Dinu

– Și în România ce ai fost?
– Controlor!
Nu-mi venea să cred că-mi spunea că fusese controlor RATB. Eu, încă aveam vise cu controlori care mă prind fără bilet și el îmi spunea că îi plăcuse meseria de controlor pentru că nu exista program fix, pentru că puteai face “caterincă” de cîte o fată și în plus, trebuia să umbli îmbrăcat elegant, ceea ce deasemenea îl atrăgea mult la o meserie – cumva începusem să intuiesc că pentru Dinu meseria de controlor fusese un fel de opțiunea doi după ofițer în cadrul armatei. Dacă aș fi fost controlor în mod sigur aș fi mințit și mi-aș fi inventat o altă meserie, dar Dinu, nu. “Controlor! Era viață!”
Prin companie purta întotdeauna pantaloni de stofă la dungă, perfect călcați, asortați cu pantofi negri, cu ciucurei și cobora atît de repede scările că te mirai că nu-i sar șosetele albe din picioare. Doar vinerea, cînd codul vestimentar cerea ca toată suflarea de la director la muncitor să vină în ținută sport, Dinu venea de multe ori în blugi roșii. Doar eu știam că era fan Ferrari, avea și un tricou pe care și-l luase cu o sută de dolari la raliul de formula unu din Montreal.
El m-a învățat că prima persoană cu care trebuie să te împrietenești într-o companie este portarul – dacă vrei să pleci pe singura ieșire de incendiu făcută să nu sune cînd o deschizi. Cum aflase asta, nu știu. Și ieșeam de multe ori cu el pe acolo să dăm o fugă în timpul programului pînă la el acasă ca să vedem “Steaua jucînd în deplasare”. Și tot la el am văzut returul Steaua – Middlesbrough după care eu nu m-am mai uitat niciodată la meciuri cu echipe românești dar el a continuat să rămînă stelist înfocat. Pentru mine era de neînțeles cum de putea ține cu Steaua. Pe vremea cînd el era în liceu, sora lui mai mare se cuplase cu un jucător titular de la Steaua, rămăsese gravidă și murise în urma avortului. Cum de putea Dinu urmări meciurile cu Steaua fără ca asta să-i readucă mereu în memorie tragedia prin care trecuse atunci?
Am cunoscut-o pe mama lui, din cînd în cînd venea în vizită din Italia și îmi dădea impresia că pierderea fetei o destabilizase pe viață. Vorbea în continuu, sărea din una într-alta și se lăuda foarte mult dar pe fața ei se vedeau în continuu urmele unei drame, zăngănitul brățărilor de aur de la mîini, ca și discuția, păreau că sînt antidotul durerii și al fricii de a auzi o liniște deplină. Dinu avea doi băieți pe care îi saluta absent și pe care la fel de absent îi chema la el pentru a-i săruta pe obraz cînd veneau de la școală, fără a-și lua ochii de la ecranul televizorului. Copiii veneau docili și la fel de cuminți plecau la ale lor. Bunica avea și ea același gen de comportament și în capul meu mi-am imaginat că femeia asta nu își mai putea asuma riscul de a se atașa de cineva. După ce-și pierduse fata de nouăsprezece ani rămăsese cu teama de a se atașa prea tare. Prea multă dragoste sau pierderea ei te poate doborî definitiv.
La un moment dat, Dinu lucrase cîteva săptămîni în schimbul doi sau trei și atunci doar eu și încă un coleg aflasem că fusese la un pas de a fi dat afară pentru hărțuire sexuală. Îi făcuse o aluzie porcoasă unei femei de serviciu. O negresă cu un fund absolut imens de te cruceai ce gusturi putea să aibă. Dar nu discutam niciodată cu el prea în amănunt despre femei deși cîteodată cînd trecea pe lîngă vreo tipă cu buze mai pline, ofta adînc spunînd “mamă, ce buze pe forma penisului are asta!”
Într-o zi cînd el știa că îmi luasem liber să-mi pun parchet flotant în subsol, mă trezesc cu el în cameră. Era vară, ușa la intrare larg deschisă așa că nu se deranjase să sune. Era însoțit de o fostă colegă, o sîrboaică puțin mai înaltă ca el, cu un nas coroiat, de pasăre și buze subțiri.
– Ce faci tu aici? Păi așa se pune parchetul?!
S-a pus lîngă mine și mi-a desfăcut ultimele două șiruri. Mă chinuisem o grămadă să le aliniez perfect.
– Dinule, ai înnebunit? Hai să te văd cum le pui la loc.
Vorbeam în româneste așa că sîrboaica nu înțelegea. Era foarte exuberant și voia să o impresioneze dar parchetul era model nou și, așa cum mă așteptam, nu l-a putut pune imediat la loc iar de stat mai mult de cinci minute nu avea timp, nevastă-sa știindu-l la cumpărături. L-am înjurat în gînd și am mai stat un sfert de oră punînd aceleași două rînduri cum fuseseră înainte să vină el.
Cîteva luni mai tîrziu a divorțat. Puțin înainte de asta își pierduse serviciul, și la fel și eu. Greu de scăpat dintr-o disponibilizare care tăiase peste 90% din personal. Și-a găsit altceva relativ repede dar nu îi plăcea deloc atmosfera de acolo. Cînd și-a dat demisia de la Smart Technologies mi-a mărturisit că îi era așa de greață de noul serviciu încît uneori trăgea mașina pe dreapta și vomita. L-am înțeles cum și eu muncisem cîteva luni într-un loc de genul ăla. După un timp a schimbat complet domeniul de activitate și a început să muncescă în aeroport, la serviciul de control al securității transportului.
După douăzeci de ani atracțiile primei lui meserii, cea care îi plăcuse atît de mult în București îi readucea acum mulțumirea. Se îmbrăca la costum, cu pantalonii negri, călcați la dungă și, din cînd în cînd, “știi, se mai întîmplă să trebuiască să controlez cîte o gagică bine de tot.”
După încă cinci ani m-am întîlnit cu el.
– M-am mutat în Toronto. Acolo aeroportul e imens. Știi cîți oameni avea Dereck pe vremuri? Am mai mulți oameni în subordine decît el.
Nici nu mai conta amănuntul că Dereck avusese în subordine ingineri mecanici și tehnologi iar el avea agenți de control bagaje. M-am bucurat pentru el. Îmbătrînise puțin, avea părul grizonat și cu toate că fuma la fel de mult ca pe vremuri, acum fuma calm, fără să se bîțîie în continuu și fără ticul de a-și rearanja ochelarii sau cureaua. Renunțase la gîndul de a se întoarce în Italia, țară care îi plăcuse la nebunie, dar nu cred că îi plăcuse neapărat datorită climei sau a faptului că italienii ar fi fost mai primitori, ci pentru că acolo își petrecuse tinerețea și tinerețea e frumoasă oriunde te-ai afla.
Am aflat printr-un prieten comun că îl înțepase o viespe și i se umflase cam tare ciupitura. A doua zi de dimineață l-a găsit partenera lui de viață. Mort în cameră, corpul lui prăbușit pe podeaua apartamentului închiriat. Comoție cerebrală la 47 de ani. „Cum ai aflat?” „M-am întîlnit cu fosta lui soție și ea m-a întrebat, Ai auzit de Dinu?” „I-am spus că nu și ea tot zîmbea. Chiar eram curios ce altă prostie mai făcuse. Apoi mi-a zis că murise.”

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.