Dina (fragment)

Publicată în 2008 la XYZ Éditeur din Montréal, cartea va apărea în traducerea autoarei la Editura Vremea, în luna octombrie.

Îl cunoscusem pe Paul cu ocazia primului meu voiaj în Romania, la trei ani după plecarea în Canada. Întâmplarea făcuse să nu mă întorc din inițiativă proprie, ci invitată de o asociație universitară francofonă, ca să dau o conferință despre un autor quebechez. Cred chiar că, dacă nu ar fi fost această ocazie, nu m-aș fi întors atât de repede. Un ciudat instinct de conservare mă împiedica să o fac. Tot ce voiam era să mă protejez împotriva eventualelor regrete, a îndoielilor și întrebărilor privind gestul meu de a-mi părăsi țara. Refuzam cu încăpățânare să mă confrunt cu trecutul, cu prietenii, cu locurile familiare, cu tot ce contribuise la fericirea și nefericirea mea timp de treizeci de ani. Supraviețuirea mea în țara de adopție devenise o chestiune de luptă rațională împotriva fantomelor trecutului, o acțiune conștientă și riguros dirijată contra a tot ce putea să mă propulseze cu forță înapoi. Redusesem drastic corespondența cu prietenii, iar pe părinți nu-i sunam decât atunci când mi se făcea rușine că nu am mai vorbit de prea mult timp. Cauza acestor amânări era teama de a face față bețiilor mamei și sănătății precare a tatălui. De la sosirea în Montreal, trăiam într-un cocon redus de sentimente. Era singura soluție să mă întăresc pentru viitor.
Ocazia de a vizita țara mi se păruse la început mâna destinului. Cel mai important era că nu trebuia să mă preocup de prețul biletului, care urcase vertiginos după atentatele de la 11 septembrie. Toate costurile îmi era asigurate de asociația care mă invita. În plus, reîntoarcerea în țară avea cu adevărat un aer de victorie, pentru cineva care publicase deja două cărți în Canada.
Curând însă mi-am dat seama că nu reveneam acasă pentru că mi se impunea, ci pentru că un dor teribil mă măcina de la început, fără să am curajul să o recunosc. Euforia pe care o încercam la vederea crestelor Carpaților și a câmpiilor dezordonate mă făcea să simt că sunt cu adevărat acasă. După parcelele perfect aliniate pe care le zărisem din avion pe teritoriul Germaniei, al Austriei, al Ungariei, în terenurile cultivate haotic îmi recunoșteam, fără umbră de îndoială, țara de origine. Culorile estompate mă făceau să cred că multe câmpuri era lăsate în pârloagă. După căderea comunismului, reforma agrară provocase atâtea dispute între țărani, că multe terenuri rămâneau necultivate cu anii. Cum era posibil ca zecile de drumuri sinuoase și frontierele în zig-zag să traverseze câmpurile în toate sensurile?
Ăsta era misterul țării mele, iar eu eram cu adevărat emoționată să revin într-un loc unde nimic fundamental nu putea să se schimbe atât de repede. Aveam nevoie de ani de zile ca să învățăm să trasăm linii drepte între culturile agricole.
Ce plăcere să asculți din nou lumea din jur vorbind limba maternă în locurile publice! Uneori îmi era chiar teamă că nu înțeleg în totalitate mesajele difuzate pe aeroport, care indicau călătorilor locul de unde să își recupereze bagajele. Ce miracol să-i regăsesc la posturile lor pe funcționarii avizi, care mă interogau despre conținutul bagajelor, scrutându-mă cu ochi atenți ca să depisteze la timp cea mai mică infracțiune!
Aici, călătorul e totdeauna pasibil de o contravenție căci nu e niciodată complet inocent. Un străin rămâne un potențial transmițător de viruși, un contrabandist de mărfuri ilicite, sau doar umilitor de scumpe. Dacă aduceam cu noi aparate electronice, trebuia să le plătim dublu față de prețul original, iar pentru restul obiectelor aruncate la întâmplare în valiză, admisibilitatea lor depindea totdeauna de cheful vameșului.
Numai că oameni ăștia erau propria mea rasă, indivizi prin ale căror vene curgea același sânge cu al meu, și care noaptea visau aceleași vise ca mine. Cu toții studiaserăm în aceleași școli și cântaserăm aceleași slogane. Orice ar fi, ei trăiau dragostea și ura în același fel ca mine. Numai ei știau să emită înjurături scabroase pe care le înțelegeam în profunzime. Din acest motiv îi iubeam necondiționat și eram atât de fericită să îi revăd, să răspund cu un surâs larg la întrebările și la privirile lor ostile.
