(Textul a fost înscris la Maratonul literar – februarie, 2016.)
Destul de aglomerat la ora aceasta de dimineață în parcarea Spitalului Județean dar ea parchează mașina dupa ce intră prin spate, pe la urgențe și face ocolul spitalului până ajunge pe locurile ascunse de după colțuri din dreptul clădirii de la administrativ. A găsit un loc fără număr rezervat și se bucură că în sfârșit îi e util faptul că a avut în tinerețe locul de muncă în unitatea asta. Aceleași trepte ciobite de intemperii stau în fața intrării laterale și se vede bine că sunt exact așa cum ea le-a lăsat acum treisprezece ani. Își sprijină mama în drum spre policlinică. Trebuie să decidă dacă să ia drumul prin spital sau să meargă peste piatra sfărâmițață a asfaltului din curtea spitalului, unde gropile mici trebuie ocolite sau suportate. Și așa genunchii o lasă pe mama!
-Mamă, crezi că poți să mergi trei sute de metri prin gropile astea. Mai și plouă! Putem merge prin spital dar e mai lung drumul, însă nu așa de greu. Cum crezi tu!
– Nu, haide să mergem prin spital.
-Bine. Dar ai grijă, sprijină-te pe mine la trepte.
Lăsând în urmă ușa grea de spital și ploaia rece de afară începe călătoria până în policlinică. Cele două femei trec prin coridoare lungi ce par părăsite și cotesc de mai multe ori până într-un antreu unde văd portarul moțăind pe scaun, păzind o altă intrare. Tonomatul de cafea face un zgomot ascuțit odată la câteva secunde, ca un ticăit cu care adormitul pare că s-a familiarizat. Un bec de neon pe cale să se ardă clipocește ținându-i companie tonomatului. Nici un alt suflet în această parte a spitalului. Amândouă femeile grăbesc pasul exact în același timp. Doamna Nina o trage mai cu putere pe mama sa prin culoarul dinaintea lor și se gândește că a fost o vreme când ea era cea trasă de mânuță, grăbită poate pe același culoar. Ce înseamnă să știi de mică un loc. Tocurile femeilor se aud cu ecou îndepărtând amintirea femeii. Amintirea naște gândul de cum se poate ca mama ei să fie acum atât de slabă și de neajutorată? Parcă intrându-i în cap, mama îi spune:
– Odată, eu te trăgeam după mine când mă grăbeam să ajung la raport și tu te împiedicai în botine la cât erai de mică și de neajutorată. Nu ai vrut niciodată să mergi la grădiniță și făceai un scandal monstru în fiecare dimineață încât taică-tu, dumnezeu să-l ierte acolo unde e, mi te punea în brațe înainte să plece la combinat. Mai ții minte, Alina?
Doamna Nina nu îi răspunde mamei sale. Nici nu întoarce capul înspre ea. Ajung în saloanele de așteptare și doar o strânge de mână cu putere, ca din reflex. Văzând sala plină de oameni din toate clasele sociale, dar mai ales de la sate, își potrivește poșeta pe umăr, bate scurt și ascuțit odată, de două ori, la cabinetul medicului de familie. Nu așteaptă să i se răspundă de după ușă și intră, urmată de mama sa, de parcă amândouă doamnele doctor intră în propriul cabinet. Surprinzător, își revede mama așa cum a fost ea odată. Cu capul sus și abordând acea privire de putere. Irisul femeilor e la fel de dilatat. La birou stă doctorul Săndulescu, medicul de familie al Ninei și al mamei sale. De fapt, medicul întregii familii Giulan încât toți, de la mic la mare, se miră de longevitatea dumnealui.
-Am ajuns, dragule, cu mama.
-Sărut mânuțele la doamne. Uite Nina, ai aici trimiterile pentru ortopedie. Dacă mai ai nevoie de altceva zi-mi acum, doar ai văzut și tu ce e la ușă și nici măcar nu e încă ora opt. Of, tinerii din ziua de azi nu știu nimic. Nu-și fac treaba cum trebuie și lumea tot la mine vine. Pe vremea mea…..
-Da, știu Nelule, dar acum numai pe ei îi mai avem! spune mama Ninei. Treci, dragul meu cu Oana pe la mine, nu ne-am mai întâlnit toți de atunci de la operă. Să fi trecut doi ani de zile. Oana cum e?
-E tot mai rău! Acum avem o femeie, o asistentă cu care am lucrat la Militar. Ghica, o cunoști poate!
-Da, după nume sigur, sigur…dar poate o să trec eu pe la voi. Mă lasă într-o după-masă Alina cu mașina. Să luăm toți masa în grădină…ce grădină minunată aveți! Ei, ce chermeze mai făceam noi! … Nelule, Neluțule!
