Dispută aprinsă în rai

– Băi, ar trebui să ne ocupăm de grădină?
– Ce grădină? Mai toate locurile sunt cotețe de când am început să dezvoltăm aici doar ajutoare sociale. Uită-te și tu! Ce de oameni! Ne-am îmbâcsit de ei! Abia avem loc pentru animale! De când cu noua directivă, le-am pus la program de slăbit ca să le putem înghesui pe toate în pădure. Și-acolo, bârfește Petru, ar fi de-ai noștri. Cerșesc la copaci merele înțelepciunii. Dar nu ca să devină deștepți, ci ca să le dea la schimb pe hârtie igienică. Tot stocul de hârtie e la Ilie. I-a dat Domnul ca să fie cuminte, să aibă ce arde. Și cică scrumul îl linge Lucifer, ca pedeapsă că nu-și amână tortura. Preferă deșteptul să stea la penitenciar decât să lucreze de-acasă, la birou, cum i s-a propus. N-ai auzit?
– Băi, tu ai deviat de la subiect!
– Ziceai de grădină, aia de lângă casa Domnului, dar am deviat intenționat, că oricum nu mai știu, îți zic sincer, cum se udă o floare. De când am ajuns aici, simt că-mi pierd mințile, mai ales de la apa asta care zboară pe lângă noi și filosofează la urechi când suntem singuri.
-Îhî. Eu când aud ideile ei nu le înțeleg și mă simt prost, apoi uit ce trebuie să fac. Ieri mi-a zis că lumina se naște dacă descoperă și ascende odiosul celeilalte. Ce înseamnă ascende? Cum să fie lumina odioasă? De unde să știu? Îți zic un secret. Am fost profesor, dar eu numai am mirosit catedra.
– Măi, dacă s-a referit apa la suflet, nu mă bag. Mie mi-a zis ieri un mincinos că nu am suflet și l-am crezut.
– Deci despre grădină vorbeam. Știi c-a zis Domnul, ca în lipsa lui să facem treabă pe aici (cinstită) și să renovăm.
– Ce renovări? Aici n-avem fonduri europene. Fiecare cu bugetul personal. Mi-a zis Petru că șoptește apa, zboară fluturii și iarba e cu licurici. Numai ca să ne distragă, să ne facă să uităm ce sărmani suntem.
– Băi, vorbeam de grădină, s-o curățăm.
– Hai mai bine la cantină, azi e ziua muților și dau mâncare fără să țină predică.
– Super! Haida la cantină, că nici eu nu mai știu să ud o floare și nici să repar un gard…
– Hei! Ce faceți?
Dumnezeu apare din spate și le întrerupe conversația. Îi privește pe îngerii lui, proaspăt numiți și deveniți (mai mult fără acordul lor): Ana și Ion, de rang românesc (italienii urmează la schimbul 2, apoi alte nații, chinezii după o mie de ani).
– Încă n-am terminat tura noastră, Doamne. Iartă-ne!
Îngenunchează îngerii în fața Domnului. Ana vrea să se ridice, dă cu aripile peste capul lui Ion, amândoi se împiedică unul de altul și cad. Dumnezeu oftează adânc. Îi fuge un gând, dar îl alungă repede: „În loc să-i dresez pe ăștia, mai bine-i împăiez.”
Ana și Ion se fâstâcesc într-un moment penibil, ambii se chinuie să-și redobândească echilibrul, se lovesc fiecare de membrele celuilalt (de parcă ar încerca două caracatițe să se descâlcească sau două creiere să ajungă la aceeași idee).
Sătul de priveliște, țipă tare Dumnezeu la ei:
– MĂI!
– DREPȚI! răspund într-un glas Ana și Ion și se ridică imediat în picioare.
Se uită nedumeriți, dar serioși la Domnul, care se uită în jur critic și analitic și face inventarul într-o clipă la tot planul existent și inexistent, apoi zice:
– De douăzeci de mii de ori am fost în iad și voi nici acum n-ați apucat să renovați raiul.
Sfântul Petru vine repede să-i apere pe români, rudele lui de la distanță:
– Ai lipsit, Doamne, și noi n-am știut cum să facem fără tine.
– Da, prinde curaj, Ion, dar se uită în jos când vorbește. Nu știam ce să facem fără tine.