Același surâs a început să-mi înghețe treptat pe buze în timp ce mă lăsam condusă de o prietenă către centrul orașului. Noi, oamenii locului, eram prea șmecheri ca să luăm taxiul. Numai străinii cădeau victime mafiei șoferilor, care îi făceau să plătească de trei ori prețul unui traseu, sau chiar mai mult. Oamenii locului preferau să își cheme prietenii să îi ia de la aeroport.
După trei ani de absență, constatam în jur aceeași manieră haotică de a construi. Peste tot se înălțau clădiri care își blocau reciproc vederea și care transformau noile cartiere în labirinturi fără ieșire. La periferie se construiau hangare și depozite de mărfuri, unde oamenii soseau în valuri de peste tot ca să se adape la această Mecca a cumpărăturilor. Oricât de săraci erau, oamenii sufereau aici de aceeași sete de acumulare ca în Occident. Căruțurile lor debordând de produse erau un semn de egalitate și de libertate. Cumpărăm ca ei, suntem ca ei!

Toată lumea mă întreba cum mi se părea țara după trei ani de absență. Cu toții se așteptau să critic tot, dorind totuși, în secret, să zic lucruri bune. Dacă lăudam noul chip al locurilor, erau dezamăgiți, dar la fel de dezamăgiți erau dacă mă amuzam pe seama atâtor inadvertențe. Lumea aștepta de la mine analize pertinente, profeții mesianice. Cu toții voiau să profite de noua mea clarviziune occidentală. Ei nu știau că Occidentul modelează destinul țărilor mici în timpul dineurilor copioase, undeva între desert și cafea. Statele minore pe harta lumii își imaginează probabil că reprezintă preocuparea majoră a tuturor consiliilor de securitate, subiectul principal al depeșelor secrete între marile puteri.
Lumea se aștepta ca eu să joc rolul unui spion în Vest, să le divulg ce anume se punea la cale. Cuvintele mele erau esențiale, căci ele le puteau da eventual un indiciu despre ce anume era în neregulă cu noi.
În locul acestor revelații salvatoare, eu le arătam un chip extenuat din cauza decalajului orar și a lipsei de somn. Tot ce voiam era să privesc lumea degustându-și tacticos cafeaua pe terasele din centrul orașului și să mă încălzesc la soare, pentru că la Montreal, în luna aprilie, este încă iarnă. Eram abulică și disimulam cu greu faptul că nu știam mai bine decât ei ce anume punea Vestul la cale. Încercam să ascund că nu mai știam ce se întâmplă în propria mea țară de când plecasem, că nu avusesem timp să mă informez și că singurul lucru pe care îl știam în prezent era că fusese ales un nou președinte. La ce mi-ar fi servit să știu cine erau noile figuri publice? Cu certitudine, nu mai voiam să revin la un sistem din ghearele căruia de-abia scăpasem.
La rândul meu, și eu mă așteptam să îi aud povestindu-mi despre viața lor de după plecarea mea, despre cunoștințele comune, despre secretele vedetelor, despre aventurile actorilor și ale scriitorilor, despre toate acele lucruri care dădeau, mai înainte, savoare conversațiilor noastre prelungite, după orele extenuante de muncă. În acest moment însă, tuturor li se părea nedemn să se dedea la asemenea bârfe grosolane. Cu toții erau convinși că lucrurile astea nu mă mai interesau, căci un canadian rămâne, în ochii lor, o ființă decentă și plictisitoare. Cancanurile vehiculate de ziarele de scandat, credeau ei, sunt destinate unui număr mic de mâncători de junk food.
Întâlnirea cu foștii mei colegi a fost și mai tristă. Revedeam în ei ziarista hărțuită care fusesem. Cei mai mulți dintre ei veneau să mă întâlnească pe o terasă, între două conferințe de presă, proiecții de film, lansări de carte, sau înainte de închiderea numărului la ziar. Chipurile lor mi se păreau tumefiate de căldură și de oboseală, iritate din cauza prafului și a transpirației, agasați de nenumăratele ore petrecute în autobuzele supraîncărcate. Întâlnirile noastre se terminau de obicei în stinghereala provocată de aducerea notei de plată. Eu țineam totdeauna să plătesc, dar să mă lase să o fac ar fi însemnat că profitau de mine. În cele din urmă, eu eram cea care trebuia să accept ca ei să achite consumația, ceea ce ne stânjenea și mai mult. Suntem o națiune de oameni stingheri, un popor care are o dexteritate nemaiîntâlnită de a evita răspunsurile și privirile directe. Spunem ce credem numai în momentele când ne certăm. Viața noastră este ascunsă în spatele unui văl de false declarații și estimări.
