Dispari aici

Octavia are ochii umezi. Se lasă pe umărul meu. Genul acesta de apropiere mereu m-a stânjenit, dar nu mi se pare că e momentul să dau glas acestor gânduri. Cred că e mai mult furioasă decât rănită. Îmi spune lucruri pe care nu le înțeleg, apoi îmi spune lucruri pe care nu le aud. Dar îi pot vedea ochii imenși și trupul ce pare împuținat, și realizez că e frântă. Are doar 17 ani dar pare de două ori mai în vârstă. Îmi pun un braț în jurul ei, apoi îl pun și pe celălalt. Se face liniște. Toate sunetele din lume au dispărut. Și Octavia mă ia în brațe. Stăm întinse pe patul ei, și lumina apusului abia ne atinge.

Simt că suntem singure. Nu știu. Dar simt.

Au trecut șapte zile de când am luat-o de la clinică. Deși e curată, curățenia ei are ceva post-apocaliptic în ea. Ceva steril, incapabil de a genera fericire. Are lacrimi și cuvinte care îi stau în gât, ca un dop, și o sufocă.

Îi spun să dea totul afară. Nu e vina ei. Cuvinte goale și neinspirate, dar gemetele ei se întețesc.

Își pune capul pe pieptul meu și plânge mai tare.

– Mă simt atât de goală pe dinăuntru, murmură ea printre șiroaie de apă sărată.

Eu m-am născut goală.

Degetele ei îmi frământă coapsele, mijlocul, sânii. Pieptul maioului meu e deja plin de pete lăsate de lacrimile ei. Umerii îi saltă și mă strânge în brațe tot mai tare. Simt că e pe cale să mă frângă în două. E forță fără rațiune, nepreocupată de consecințe. O apuc și eu mai tare cu brațele și o strâng la piept. Îi simt buzele pe piele. Îmi sărută sânii și sărută și lacrimile căzute pe ei. Se cațără pe mine și buzele îi ajung pe gâtul meu. Cu degetele îmi trasează forma umerilor și îmi sărută clavicula dreaptă. Îi apuc bărbia și îi sărut buzele. În timp ce le sărut îmi spun că sunt mult mai pline decât par.

Degetele ei îmi mângâie bărbia.

Cicatricea.

Sunt ciobită.

Ne privim câteva clipe în tăcere. Lacrimile continuă să i se scurgă pe obraji.

O întorc pe spate și mă dezbrac. O ajut să își dea jos tricoul și trupurile ni se lipesc unul de altul. O ating cu limba și mă las purtată de mișcarea pe care nu mai țin minte cine a declanșat-o. Îmi vin în minte cuvinte pe care credeam că le pricep, dar care acum nu mai au sens. Îi mângâi spatele și îi simt degetele atingându-mă pe gât. Ne lipim una de cealaltă și coapsele devin obiecte adorate. Ne sărutăm. Are limba lipicioasă și răcoroasă. Miroase proaspăt. Ne rostogolim cu stângăcie și aproape cădem pe podea. Îmi linge buricul și lasă o dărâ de salivă deasupra pubisului meu, apoi vrea să coboare și mai mult, dar o opresc.

Mă privește cu frică. Încă plânge.

S-a terminat totul?

O atrag spre mine și o depun pe cearșaf, apoi îi desfac picioarele și încep să îi ling interiorul coapselor. L-am văzut pe Paul făcând asta de atâtea ori. Vreau să fiu și eu stăpâna cuiva. Îmi înmoi vârful limbii în deschizătura ei și încep să mângâi bucata aceea de carne care pe mine mă face să mă urăsc și să mă iubesc în același timp. Îi mușc ușor labiile și continui să trasez linii sinuoase peste carnea ei. Octavia începe să geamă și sunetele ei mă duc cu gândul la seara aceea când am văzut-o încălecată atât de brutal de un Oscar nepăsător, în spatele paravanului.

Îi apuc șoldurile cu ambele mâini și îmi afund capul mai tare. Glasul ei sună exact ca în seara aceea, ca o vioară rănită și neacordată. Hârâie și bazinul îi zvâcnește tot mai tare. Degetele i se încâlcesc în părul meu. Mă trage spre ea, apoi mă împinge. O mușc, o ling, o sărut și limba mea pătrunde tot mai adânc în starea ei.

