…la Constantin Brâncuși și Andrei Tarkovski
(o paralelă)
Omul este limbajul său, deoarece
cultura nu este nimic altceva decât
sistemul semnelor de semne.
(Umberto Eco)
Prin anvergura viziunii sale creaționiste și a originalității exprimării ei, Constantin Brâncuși se plasează în rândul celor mai importanți artiști ai lumii. Le apare multora sofisticat, pentru că este copleșitor de simplu (Mozart, printre alții, spunea că simplitatea este cel mai greu lucru de atins).
Ca produs al unui mare artist, demersul lui Brâncuși face parte din specia înaltă și rară a artei făcută să învețe. Pentru a-și atinge scopul, felul acesta de artă caută să placă enigmatic, ceea ce face cât mai atractiv și mai accesibil misterul programului ideatic și didactic.
Arta, transfigurare a vieții, nu poate fi explicată din perspectivă pur intelectuală. Aflată în fața operei lui, adeseori lumea se mulțumește doar cu ce vede. Ca și cum i s-ar părea că n-are nevoie să simtă sensul și binefacerile pe care le oferă popasurile vizuale propuse de sculptor. Publicul se complace să întâmpine creația de parcă obiectele ar cuceri exclusiv prin puterea lor vizuală, în ciuda uriașului talent pedagogic al autorului, prin care explică coerența gnostică a viziunilor hermeneutice.
Se remarcă o dificultate de receptare simultană a discursului – vizual/doctrinar/artistic. El știe să ofere imagine și de aceea încearcă mai întâi să facă priză cu văzul privitorului, prin verva tehnică a unui lirism straniu confecționat din piatră, lemn, sau metal. Creațiile lui sunt de sorginte semiotică. Mereu au reprezentat o țintă de mare interes a artei, codificarea misterului semnului subscriindu-se unei tainice cosmogonii creaționiste.
Percepția optimă a esteticii presupune o stare alterată a conștiinței, un moment extraordinar de poezie și grație. La Andrei Tarkovski întâlnim în acest sens un fel de nihilism narativ, acceptarea inevitabilului, aprecierea estetică a dispariției graduale a vieții, ceea ce ne forțează să contemplăm propria noastră mortalitate și ne conferă certitudinea faptului că orice existență se supune aceluiași destin. Trecutul, prezentul, viitorul, visul și starea de veghe se coagulează într-o singură entitate, o colecție de momente relevante în scurgerea implacabilă a timpului, din a cărui densitate transpare semnificația și importanța fiecărui moment.
Lucrurile fie se îndreaptă spre, fie evoluează din nimic. Regăsim în cea mai pură și ideală formă posibilă urmele delicate, dovezile plăpânde ale granițelor nimicului: o trecere, un moment, o senzație. Înclinarea spre nimic este dură și universală. Chiar și lucrurile aparent substanțiale – inerte, solide – prezintă doar o iluzie a permanenței. Tarkovski știa aceste lucruri, la fel cum Brâncuși era conștient de ele. Desigur, putem să eludăm, să ignorăm, să ne creăm iluzii, să pretindem o altă realitate, însă în final totul se rezumă la nimic. Totul se dezintegrează. Materia, dar și lucrurile imateriale, intangibile, precum reputații, moșteniri, memorie, teoreme științifice, dovezi matematice, artă – toate, în cele din urmă pălesc în uitare și inexistență.
Aceste adevăruri (dar și nostalgia aferentă lor) pot fi puse în lumină doar sub lupa tăcerii, caracteristică a sacralității ce facilitează contemplarea si introspecția. La fel ca Brâncuși, Tarkovski respinge cuvinte pentru drumul spre eternitate. Filmele lui, subscrise unui non-simbolism atmosferic, sunt unele dintre cele mai silențioase. Ca tehnică, izolează câte un sunet al naturii și îl accentuează, creând patternuri ritmice – un limbaj care nu se supune dogmelor realității, dar există, subordonându-și propriile reguli.
Însă nimic din ceea ce există nu este lipsit de imperfecțiuni. Când analizăm lucrurile în detaliu, observăm defectele. Orice artist cunoaște limitele perfecțiunii: imperfecțiunile au un efect de recul. Nimic nu este niciodată finalizat de către artist în sine, numai timpul poate definitiva o lucrare, prin ceea ce îi ia, sau îi adaugă, în sens de erodare sau acumulare. Prin urmare, nicio creație nu îi aparține în totalitate artistului, fiind de fapt o permanentă colaborare intre el și lume. Un artist excepțional este în primul rând un maestru al timpului, ceea ce se vede atât în cinematica lui Tarkovski, cât și în capodoperele lui Brâncuși, conduse de acesta la un punct terminus în momentul cel mai oportun al evoluției lor în interacțiunea cu artistul însuși.
Geniul artei lui Brâncuși este încă nedescoperit. Câmpul de cercetare vizuală pe care îl oferă nu se poate închide. Incită și generează noi arii de investigare, într-un fel de vârtej hermeneutic viu, pe când el a spus atât: „Bucurați-vă. Nu ştiţi ce vă las eu vouă aici.” Arta lui își trage puterea din actul de a învăța, fiind un model ireductibil al forței totalizatoare a actului de creație. Brâncuși a purtat-o până la vizualizarea granițelor antropogenetice ale universului.
În același sens, Tarkovski ne învață că viața se scrie în ciornă, iar nouă ne e dat să-i corectăm greșelile. El proiectează lumea reală folosindu-se de texturi care intensifică emoțiile conținute de imagini. De o adâncime poetică și filosofică fără precedent, de la epistemologie la metafizică, filmele lui analizează sensuri, emoții, sentimente și în primul rând, credința.
Nu a creat doar înlănțuiri de imagini cărora le-a atribuit sensuri, ci a oferit umanității o înțelegere profundă a vieții, științei, rațiunii, naturii umane, prin incursiuni în planurile subtile și mecanismele existenței, mult peste ceea ce noi percepem în mod uzual. Aceste forțe primordiale sunt evocate în filmele sale la fel cum formele și volumetria lui Brâncuși se subscriu proporției de aur și ale cărui materiale traduc tocmai transcendența acestor legi. Toate reprezintă forțele fizice și structurile adânci care fundamentează scena lumii (și implicit viețile noastre), unde ai cărei mari actori, Constantin Brâncuși și Andrei Tarkovski, joacă roluri de învățători transcendentali.
Poetă, artist vizual și meșteșugar. A absolvit cursurile facultăților de Psihologie (2009) și Antropologie (2020) din cadrul Universității din București. Are specializări în design de la CalArts (2017) și SAIC (2020). A activat ca designer grafic, fotograf, redactor/corector de carte, traducător, consilier pe probleme de mediu și sustenabilitate.
Citește de la trei ani, scrie și ilustrează de la cinci. A publicat primele poeme la vârsta de 11 ani, sub oblăduirea poetului Ionel Simota, care i-a facilitat participarea la cenaclul literar Buna Vestire din Miercurea Ciuc (1997).
A câștigat premii literare. A colaborat cu diverse publicații de profil. În prezent lucrează la un roman.
Lasă un răspuns