În această atmosferă de oboseală care mă chinuia de la sosire, am reîntâlnit-o pe Dina. Ea era cea care mă căutase în sala unde dădeam conferința, așteptând răbdătoare într-un colț să termin discuțiile cu cei câțiva curioși care înfruntaseră căldura înăbușitoare a acelei veri precoce ca să se intereseze de literatura quebecheză. O privisem de câteva ori, fără să îmi dau seama cine era. La sfârșit se îndreptase către mine. Ne-am îmbrățișat și numai în acel moment am înțeles, ca într-un vis, pe cine țineam în brațe. Mă surprindea mai ales aspectul ei scheletic. Dina părea că suferise o implozie în ea însăși. În amintirea mea, Dina avea o osatură rigidă, amplă, pe când acum mi se părea o grămadă de oase gata să se dezintegreze la cea mai mică atingere. Ființa care stătea în fața mea era moale, fragilă, timidă.
Am invitat-o să mergem să mâncăm undeva, dar m-a refuzat. La rândul ei, a insistat să îi fac o vizită la noul ei apartament și să îl cunosc pe soțul ei. Împreună am decis să vină să mă caute a doua zi de dimineață, ultima duminică înainte de reîntoarcerea în Canada. Am anulat toate celelalte întâlniri din ziua aceea, știind prea bine că, dacă ratez această ocazie de a petrece ceva timp cu Dina, nu aș mai fi avut altă șansă. Cunoșteam prea bine mania ei de a apărea și dispărea după poftă. Dina făcuse totul ca să vină până aici, dar asta nu însemna că ar fi făcut totul ca să mă revadă a doua zi. La ea, urgențele apăreau și se evaporau cu mare viteză.
Dina ardea desigur de nerăbdare să mă evalueze, să-mi cântărească noua identitate, să vadă dacă nu cumva mă transformasem într-un imens gândac. Ca toți ceilalți, și ea credea poate că o metamorfoză kafkiană îi pândește pe toți cei care își schimbă identitatea. Vedeam bine că era dezamăgită de întâlnirea noastră, mai mult chiar decât mine. Dat fiind că și eu aveam curiozitățile mele, am acceptat deci invitația de a-i vizita.
A doua zi, mai devreme decât ora prevăzută, Dina împreună cu soțul ei bătuseră la ușa soacrei mele, unde locuiam pe durata șederii la București. Paul mi-a plăcut pe loc, cu atât mai mult cu cât forma un cuplu foarte nepotrivit cu prietena mea. Era un omuleț scund și mai degrabă rotund, aproape chel, cu o față lucioasă și o tendință evidentă de obezitate. Fiindcă tocmai se întorseseră de la mare, bronzul puternic nu se potrivea deloc cu pielea lui albă, dându-i aerul cuiva care se ascunde sub deghizarea unui strat gros de machiaj.
Paul nu era nici stânjenit, nici complexat de prezența mea. Cu multă dezinvoltură, se instalase comod în sufragerie și începuse să se servească din gustările pe care soacră-mea le așezase pe măsuța din mijloc. După câteva guri de vin, își desfăcuse o batistă imensă ca să își șteargă transpirația. Râdea tare și mă chestiona cu interes despre Canada. Apoi îmi vorbise despre serviciu lui ca inginer de întreținere la metrou.
Dina îl privea placidă, fără să îl contrazică și fără să fie iritată de vorbăria lui. Rareori am văzut o soție care să accepte cu mai mare ușurință poveștile soțului ei, pe care le auzise probabil de mii de ori până atunci. Atitudinea ei trăda o resemnare apatică. Prietena mea părea decisă să nu se enerveze niciodată. Peste puțin timp s-a alăturat soțului ei, care mânca și bea cu poftă.