Se chircește și se încovrigă, degetele ei se întind spre spatele meu, spre bucile mele. Încearcă mai tare și nu reușește. Atunci mă ridic și o împing înapoi pe spate, așa cum face el cu mine de multe ori. Buzele mele umede ard. Îi apăs pieptul cu mâna stângă, iar cu cea dreaptă o penetrez.

Orice ai face, în final aici ajungi. Trebuie să intri în cineva ca să îl poți poseda. Degetele mi-au intrat de tot în deschizătura ei. Dă din picioare și se zvârcolește sub mine, dar nu mă dă la o parte. Mă privește cu ochi sălbatici și își linge gura, scrâșnește. Degetele ei adună cearșaful sub noi. Își dă capul pe spate și îmi face semn că mai vrea.

Continui să o pătrund și o văd strâmbându-se, apoi leapădă un geamăt prelung, întrerupt doar de nevoia de a lua aer. Se zbate în mâinile mele și apoi cade pe spate. Îmi zâmbește cu ochi umezi și îmi face semn să mă apropii și să o îmbrățișez.

Lasă să îi scape aerul pe gură și continuă să tremure.

Degetele mă dor, la fel și mandibula, dar Octavia mă sărută și îmi spune că a fost bine.

O privesc. Mă privește înapoi. Își ferește ochii. Îi e rușine. Nu vrea să zică acele cuvinte, dar știu ce gândește. Crede că Oscar era interesat doar de ce se gâsește între picioarele ei. Mă privește ca și cum mă invidiază. Că nu m-am culcat cu nimeni și nu am fost părăsită de nimeni. Că nu am fost folosită de nimeni.

Ea își dorește să se fi culcat cu cineva și să nu fi fost părăsită.

Eu îmi doresc opusul.

Oftează și își aprinde o țigară. Mă ia în brațe și îmi mângâie șuvițele de păr.

– Până acum nu am observat că ești frumoasă.

Ăsta e semnalul că trebuie să mă îmbrac și să plec. Ceea ce și fac. Strigă în spatele meu:

– De ce te superi? Tu ai voie să spui așa ceva, și eu nu?

Tac. Trag pe mine blugii.

– Răspunde-mi!

Tac. Trag pe mine maioul.

– Pizdă!

Tac. Trântesc ușa în urma mea.

Acasă mă așteaptă orgasme forțate.

Cu două săptămâni înainte.

Octavia se apropie de mine într-o dimineață și simpla ei imagine mă sperie. E demolată.

– Ce s-a întâmplat? o întreb.

Încearcă să se convingă singură că vrea să păstreze secretul, dar abia apucă să mă tragă deoparte că îl și dă afară: e însărcinată.

– Felicitări? întreb eu, schițând un zâmbet.

– Nu. Ești tâmpită?! Nu pot păstra copilul.

Ochii ei se umplu de lacrimi și disperare cu o viteză ireală:

– Cristoase, ce mă fac? Cum o scot la capăt?!

Începe să tremure. Îi ating un umăr și se potolește. Are privirea unui animal care știe că va trebui să renunțe la piciorul stâng din spate pentru a scăpa din capcană. Cu toate astea, capcana încă nu s-a închis. Și-a pierdut controlul și gândește cu voce tare, insensibilă la efectele cuvintelor ei:

– Trebuie să scap de asta! Maică-mea o să mă omoare! Taică-meu!

Amuțește. Liniștea se întinde nepermis de mult, așa că o distrug:

– Cine-i tatăl?

– Cine crezi?

– Nu știu, nu vreau să presupun, zic eu.

– Oscar, normal! strigă ea, și apoi își rotește repede privirea în jur. – Ce dracu’, așa mă întrebi de parcă aș fi Sonia!

– Îmi cer iertare. El știe?

– Da, murmură ea, ferindu-și privirea. – Nu vrea să aibă nimic de-a face cu asta.

O privesc și mi se face scârbă. Aproape că îi ia apărarea.

– Mi-a spus că sunt o curvă, iar asta pățesc curvele!

– Nu v-ați protejat, sau cum?

– Nu ne protejăm în general. Nu îi plac prezervativele.

– Mare surpriză, murmur eu.

– Ce?

E distrasă.

– Nimic. De ce nu iei pastile? întreb.

– Mă îngraș de la ele și îmi ies coșuri. Mă dereglează hormonal.