– Mă uit dezamăgit, Ioane. Văd aceeași copaci aici, aceleași flori, iar în partea asta, (îi arată Domnul cu mâna), uite acolo, n-a avut grijă nimeni și florile s-au extins în casa șarpelui și am zis clar că acolo păstrăm muzeu curat pentru copii, ca să învețe și ei ceva.
Cu aprigă supărare:
– N-ați schimbat nici măcar fețele voastre. Tot alea!

Ca o pauză, cât să le permitem să respire Anei și lui Ion (fiindcă nu sunt doar personaje), abatem atenția spre semnul de la intrarea în rai – piatra funerară a unui scriitor dintre primii veniți. Era mai mult bețiv decât scriitor, dar caligrafiase citeț înainte să moară:
„Aici suntem altfel, nu ne recunoaștem, nu ne identificăm cu trecutul, pentru că raiul e o poveste atemporală, unde fiecare cuvânt, ca și omul, se poate distinge într-un sens nou.”
– Sunt foarte dezamăgit!!!
Abia acum l-au auzit cu toții pe Dumnezeu și au remarcat că e nemulțumit.
– Doamne, nu avem scuză, zice Ana, singura care îl privește în ochi. Suntem proști grămadă.
Șoptește cascada:
– Prostia e înțelepciune… bla bla bla…
Intervine Ion, pentru a schimba subiectul:
– Doamne, ce mai face Isus?
– Cine? Ingratul ăla deocheat? Fățarnicul ăla neobrăzat? Șantajistul meu iscusit?
– Da, el, răspund toți în cor.
– Ce să facă? Legat de scaun la studii. Adineauri am fost la el și l-am verificat (legat). Mai are doi ani până la master în iad și lui îi place să chiulească, netrebnicul. Îmi pune bețe în roate, nu vă zic mai mult, a descoperit acum Sfântul Graal femeiesc.
– Of, Doamne! zic toți.
– Da, e greu să faci femeile astea, să nu mai zic de făcut meritele altuia. Măcar de s-ar educa ăsta să aibă grijă de grădină, fiindcă grădinar de minte nu se face. Voi chiar nu știți să faceți ceva, SINGURI?
– De ce te bazezi, Doamne, pe noi? Mai bine ne controlezi tu.
– Dacă aș face asta, n-aș mai fi religie. Eu ca Dumnezeu, credință, fanatism, idee, reprezint libertatea voastră. Eu exist doar ca să vă permit. Să fiți ce vreți și ce puteți, cât vă duce capul. Prost e ăla care-a zis să se facă precum în ceruri. Cum vă faceți norocul, așa-l aveți peste tot.
– Nimeni nu pricepe nimic, recunoaște Ion fără rușine.
– Știu, măi, că voi pe axa înțelegerii căutați încă nivelul zero. A scris un înger despre voi, sunteți: avansații pierderii în avans, autonomiști în depravare, terapeuți etern convinși că sunt intoxicați, asanatorii emoțiilor, deși le poftesc, dar fac mofturi până orbesc, cei care renegă înainte de-a cunoaște, dezertori în fața admirației… Voi, incompetenților în propria minte, uitați câtă libertate aveți. Voi ați fi putut. Au putut alții să facă raiul pe pământ. Voi, norocoșilor, puteați, fără chinuri mari. Voi vă plângeți în tot halul, dar aveți numai vise individuale, nivel zero, ușor. Voi puteți rezista. Nu înnebuniți ca mine, care am toate visele voastre. Eu am sechele (drame) nerezolvate cu puzderia voastră nelimitată de nevoi. Merg de 20 de mii de ori în iad, zilnic (!!!), cu speranța că poate prind rezistență și nu mă mai sperii. În zadar. Nu mă vindec de voi. Tot mă speriați.
– Bau! zice Ion, crezând că face o glumă, dar nu râde nimeni.
