Dincolo de obiectiv

Înapoi în ceea ce până nu demult ar fi fost una dintre cele mai râvnite camere de turiști, de la fereastra căreia se putea admira bulevardul Hryhoriy și fântâna impozantă a pieței Volkova, acum dezvăluind, dincolo de perdelele negre găurite, doar grămezi de piatră, moloz și fiare contorsionate, Mathis Dupont s-a lăsat să alunece, cu spatele lipit de perete, până când fundul i-a atins podeaua. Și-a întins picioarele și a pus lângă el aparatul de fotografiat. L-a împins cu degetul, de parcă mica distanță câștigată prin gestul ăsta i-ar fi adus un plus de aer proaspăt.
Aparatul, al treilea lui ochi pe front, acum îl sufoca. Nu putea fotografia decât atunci când se afla în acțiune. Când bombele cădeau bubuind peste oameni alergând bezmetic. Peste stații de benzină golite de petrol. Peste capote de mașini deja abandonate. Târându-se pe burtă ca și cum ar fi înotat, până la cea mai apropiată gură de canal. Iar acolo, coborând doar trei trepte ale scării, aștepta cu capacul deasupra acel moment precis dintre două bombe în care putea scoate aparatul și fotografia, la 360 de grade, delirul. Colajele lui erau mereu formate din două, patru, șase diapozitive ale aceluiași loc în timpul unui raid.
Pentru a le obține, trebuia să riște cu propria viață. Din cauza asta, mulți îl considerau un fel de erou. Alții, asemenea fostelor iubite, doar nebun sau prost sau inconștient, variante cu care și el era de acord. Avea nevoie să se afle acolo, iar după ce stătea prea mult timp în casa lui modestă din Auvers-sur-Oise un gol i se forma în stomac și se mărea până ce începea să-i strivească măruntaiele. Intra pe internet și căuta în toată lumea locul cel mai potrivit de unde s-ar fi putut întoarce cu acea unică fotografie capabilă, măcar pentru câteva momente, să-i facă pe privitori să-și dorească o schimbare în bine. Era ca o mântuire, lui revenindu-i partea Fiului. Te târăști prin noroiul vieții, la propriu, pentru a le arăta celorlalți calea. Arta. Viața. Într-un diapozitiv puteai vedea o fântână arteziană tronând peste piața Volkova. În următorul, un câine vagabond alergând speriat. În al treilea, bomba sfărâma scutul și sabia statuii din al cărei cap obișnuia să iasă apa, acum raționalizată. În ultimul cadru al colajului, un bătrân întins în fața fântânii avea, în loc de cap, scutul desprins al statuii, înfipt în trotuar. Scutul îi retezase gâtul, se stropise de sânge.
Aerul pe care l-a tras cu putere pe nări s-a auzit ca horcăitul unui muribund. În gură i s-a strâns o cantitate mare de flegmă și a vrut să o scuipe pe podea. Locul ăla nu se mai putea numi cameră de hotel (o grotă, mai degrabă) și nimănui nu avea să-i pese de gestul lui. Cu toate astea s-a dus la baie și a scuipat în chiuveta încă intactă – o pastă întunecată și groasă formată în principal din fum și din praful adunat de pe străzi.
Nu voia să păcălească pe nimeni, nu era nici măcar umbra a ceea ce s-ar fi putut numi erou. Și desigur că gândurile alea altruiste însemnau doar niște scuze. Nu înțelegea de ce mai avea nevoie de ele. Nimeni nu-i mai cerea explicații.