Îmi strâng buzele. Ce înseamnă sarcinile nedorite pentru o adolescentă, comparativ cu un ten nesănătos și o siluetă inegală?

– Ce ai de gând să faci?

Tace și îi pot vedea mușchii încordându-se pe sub obraji.

Las întrebarea să se repete în mintea ei.

– Avort, zice ea, în final, și cuvântul îi cade de pe limbă ca o perversiune.

Fiecare moment din viața ta are logica lui.

Îmi rotesc privirea în jur, deasupra capului ei.

– Ai bani?

Clatină din cap.

– Îi ceri lui Oscar?

– Da. Măcar atât să facă și el. Și o să îi cer să vină cu mine la clinică.

Următorul lucru care îmi vine în minte este:

– Nu cred că poți face avort fără acordul părinților tăi.

Octavia mă privește de parcă am înjunghiat-o. Continui ideea:

– Ești minoră.

Și ești pe cale de a ucide ceva nenăscut. Nu îi spun și asta, dar pentru o clipă mi-e frică să nu cumva să fi văzut asta în ochii mei. Mă simt… nedreaptă. E ușor să reciți reguli și să pretinzi respectarea lor atunci când nu ești tu cea care trebuie să își smulgă din trup a doua inimă. Nu am habar de unde îmi vin ideile astea, dar par corecte, iar în inima frântă a Octaviei capătă proporții nemărginite. O văd clătinându-se ușor. Se sprijină de peretele de cărămidă. Nu uită să respire. Când își ridică iarăși capul din piept, are ceva demonic în privire.

Cu o săptămână înainte.

Telefonul sună de vreo două minute când ies din baie. Am trecut prin ritualul țipătului de sub apă, care urmează oricărei sesiuni de stat în genunchi. El a plecat și sunt singură în apartament. Mă gândesc că ar putea fi mătușă-mea, dar vocea din capătul celălalt al firului e de nerecunoscut. După povestea pe care mi-o spune, îmi dau seama că e vorba de Octavia. Doar după poveste, și nimic altceva.

Îmi spune, mă roagă să merg cu ea la clinica de lângă parcul central, pentru avort. Se pare că am avut dreptate când i-am spus că niciun medic nu va vrea să îi întrerupă sarcina pentru că e minoră. În plus, gunoiul acela amoral care ia forma lui Oscar a refuzat să meargă cu ea sau măcar să plătească operațiunea. Crede-mă, nu e ușor să ceri și să justifici o asemenea sumă de bani de la mami și tati, mai ales când știi, în adâncul tău, că ești pe cale să faci ceea ce urmează să facă Octavia.

Dar atunci când există voință – și în cazul acesta a existat o futută de voință – se găsește și o cale. Iar Octavia a găsit o cale de a face rost de bani fără să afle toate persoanele nepotrivite, o cale de a convinge un medic să îi facă întreruperea de sarcină și o cale de a se comporta normal în fața alor ei.

– Cum ai convins medicul să te… ia?

– I-am spus că dacă nu mi-o face el, o fac eu. Cu un umeraș de sârmă.

– Cum faci asta cu un umeraș?

– Nu știu. Am auzit asta mai demult, într-un film. Cred.

Pauză.

– Ar fi trebuit să îi vezi figura! râde ea.

Râsul ei sună a croncănit. Mă cutremur și sunt sigură că la fel a făcut și medicul.

– Vreau să te rog ceva…

– Spune.

– Să vii să mă iei. Nu pot ruga pe nimeni altcineva. Și nici nu vreau.

Glasul i se stinge brusc și îi simt lacrimile abia reținute.

– Sigur. Da, vin.

Cred în cuvintele mele.

– Sunt aici deja. Intru în operație peste jumătate de oră.

– Mă îmbrac și sunt acolo înainte să ieși, o asigur eu.

Glasul i se topește, sună a pian vechi și dezacordat:

– Denisa?

Dispari aici.

– Da?

Aștept. Confirm:

– Sunt aici.

Iarăși liniște. Octavia zice:

– Grăbește-te, te rog. Nu vreau să fiu singură.

Apoi închide.

Pe drum spre clinică mă gândesc la Octavia. În ultima săptămână nu am văzut-o aproape deloc. A stat ascunsă în casă, probabil gândindu-se cum să rezolve problema asta fără rezolvare. Când ajungi în situații de genul acesta, nimic nu rezolvă cu adevărat lucrurile.