Ne-am urcat în mașina lor și ne-am îndreptat către cartierul unde locuiau. În urmă cu câțiva ani, își cumpăraseră un apartament undeva în afara orașului, într-un fel de orășel satelit al capitalei. În acele blocuri de ciment, aliniate de-al lungul unor alei fără pic de verdeață, locuințele erau ieftine, din cauza distanței pe care trebuia să o străbați până la București. Cei opt kilometri reprezentau o experiență cotidiană anevoioasă date fiind starea drumurilor și circulația haotică. Singurul mijloc de transport era un autobuz ruginit și zdrăngănitor, care făcea naveta din oră în oră.
Dina fusese cea care insistase să cumpere apartamentul. Paul, din contră, era de părere că trebuiau să strângă bani și să ia ceva mai mic, dar mai central. Numai că Dina era sătulă să locuiască prin casele altora. Ea voia un cămin al ei, oriunde, chiar o hrubă în mijlocul unei păduri, dacă era nevoie.
Și, ca orice familie de români, de îndată ce au pus mâna pe cheie, au început renovările. Apartamentul cu un dormitor era situat la parter. La cererea Dinei, Paul demolase balconul, construit la nivelul solului, dar unde nu se putea depozita nimic din cauza hoților. Dina transformase terenul din fața ferestrei într-o grădină, unde cultiva roșii, ceapă, busuioc, mărar, leuștean, rozmarin, precum și flori aduse din satul nostru: mușcate, crizanteme, narcise și ghiocei. Când avea timp, citea pe pragul ușii care dădea acum în acest paradis vegetal, traversat prin mijloc de o alee pavată cu pietriș.
La masă, Dina ne-a servit feluri preparate cu o zi înainte și păstrate la frigider. Se gândiseră, evident, să mă hrănească cu mâncăruri tradiționale, care îi luaseră Dinei toată ziua de sâmbătă, după despărțirea noastră. Paul, mai ales, se înfrupta cu poftă. Dina îl servea atât cât voia, fără nici o aluzie la burta care i se umflase să crape. Între două feluri, se amuza pe seama observațiilor lui caustice, dar făcute cu multă tandrețe. Nimic din ce zicea Paul nu o putea scoate de fire. Vocea lui nu trăda nici urmă de maliție sau de răutate. Această comedie era jucată spre amuzamentul amândurora, iar Dina o știa foarte bine. Uneori se prefăcea și ea că îl ceartă pentru încetineala cu care aducea o farfurie sau umplea un pahar. La rândul ei, nu făcea decât să joace rolul femeii cicălitoare. Paul răspundea cu rapiditate la cererile ei, simulând teama de gura mare a nevestei. Surâsul lor îmi demonstra cu prisosință cât de mult exersaseră această comedie, căci cuplul lor era în mod evident lipsit de incidente și de conflicte. Nimic nu putea tulbura pacea acestui cămin și liniștea care domnea în relația lor: Paul executa tot ce i se cerea, ca să o ironizeze apoi pe Dina pentru deciziile ei.
De ce oare aveam impresia că, în ciuda plăcerii de a-l juca, rolul de femeie împlinită și la casa ei nu i se potrivea? Nefericită? N-aș fi putut zice. Cred că era mai degrabă anesteziată contra oricărui sentiment. Dina mi se părea un balon care se dezumflă treptat, imagine pe care mi-o sugera corpul ei, care își pierduse robustețea de băiat. Fără a-și îndulci unghiurile de altă dată, trupul ei devenise uscățiv. Trăsăturile ei se diminuaseră, ascuțindu-se. Gesturile ei nu trădau nici un fel de entuziasm, în ciuda bucuriei ei pentru această revedere care ne stânjenea pe amândouă. Fuseserăm despărțite prea multă vreme ca să ne prefacem că ne lipsiserăm cu adevărat una celeilalte. Ar fi fost desigur o minciună și nimeni nu îndrăznea să o emită, sub nici un pretext.
Ceea ce mi se părea ciudat era că niciunul nu părea topit de dragoste pentru celălalt. Pentru amândoi, acest menaj reprezenta un aranjament convenabil, ca să îmbătrânească amândoi în mod confortabil. Dina accepta bonomia soțului, în timp ce el îi accepta capriciile, nu prea multe de altfel. Cu tot atâta naturalețe acceptase ca ea să renunțe la serviciu pentru simplul motiv că nu își mai suporta colegele și bârfa din salon, pretențiile clientelor și platitudinea coafurilor care i se cereau. Pentru o scurtă perioadă de timp, trebuiseră deci să se mulțumească cu salariul lui Paul, care le ajungea să plătească electricitatea, mâncarea și benzina pentru câteva călătorii pe an. Odată eliberată de obligația de a merge la lucru, Dina hoinărise o vreme prin oraș, cum îi era obiceiul, apoi se dedicase cu ardoare unor noi tratate de înțelepciune. Într-o zi, în timp ce trecea prin dreptul unei florării, văzuse un afiș de angajare.