Dumnezeu continuă:
– Mă speriați, și nu doar pe mine. Până și fiul meu s-a răstignit la mișto numai ca să chiulească, să nu mai învețe despre voi. Atâta tevatură ca să vă evite! Mi-a zis el: „Tată, nu e greu să fii om, dar e ciudat să fii om.” Pentru că nu aveți încredere în mințile voastre și vă înșelați singuri. Vă iubiți și vă urâți în același timp. Nu vă dați libertatea de-a trăi un singur sentiment, un singur moment față de care să fiți atenți și mulțumiți. Le vreți pe toate în același timp. Sunteți cei mai avizi dintre avizi. În clasamentul vostru, mereu va fi unul mai lacom decât altul.
– Poate nu sunt, Doamne, crede Ion.
– Dacă nu ești, devii. V-am făcut ca și mine. Tot Dumnezeu sunteți fiecare, de aia însemn eu libertate, de aia sunteți liberi și voi, dar rețineți că nu aveți visele tuturor și puteți parcurge mai ușor viața, în felul vostru. Puteți fi atenți în ce vă privește. Încuiaților, eu zic doar că vă viciați anomaliile, le îmbolnăviți, le înșelați, de le faceți mai rele decât sunt. Puteți fi voi. Nu am pus semn anume în rai pentru genii sau idioți. Puteți fi marțieni, zâne, Cleopatra, puteți fi ce vreți. Nu am nicio pretenție în afară de-a fi liniștiți cu voi, de-a oferi liniște și altora și de-a o face să dăinuie. Voi, damnați la chinurile propriei minți, încercați să credeți că răul e în iad, dar: Iadul nu e opusul raiului, nu e acolo răul pe care îl meriți. Răul tu ești. Și nu e nimic în afara ta. Ești menit să fii rău până pricepi ce este. Și când o vei face, vei știi că nu poți scăpa de el. Dar îi poți da o formă nouă, o șansă să trăiască și el. Și să te simți mai bine cu el. Să te simți bun cu răul. Să prosperi din el. Binele e volatil, pierdut continuu în context. Greu remarci că e peste tot în orice cauză și consecință. Însă răul se observă imediat, e arta care deranjează, arta cea mai evidentă. Eu nu mă rog degeaba de Hristos să învețe în iad, fiindcă răul e prima calitate pe care omul o dobândește, iar a doua pe care trebuie s-o lucreze veșnic e ce să facă cu el.
– Ce să fac, Doamne, cu răul meu? întreabă Ion.
– Raiul începe cu întrebarea asta. Dar… Hai că trebuie să plec, m-au sunat ăștia de la facultate să-mi spună că Isus iar lipsește. Îi sus, dar nu unde trebuie. Altul care vă seamănă la nebunii, dar nu vă întrece. Voi sunteți mai oportuniști decât el. Chiar și pe Lucifer l-ați speriat. A zis, sărmanul: „Prefer să sug cenușă decât s-ajung în mintea unui om.” E unul dintre cei mai deștepți. Voiam să-l pun să muncească în locul meu când plec în concedii, dar refuză, pentru că vă urăște pe toți. Ceva mai înfricoșător decât omul a zis că n-a mai văzut. De asta în iad sunt mai multe porți. Pe una scrie satul cutare, pe alta orașul x, acolo țara y…
– Realitate, zice Ion.
-Da. Bravo! Ai înțeles. Mai drac decât tine nu e nimeni. Ia uită-te la picioare!
Se uită Ion și remarcă șocat:
– Mi-a dispărut umbra de sub tălpi!
Undeva, lângă poarta raiului o umbră se uită și își dorește să fie altfel.
Și-n timp ce tu citești (să nu crezi că te ignor) întreabă toți în cor, indiferenți:
– Până la urmă cine se-ocupă de grădină?

Gabriela Ungureanu

Sunt Găbița, studentă, născută în 2002, într-un sat din Moldova. Am început literatura cu basmele și de atunci am iubit-o. Nu consider că știu să scriu. Scrierea e doar o parte din mine, e felul meu de a fi om. Mereu mi-a plăcut să citesc, să aflu și să mă gândesc la multe. Ce înseamnă viața și ce să fac mai bun în ea, cum s-o valorific, sunt doar câteva din infinitele mele întrebări pe care mi le pun. O să caut mereu farmecul vieții. Pentru mine, a scrie e una dintre cele mai frumoase variante de a trăi și o șansă enormă spre descoperire. Scrisul e cel mai bun mod prin care să ajung la voi, dar și la mine. Las ideile să călătorească și să îmi arate sufletul.