I s-a părut pentru un moment că în spatele perdelei de la duș se mișca ceva. Cu pături pe geam nu se vedea mai nimic în jur. Curent nu era, pentru că atacaseră centrala cu două dimineți în urmă, și încă așteptau confirmarea că totul era în regulă pentru a reporni sistemul de alimentare. În cadă a auzit iar un zgomot ca o târâre. Mathis s-a oprit din respirat și a făcut un pas înapoi. Lăsase lanterna pe podea. Nu se putea duce după ea, dar nici nu voia să întoarcă spatele spre perdeaua dușului, fiind convins că în momentul în care ar fi făcut asta, oricine s-ar fi aflat acolo ar fi sărit spre el. Nu avea nicio armă – încă o prostie din partea lui, îi spuseseră mulți, dar poate și ceea ce îl salvase până atunci. „Sunt doar un fotograf”, ar fi vrut să spună. De parcă asta funcționa ca o incantație care putea să-l salveze din orice situație. Și, dacă pe stradă putea striga oricând, „Press, press”, în acea cameră de hotel nimănui nu i-ar fi păsat, cu siguranță nu celui din spatele perdelei de la duș. Fără aparatul de fotografiat se simțea impotent, incapabil să se miște. Cine putea fi? Un soldat rănit care intrase acolo pe furiș spărgând yala? Însuși proprietarul care se refugia în fiecare seară într-o cameră diferită, pentru a nu fi găsit și ciuruit la următorul raid? Un prizonier care scăpase? Sau poate era doar un șobolan rătăcit, căzut de sus printre găurile enorme dintre etaje…
Brusc a înțeles despre ce era vorba din oscilația descrescândă a sunetului: o grenadă abia aruncată care se rostogolise, iar acum realiza pe fundul căzii ultimul dans al morții înainte de explozie.
Să încerce să fugă, dar asta ar fi pus doar un perete firav între el și explozie, să încerce să ia grenada și să o arunce pe geamul de deasupra budei, dar, dacă avea norocul să nu-i explodeze în mână, nu-i mai rămânea timp să se îndepărteze îndeajuns încât să fie în siguranță, să se arunce chiar el pe fereastră, asta dacă ajungea suficient de repede înapoi în cameră – alte câteva variante i-au trecut prin minte cu viteza unui MiG-25, așa cum tot ce lăsau în urmă acele mașinării perfecte de ucis era zgomotul produs de trecerea lor pe deasupra clădirilor, ca un ecou la bubuiturile rachetelor.
Până la urmă a sărit, cu spatele, în afara băii, a făcut patru pași aruncându-se asupra aparatului, și încă doi trântindu-se la pământ înspre cel mai îndepărtat colț al camerei față de baie. În timp ce această mișcare a corpului în spațiu ocupa prețiosul timp la dispoziție, se gândea că, fiind la penultimul etaj, iar cada lipită de peretele extern, partea aceea a clădirii ar fi zburat spre exterior, explozia trăgând după sine, cel mai probabil, structura de fier beton dintre etaje și o parte din acoperiș, care ar fi absorbit șocul.
Nu era oricum prima dată când se confrunta cu situația asta, chiar dacă întotdeauna se aflase la o distanță sigură și înregistrase totul cu aparatul foto. Uneori, de cele mai puține ori, existau supraviețuitori. Treceau prin fum cu o jumătate de braț lipsă, sărind în piciorul rămas întreg, apăsând cu palmele vreo pată întunecată și lichidă dintr-o zonă a corpului – sau erau scoși dintre dărâmături, chiar și zile mai târziu, niște fantome albe și scheletice, cu priviri de nebuni. Mathis Dupont s-a chircit, rugându-se să scape întreg. A stat acolo o eternitate, ca un prunc în pântecul matern. Cordonul ombilical era aparatul de fotografiat pe care îl proteja cu propriul abdomen. I-au trecut prin minte toate momentele în care nu reușise să ia cea mai bună decizie, cele care îl aduseseră în situația asta. O casă pe care nu și-o permitea de la început, dar pe care o cumpărase oricum, punându-se sub o enormă presiune financiară. Au urmat mașina de lux, hainele de firmă, implantul de păr. Apoi momentul când și-a dat seama că suma investită inițial în noua sa firmă nu produsese profitul așteptat. Minciuna povestită tuturor, de care se convinsese și el: afacerea începuse mai greu, dar avea oricum să prospere.
