinta de tot. Se pot obtine mai multe cand obiectivele sunt clare, dar atunci cand eforturile nu sunt concentrate ci raspandite pe o asa mare paleta, „totul” acela, inseamna pentru mine o limitare.
Ideea, frumosul ce se naste din nimic are capacitatea sa zboare. Deci fluturi de creatie.
Este un moment apropiat de miezul noptii, cand e liniste si somn in jur, cand femeia obosita trage pe ea camasa de noapte de matase. In urechea mea ce percepe in zisa liniste orice sunet ce altfel ar ramane neauzit, matasea chiar are o cadenta. Asculta atent!
Imi e teama ca daca daca ajung sa gandesc totul in coordonate de realitate tangibila, viata de zi ar fi foarte greu de inteles. Banii pot fi atinsi fizic, dar pentru a avea valoare aceasta trebuie acceptata de toata lumea, pentru ca nu au valoare in sine. Eu nu cred in Dumnezeu, dar exista catitate covarsitoare de oameni care crede. Este un concept, o conventie, fum in vant, total intangibil. Cu toate astea razboaie s-au purtat din cauza sau pentru bani si dumnezei, razboaie care distrug locuri si ucid oameni (mai real de atat nu se poate). La fel cu granitele. Sunt conventii impuse, dar nu exista cu adevarat. Asa ca in lumea mea fumul are sunet si poate fi stins.
Accentul era pus pe mers ca opus unei impietriri, sa-i zicem. Ceea ce urmeaza unei decizii, de aceea am zis sa pun in evidenta miscarea. Cred. Cand scriu nu o fac fortat. Cuvintele, intr-un fel sau altul se aseaza cum vor ele si ma folosesc pe mine ca metoda de a aparea pe o foaie. Cateodata recitesc si nu stiu exact de ce am exprimat asa anumite idei sau sentimente.
Creatia aceea unica ii dadea un impuls de viata intr-o monotonie simtita.
Dupa cum spuneam, si probabil se vede, nu e studiat felul in care scriu. E un exercitiu bun sa reiau prin explicatie ce a iesit din stilou.