De o săptămână, Dina lucra ca florăreasă. Toată ziua nu făcea decât să stropească plantele și să taie colile de hârtie pentru aranjamentul buchetelor. Nu se știa cât timp va dura aceasta nouă pasiune, dar pentru moment Dina se declara mulțumită că nu mai trebuia să-și plimbe degetele prin pletele necunoscuților. Paul îmi confirmase această schimbare în viața lor arătându-mi vlăstarii proaspăt plantați dincolo de ușa balconului. Dina subtilizase de la florărie tot felul de bulbi de flori rare, pe care voia să le facă să crească în grădina ei. Paul îmi zicea surâzând că la următoarea vizită o să am în față o adevărată grădină botanică, cu specii rare, din care voi putea lua în Canada.
Paul și Dina continuaseră să mă întrebe despre viața mea în Canada, fără însă să intre în detalii. Aveam impresia că ceea ce le spuneam nici nu îi interesa cu adevărat. Paul mi-a dezvăluit că și ei se gândiseră de câteva ori să emigreze, dar faptul că nu știau nici engleză, nici franceză îi reținuse. Cei doi se asemănau mai ales în aversiunea pentru limbile străine. I-am încurajat să se mai gândească, fiindcă el, ca inginer, ar fi găsit repede de lucru. Dina, de asemenea. În fiecare zi vedeam în ziare zeci de oferte de lucru în saloanele de frumusețe. M-am oferit chiar să îi ajut cu formularele de imigrare în franceză. Pentru o clipă, am întrezărit această minunată posibilitate, de a o avea alături pe prietena mea din copilărie, să o las să îmi taie părul o dată pe lună, corvoadă care mă tracasa dintotdeauna. Ambii mi-au mulțumit, dar mi-au cerut ca deocamdată să nu fac nici un demers, căci voiau să se mai gândească. Ideea de a-și părăsi încă o dată casa, acest apartament pe care îl adaptaseră nevoilor lor cu atâta greutate, îi întrista mai mult decât îi înspăimânta. Paul se amuza pe seama imposibilității Dinei de a-și transporta colțul japonez în Canada. Și atunci, pe ce anume să îți construiești fericirea în noua țară?
Seara începea să se lase încet, iar lumina zilei se diminua prin ferestrele înguste. Dina și Paul îmi propuseseră să dorm la ei, dar am refuzat. Începeam să obosesc, dar Paul își păstra aceeași volubilitate și întreținea cu spor conversația. Ca și mine, Dina dădea și ea semne de epuizare. Mă așteptam aproape ca dintr-o clipă în alta să ne ceară permisiunea să ațipească puțin, așa cum făcea altădată, când venea pe la noi.
M-am pregătit de plecare, iar gestul meu a trezit-o brusc. Scoasă din toropeală, energia i-a revenit pe loc. Din colecția ei de ouă desenate a ales unul pentru mine. Când l-am luat în palmă, găoacea goală era ușoară ca un fulg. Dina mi l-a înfășurat în vată, apoi l-a pus într-o cutie de carton.
Pe drumul de întoarcere, nu am vorbit prea mult. Paul își păstra aceeași energie, dar atitudinea soției lui îl descuraja să continue cu același aplomb. Din loc în loc, îmi arăta noile clădiri și îmi explica ce se ascundea în spatele porților, mirându-se cu veselie de averile acumulate de concetățenii noștri. Paul aparținea unui popor pe care dibăcia canaliilor de a se îmbogăți îl amuza sau îl umplea de admirație.
Paul nu își dorea mai mult decât avea. Știa prea bine care îi erau limitele ca să se preocupe de felul în care alții se îmbogățeau peste noapte. În acel moment, Dina îl privise brusc ca pe un necunoscut. În numai câteva secunde însă, privirea ei se îndulcise din nou, devenind aproape apatică. I-a surâs, indulgentă față de cantitatea de prostii pe care o debita. Asta îi dăduse lui Paul curajul să continue, amuzat de flecăreala lui.