A închis ochii și o forță magnetică l-a tras cu violență și mai adânc în trecut. Vede acum aparatul așezat pe trepied. Temporizatorul pornit. Numărătoarea inversă. Declanșarea blițului. Clipește și cadrul se schimbă, acum ține fotografia în mână. Iar acolo zâmbetul lui e încrezător și convins, Helen, cea care va deveni fosta lui soție, îl ține cu mândrie de braț. Lângă ei, ridicând în sus paharul cu șampanie, se află tot un fost și tot partener, doar că unul de afaceri. Niciunul n-are cum să prevadă cât de repede li se vor spulbera visele. Amânări, minciuni, amenințări, certuri agresive. Depresia. Încă o clipire și Mathis Dupont observă cum, în colțul fotografiei, apare o flamă, apoi o pată neagră care face hârtia scrum și se extinde cu rapiditate, până ce simte arsuri în buricele degetelor.
Acum e în mijlocul salonului, pe mocheta persană cumpărată împreună cu Helen de pe Quai du Maroc, înconjurat de cutii de carton pline de lucruri. Ea privește pe fereastră fumând o țigară. Pântecul ei, deja umflat, îi iese prin deschizătura halatului de mătase. „Ai terminat?” o aude spunând. „De ce complici tu lucrurile dramatizând așa?”. Apoi datoriile, judecătorii și reprezentanții băncilor sechestrând totul. Căderea. Chiria în podul unei bloc de la periferie în care vara nu poate umbla, de căldură, decât în chiloți, în timp ce iarna dârdâie de frig.
Un pocnet și o lumină care-l orbește. Își acoperă ochii cu brațul. Când îl îndepărtează, își dă seama că se află chiar în orașul bombardat, nu departe de piața Volkova. Avioanele se aud în depărtare, ca ecoul unor tunete. În urma lor, cicatrici de diferite forme și dimensiuni, fumegând sau cuprinse de flăcări, părți din clădiri smulse cu ușurința cu care se rupe o hârtie, țipete, supraviețuitorii fugind, o parte dintre ei fiind sprijiniți pe umeri sau cărați, alții luptându-se cu bucăți de materiale pentru-a ajunge spre interiorul dărâmăturilor. Un braț alb și slab se mișcă încet sub un morman de cărămizi sparte. Mathis Dupont observă totul prin camera aparatului. Apasă ritmic pe buton, ca un spasm.
Imaginile din viitor sunt, de fapt, imagini din trecut. Ieri? Da, asta s-a petrecut ieri. Șirul zilelor devine complet inutil atunci când poți muri în fiecare clipă. Îngreunarea continuă a minții, durerea de cap ce nu-l lasă să adoarmă de cinci zile contribuie la șirul confuz pe care moartea i-l sapă în creier. Și totuși, grenada nu explodează. Dinspre baie se aude același zgomot, ca o gheară pe asfalt, completat, de data asta, de un zgomot ca horcăitul unui muribund.
Și deodată își amintește. Bineînțeles! Copilul! Lângă bătrânul cu gâtul retezat căzuse un pachet de fașe albe pe care el îl ridicase de jos punându-l la adăpost.

Michel A. Pavelescu

Scriitor, critic literar și eseist român, stabilit în Franța. Între 2002 și 2005 a lucrat ca profesor de limba română în Iași, Cluj și București, apoi în cadrul USR, filiala Argeș, ca redactor al revistei România Culturală și Steaua Literară.
În 2013 a devenit lector în Istoria Literaturii Balcanice la Facultatea de Litere a Universității din Notre Dame. Actualmente este profesor asociat în cadrul aceleiași universități și director al Teatrului de Iarnă (Théâtre d’Hiver), secțiunea Courtmétrage. În 2012 a primit premiul „Le meilleur livre de l’année” al revistei La Nouvelle Revue Française pentru romanul său Les vies passées (Éditions Corti, 2011). Romanele Chrysanthèmes pour Ada și Au début il n’y avait pas de dieu au fost nominalizate la Premiul Sang d’encre în anul 2013, respectiv 2017.