Ceea ce nu te ucide îți va lăsa cicatrici. Eu știu asta deja, iar Octavia învață chiar acum acest lucru.

Peste zece ani mă voi gândi din nou la acest moment al vieții mele și îmi voi da seama că aceste clipe mi-au plantat adânc niște sentimente legate de ceea ce o femeie poate face și ceea ce o femeie trebuie să facă.

Octavia e un caz nefericit. Dar mă gândesc că poate sunt ipocrită. Vorbesc de pe stânca celei aflate la adăpost de asemenea întâmplări. Afecțiunea mea ovariană mă protejează de alegeri nerezonabile precum cea a Octaviei. Ce poate face biata fată? Părinții ei sunt oameni de modă veche prinși în vârtejul lumii moderne. În cel mai bun caz ar obliga-o să se căsătorească cu Oscar. Dar Oscar nu e chiar sub papucul alor săi. I-ar fi foarte ușor să refuze, și ideea generală e că asta ar face. Părinții Octaviei ar afla astfel multe despre viața intimă a fiicei lor, chestiuni pe care ea le protejează de ei cu mare grijă și efort. Există mulți tineri care au cunoscut despicătura Octaviei, iar chipul și numele fiecăruia ar fi încă o cicatrice pe obrazul ei. Iar ea nu merită un asemenea stigmat, pentru că odată ce ai fost marcată drept o „Sonie”, chestia asta are puterea să te distrugă.

Ajung acolo și coridoarele sunt pustii. E sâmbătă după-masa.

Mă așez pe o bancă și aștept.

Nu se aud țipete, nu se aud sunete de sticlă spartă. E complet liniște. Sunt în locul în care țipetele sunt reduse la tăcere. Afară se adună norii, iar soarele dispare încetul cu încetul.

După un sfert de oră trece pe lângă mine un bărbat pe la vreo 50 de ani. Îl întreb dacă știe ceva de Octavia. Ridică din umeri și zice că nu e pacienta lui.

Mă așez din nou pe bancă. Aștept încă zece minute fără să văd vreo față omenească, apoi zăresc o siluetă îngustă în capătul coridorului.

E Octavia.

Se apropie cu pași mici de mine. Își ține haina în brațe, degetele încleștate în jurul ei. Privirea ușor distrasă, pe jumătate goală, ca o sticlă de băutură ieftină de pe raftul unui bar rău famat. Pare că fiecare pas pe care îl face spre mine o îndepărtează, astfel încât îi ia foarte mult să se apropie.

Fac câțiva pași spre ea, dar mă opresc. Simt că trebuie să o las să poarte singură povara asta. Apoi mă hotărăsc să mă apropii.

S-o ia dracu’ de povară.

O iau în brațe. Își ridică privirea și pare senină. Sedată.

– Am făcut-o. Nu mai am nimic, zice ea.

Octavia redux.

Fiecare moment din viața ta are logica lui.

Îi iau haina din degetele pietrificate și o pun după umerii ei.

– Hai să mergem. Te duc acasă.

Afară vreau să chem un taxi, dar Octavia zice cu glas moale:

– Nu. Hai să ne plimbăm. O luăm prin parc.

– Stă să plouă.

– Nu mă interesează.

Privește în lungul bulevardului, printre clădirile înalte din centru, direct spre orizont. Sufletul desfigurat al Octaviei își face cumva loc prin ochii albaștii. Brusc își pierde abilitatea de a se ține pe picioare. Încerc să o prind din cădere și o țin în brațe. Liniște. Ploaia începe, în sfârșit, să cadă pe pământ. Genunchii juliți ai Octaviei picură și ei. Nu există eșecuri. Toți reușim, la un anumit nivel.

Cosmin Leucuța

M-am născut în 1986, la Arad.
Am fost educat prin școli de cartier.
Uneori mă inspir din viața reală, iar alteori turez imaginația.
Am scris primul roman (”Laptele negru al mamei”) la 23 de ani, și l-am publicat la 27.
Dintre poveștile apărute aici, pe LiterNautica, aproape toate au fost publicate de editura Casa de Pariuri Literare în volumul ”Numele altora”.
În 2018 editura Polirom mi-a publicat romanul ”Hoodoo”.
Locuiesc lângă Timișoara, împreună cu două pisici și doi șproți.
Cam atât.
Deocamdată.