M-au lăsat în fața blocului unde locuiam, dar nu au vrut să mai urce. Mi-au smuls însă promisiunea că voi accepta să mă conducă la aeroport, ceea ce am acceptat cu plăcere. A doua zi mă lăsau în grabă la intrare, căci nu aveau unde să staționeze. Paul de-abia avusese timp să îmi -pună bagajele pe peron, în timp ce Dina își lua rămas bun, privind pe deasupra capului meu. Aceeași stânjeneală de altădată când ne despărțeam! Plecarea mea părea să nu aibă nici un efect asupra ei, ca și când urma să ne revedem săptămâna următoare. Cum aș fi putut bănui că asta avea să fie ultima noastră întâlnire? Tot ce știam în acel moment era că prietenia noastră se epuizase. Nu mai exista nimic care să ne lege: ne schimbaserăm prea mult. Amintirile noaste comune nu mai aveau aceeași putere de evocare. Nu era greu de văzut că nu mai aveam nevoie una de cealaltă.

La înregistrarea bagajelor, vameșii mi s-au părut mai amabili decât la sosire. Îi acompaniau cu o privire binevoitoare pe cei care, iată, plecau cu mâinile goale. Țara era la adăpost de invaziile străine. De aceea își permiteau luxul de a le zâmbi și a le ura drum bun.
Eram mulțumită să revin la Montreal, în primul rând pentru că anul acela, la București, luna mai fusese extrem de călduroasă. Întorcându-mă la ai mei, urma să retrăiesc o a doua primăvară, de partea cealaltă a planetei. Eram cu adevărat nerăbdătoare să trec frontiera și să îi salut pe vameși în franceză ca să mă simt cu adevărat acasă.
La ieșirea din avion, am început să privesc cu nesaț primele persoane care îmi ieșeau în cale. Cu toții erau aici să mă întâmpine, să mă protejeze! Am trecut repede cu vederea peste suspiciunile unei femei care mă întreba din spatele ghișeului de sticlă care era valoarea mărfurilor pe care le aduceam în țară. Uitasem să trec cifra pe formulare. I-am răspuns, ezitantă, două sute de dolari. La cât puteam să estimez valoarea celor câteva cărți ferfenițate, a unui samovar rusesc, a unor zdrențe decorative pe care le extrăsesem din garajul soacrei mei, la care se adăugau cele două covoare țesute de mână, fără îndoială ultimele pe care urma să le moștenesc de la mama? Numai aproape de ieșirea aeroportului am văzut crucea roșie de pe hârtia mea de declarații, când un agent mi-a făcut semn să trec alături, pentru controlul bagajelor. Ceva în ținuta mea, sau poate în privirea mea, le trezise suspiciunea, căci cei care vin din lumea a treia rămân mereu suspecți.
Un tânăr m-a îndreptat către o masă unde mi-a indicat să așez valizele, după care și-a pus niște mănuși de cauciuc. Asta era marea diferență între Est și Vest, aceste mănuși chirurgicale prevăzute pentru controlul valizelor umflate ca o prostată inflamată! Vameșul a căutat mai întâi atent în fiecare buzunar al valizei de mână. Fiecare capăt de hârtie putea eventual ascunde o bombă, sau un ac înveninat, de aceea le desfăcea atât de meticulos de parcă erau un papirus vechi pe cale să se fărâmițeze în bucăți. Între timp, tânărul mă întreba despre proveniența fiecărui obiect. A deschis toate scrisorile și a desfăcut toate cadourile pe care părinții câtorva prieteni mi le dăduseră pentru familiile lor din Montreal. Frumoasele lor ambalaje au fost făcute ferfeniță în câteva minute. Inspectarea rucsacului de umăr i-a luat vameșului încă o jumătate de oră, după care a trecut la cele două valize mari.
În acel moment, am început să tremur imperceptibil și vocea să mi se usuce, căci știam foarte bine ce se găsea în interior: trei litri de țuică, două borcane de dulceață și, mai grav încă, un borcan cu carne prăjită. Tânărul funcționar a vituperat împotriva acestor bagaje care îndoiau spinarea bieților salahori. Pasagerii din lumea a treia erau ușor de recunoscut după valizele gata să plesnească din încheieturi. Cum se făcea că oamenii ăștia, care trăiau din ajutor social, reușeau să-și umple în halul ăsta bagajele? Nu avea nevoie de răspunsul meu, căci îl cunoștea deja, după atâtea percheziții care dădeau la iveală haine vechi cumpărate la Armata salvării, cizme vara și sandale iarna, cutii de ciocolată și gumă de mestecat. Era așa o criză de gumă mestecat în lumea a treia? m-a întrebat el cu năduf. I-am răspuns că eu veneam din România unde, din câte știam, guma de mestecat nu era chiar articolul cel mai râvnit.
