Dineu cu proşti

Spectacolul l-am văzut la Naţional acum trei ani dar nu despre el e vorba ci despre relaţia mea cu ţărişoara noastră în care îmi petrec (aproape) toate vacanţele şi dacă mă întreb de ce, răspunsul (parţial) e chiar acolo, în piesa de teatru: la noi, exact cînd e plictiseala mai mare pot aparea din senin nişte proşti care te binedispun fără să ştie.
Prin alte ţări, cum ar fi Elveţia, proştii refuză să apară şi oricît ar fi peisajul de frumos, rişti să te plictiseşti.
În week-end l-am sunat pe unchiu-meu să-i urez la mulţi ani, nici eu nu mai ştiam cît făcuse 64 sau 66. “Ei, de la o vîrstă deteriorarea organismului ajunge în aşa hal că nu mai simţi. Că e 64 sau că e 66, e totuna. ”Cum adică? cer lămuriri.
“Păi că nu ai erecţie la 64 sau la 66, e totuna!”
Culesese via, împrumutase o maşină de zdrobit strugurii care dădea automat stemul de la ciorchine deoparte. “O să iasă un vin ca niciodată, nici nu mai am răbdare, aşa că o să fac cum făcea mama să grăbească fierberea cînd ştia că îi vin musafiri de la Bucureşti: punea o piatră de cremene pe plită şi după ce se încălzea o arunca în hîrdăul cu must. Nu de alta dar am pus ochii pe un puişor din curte, simte şi el că i se apropie sfîrşitul… de cîteva zile e deajuns să-l caut cu privirea şi o ia la fugă prin curte, cu alte cuvinte evită contactul vizual cu stăpînul… oricum, nu am ce-i face, are un mers apetisant, o să-l fac la capac, cu must înnăsprit aproape vin, mamă, ce-mi place!”
– Păi, vezi, erecţie sau neerecţie viaţa tot frumoasă e!”
Pe urmă i-am spus de un prieten de-al meu (îl cunoaşte şi el), care s-a repatriat anul ăsta şi totuşi acum două săptămîni a dat 1000$ pe bilet ca să vină aici să-şi vîndă o ruginătură de maşină cu 500$.
– Da, aşa avem şi noi aici unul în sat care se crede mare negustor. Cînd trece cîteun ţăran de la munte cu o căruţă de lemne îl opreşte arogant şi-l întreabă exact aşa:
“Băi, mocane, cu cît dai căruţa asta cu lemne?”
“Cu 500 de lei!”
Şi vecinul ăsta zice tot pe ton superior:
“Păi 485 de lei şi 5 litri de vin nu-ţi ajunge, măi?!”
Omul răspunde nedumerit că da, e de acord, din moment ce i se oferă exact cît a cerut sau neglijabil mai puţin.
Sînt mulţi fraieri din ăştia pe aici, într-un fel nu-mi pare rău că m-am retras la ţară la pensie pentru că la oraş cred că mă plictiseam.
Cînd spune “plictiseam” parcă îl văd, unchiu-meu îşi freacă degetul mare de arătător pentru a-i sugera ascultătorului că a te plictisi e un mod camuflat de a spune că nu-ţi permiţi ceva.

Şi aşa, de la cel cu căruţa, am început să trecem în revistă diverşi indivizi care ne făcuseră mai plăcută vacanţa în România.
În piscina hotelului de la mare un grăsun care îşi întreba speriat soţia şi copiii dacă e apa adîncă acolo unde înotau ei. El nu ştia şi se ţinea de colacii copiilor. Salvamarul care juca table cu spatele la piscină şi care la un moment dat sărise şi el în apă cu toţi turiştii să se răcorească.
Un taximetrist care noaptea, în timp ce conducea juca poker pe telefon. Cînd i-am spus că e o idee bună să-ţi găseşti de făcut ceva să-ţi treacă timpul mai uşor mi-a răspuns ofensat că joacă pe bani, cu persoane reale, live. “Vezi aici?! Am plusat 5 lei, jumate din cît îmi dai tu pînă la gară!” Mai că mi-a venit să-mi cer scuze că îi bruiez un joc aşa de important.
O chelneriţă în Tîrgu Jiu care cînd am întrebat-o pentru indicaţii spre sculpturile lui Brîncuşi mi-a spus că la “Poarta Tăcerii” se ajunge după ce trec de pasarela din zare… “aşa îi spunem noi aici la podul ăsta de-l vedeţi unde vă arăt cu degetul, pasarelă… şi chiar după ce treceţi mai mergeţi… patru metri şi parcaţi, e chiar acolo.” Avea indicaţii cu precizie de patru metri mai ceva ca gps-ul. Am vrut să o mai întreb de vorbă să văd cum mixează celelalte obiective: masa sărutului şi coloana tăcerii sau masa tăcerii şi coloana sărutului? De la restaurantul ăla comandasem o ciorbă pe care după ce s-a scărpinat cu pixul în cap a refuzat să mi-o aducă, explicîndu-mi că “nu ar vrea să mă aibe pe conştiinţă”. (exact așa a zis, mot-à-mot) Dar micii sînt ok? “Pentru mici garantez!” Normal, nu m-am jucat cu viaţa mea şi m-am mulţumit cu micii.
La mare mi-a plăcut, totul era încremenit într-o bulă temporală şi nimic nu te făcea să crezi că te afli în mileniul trei în afara copiilor înarmaţi cu lasere care de la vreun kilometru orbeau prin surprindere turişti aflaţi la plimbarea nocturnă pe plajă. La hotel, aceeaşi cameră în care dormeam acum zece ani, acelaşi televizor. Confort patru stele, cu sandwich-uri cu salam la micul dejun, ouă ochiuri tari ca piatra şi cafea apoasă. Hamsii şi porumb fiert pe faleză, un poliţist dînd amenzi şi vînzătorul clandestini forţat să arunce zeci de porumbi pe marginea şanţului unde urmau să stea mult şi bine. Aceiaşi hăhăială, burţi care tresaltă de rîs. Femei trecute de cincizeci toate cu părul roşu-cărămiziu (de ce?!). Bărbaţi balcanici, cu burţi rotunde şi ghiuluri pe degete, un tatuaj mai la modă pe post de alură sportivă. Un soţ care pune mîna pe sînul soţiei exact cînd copilul voia să le facă o poză. În restaurant, ha ha, pe post de glumim, ne simţim bine.
Maşini pe motorină neverificate niciodată, clădiri abandonate la jumătate, indicatoare lipsă, ba chiar furate de hoţii de fier vechi, un domn în vîrstă care face plajă în chiloţi – o economie care aproape i-a ieşit prin elasticul lărgit.
“Nu vreţi o ciocolată cu rom în loc de rest?”
La aeroport, prin staţie, unul pus să aranjeze cozile îi transmite altuia: “Mamăă, să vezi ce blondă bună a venit la gate la mine, să mor eu!” Şi totuşi cămăşile-uniformă ale fetelelor de la Otopeni – întîi au cumpărat uniformele şi pe urmă au făcut angajările gen care intră în cămăşile astea bine, care nu, nu? Că nici grase, nici slabe nu există acolo.
O fată puternic machiată pe care parcă o cunosc de undeva.
“Tati, asta arată exact ca Kim Kardashian!”
“Fără cacofonii, te rog, că ne facem de rîs! Aici toată lumea vorbeşte româneşte!”

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.