Când se întorceau în Canada, aceiași pasageri se încărcau de suveniruri și de tot ceea ce lăsaseră în urmă în momentul emigrării și pe care voiau să îl aducă în noua lor casă, bucată cu bucată. Vameșii aveau o lungă experiență cu aceste gunoaie identitare. Vederea valizelor mele l-a intrigat deci și mai mult și l-a făcut să-și schimbe încă o dată mănușile.
Mai întâi, a scos pe masă samovarul rusesc, ca să îl arate colegului lui, venit și el să îl analizeze. Dar celălalt nu a mai avut răbdare să rămână ca să admire și covoarele țesute în cel mai autentic stil oltenesc, vazele de lemn sculptat, cărțile cu cotor rupt scrise într-o limbă pe care nu o înțelegea. Vameșul se apropia vertiginos de fundul celei de a doua valize, acolo unde se aflau trei sticle de țuică și borcanele cu mâncare.
De ce oare luasem toate astea cu mine, de vreme ce nu beam țuică și nu mâncam carne prăjită și păstrată în untură? Mama ținuse însă neapărat să iau proviziile astea în Canada, acolo unde aveau să îmi amintească, chiar și pentru o scurtă perioadă, de gustul de acasă. Ca de obicei, mă sfătuia să beau dimineața o gură de țuică, singurul remediu pe care îl știa pentru stomacul meu sensibil. Degeaba încercam să îi explic eu mamei că este interzis să treci mâncare peste graniță și că nu puteam să depășesc un litru de alcool în valiză. Ea o ținea una și bună că Dumnezeu e totdeauna de partea celor nevinovați.
Vameșul a ajuns în cele din urmă la cele două sticle de Sprite pe care mama le utiliza ca să păstreze țuica. Mâinile mi-au înghețat brusc, dar tânărul le-a luat și le-a pus pur și simplu de-o parte. Cum să bănuiască faptul că o mamă româncă ar putea pune țuică în două sticle goale de plastic? După aceea, tânărul a dat peste dulceața pe care o transportam în două recipiente de bulion din plastic. Vameșul m-a întrebat ce era înăuntru, și i-am zis că e dulceață de prune. S-a uitat pe formularul meu de declarații și mi-a zis că nu scrisesem faptul că introduceam în Canada dulceață, care nu era chiar acceptată, dar nici interzisă, spre deosebire de carne, pentru care, știți, ați fi primit două sute de dolari amendă. Tânărul m-a crezut pe cuvânt. Era prea obosit, sau dezgustat, ca să desfacă capacul și să verifice conținutul. A preferat să le pună alături, lângă sticlele de Sprite, și să scoată celălalt recipient de plastic, în care se afla carnea. Tânărul m-a întrebat epuizat dacă și acolo aveam dulceață de prune. Pentru prima dată am îndrăznit să mint și să înșel noua mea țară: am răspuns, Da!
Percheziția a luat sfârșit, iar vameșul m-a sfătuit ca data viitoare să nu mai uit să scriu valoarea mărfurilor pe hârtia de declarații.

← ÎNAPOI LA CUPRINS

Felicia Mihali

Jurnalistă, romancieră, profesoară, Felicia Mihali trăiește în prezent la Montreal unde s-a stabilit în anul 2000. După studii de franceză, chineză și olandeză, s-a specializat în literatură postcolonială la Universitatea din Montreal, unde a obținut de asemenea un master în istorie. După trei cărți scrise în limba română, între care Țara brânzei, Eu, Luca și Chinezul, Felicia a publicat nouă romane in franceză și două în engleză la edituri de prestigiu din Quebec. Printre titlurile franceze s-au remarcat Dina, Sweet, sweet China, La reine et le soldat, L’enlèvement de Sabina, Le tarot de Cheffersville. The Darling of Kandahar , primul ei roman scris în engleză, publicat în 2011, a fost considerat unul din cele mai bune romane din Quebec, alături de cele ale lui Kim Thui și Dany Laferriere. În prezent, Felicia Mihali scrie și traduce în trei limbi și conduce editura Hashtag din Montreal.