-Bine mamă, când mă desprind și eu de la birou. E nebunie iar cu alegerile. Că tu tot ai impresia că eu învârt hârtii pe acolo. Acum am trei zile în care stau și eu acasă că iar mă trimit ăștia în delegație și mai am și eu viața mea, mamă!
-Bravo Nina! Cu cine deci zici să votez la parlamentare. Că eu nu am auzit de nici care!
-Ei și tu Nelu! Cu ai noștri, cum cu cine! Mai și întrebi! Începi și tu ca mama. Mă întrebați pe mine. Când o să candidez eu și atunci o să mă întrebați?
-Votează fiecare cu cine vrea! mama Ninei aruncă o palmă pe birou.
-Bine mamă, e evident!
-Alte probleme de sănătate de care să știu? întreabă doctorul Săndulescu.
-Tensiunea ca de obicei. O cafeluță pe zi și sunt în parametrii.
-E rău cu genunchiul, dar e o încăpățânată. I-am spus să își pună proteză și mama refuză operația.
-La vârsta ta, dragă, să știi că încă poți să faci operația. Și eu asta recomand. Dar ia și părerea lui Lupu sau a lui ăla, Matiș de la ortopedie. Du-o la clinica lui dacă nu e azi în spital. E pe Borzeștilor. Și are o clinică. Zeiss! A la străinătățuri, nu glumă!
-Am vorbit cu Lupu, eu cu fiu-su am fost în același an. Ne așteaptă.
Se uită la ceas iar în timp ce maică-sa se pupă cu Săndulescu, Nina cu foile în mână deschide ușa și din tocul ei râde cu zgomot și-și cheamă mama.
-Dacă vă mai vede cineva o să zică că sunt copilul vostru!
-Hai încetează cu prostiile, Alina și să mergem odată!
Ușa se închide și imediat pe afișierul de lângă apare un număr cu roșu. Pacientul cu numărul se ridică de pe banchetă, unde era înghesuit de o doamnă bătrână cu foale mari și dă să intre în cabinet.
Nina și mama ei sunt deja ieșite din sala de așteptare și iau liftul până la trei, la ortopedie. E un miros greu în lift iar femeile o suspectează pe liftieră. Se uită amândouă una la alta și trag aceeași concluzie fină de medici. Tranzit intestinal prost. Dar să fie asta cea mai mare problemă a liftierei. Cu nările aproape lipite, cele două generații de doamne doctor ies din lift și păstrând aceleași linii în atitudine, își îndreaptă pașii spre cabinetul specialistului ortoped.
-Trebuie o schimbare!
-Tu ce aștepți atunci, Nina! Fă tu schimbarea. Eu am construit la vremea mea trei spitale. Tu îți pierzi timpul cu ședințele astea de partid. De trei ani de zile tot îi servești pe alții. Ce ăsta, Mițoc, e mai deștept ca tine, dragă? Sau ăla, parlamentarul ăla nou, fiul lui Scorbulescu. Când mi-a zis maică-sa că a fost ales senator de Neamț am crezut că o strâng de gât. Mai ales că mi-a servit-o special. Că nu l-ai vrut de bărbat. Auzi, să faci tu copii cu un olog pistruiat! I-am zis că mai bine că nu suntem neamuri că poate îl arestează ăștia cu lupta împotriva corupției. Roșie a fost când a ieșit pe ușă. Roșie ca un rac!
Nina a făcut ochii mari înspre maică-sa. De multă vreme nu o mai auzise vorbind atât de îndârjit.
-De ce stai așa și te uiți la mine ca o tută? Fă schimbarea! Nu vezi că dacă e să aștepți după bărbați se alege praf și pulbere de țara asta. De sănătatea asta! Pe ăștia nu-i interesează domnule de țară, de minister! De noi și de copii noștri! Crede-mă Alino, bărbații ăștia distrug tot cu competițiile lor copilărești. Ei se războiesc între ei și fac din afaceri domeniul lor personal. Mândrie de bărbat! Aiureli! Eu m-am gândit la oameni și la țară când am făcut spitalele. Și doar la aia m-am gândit! Nu m-am gândit să fac ceva doar așa ca să fie făcut în ciuda lui ăla sau a lui ălalalt! Dar am văzut! Am văzut cum se gândește în politică. Ambițiile de acolo. Colosale, nu alta. Și se uită de scopul principal. A face bine. A face o schimbare în bine!
De două ori tocul papucului stâng bătu în podeaua de ciment, ca o întărire a vorbelor ce tocmai le spuse. Bătrâna doamnă doctor avea adeseori acest tic. Și atunci uita și de durerea de genunchi și de toate ridurile vârstei.
Doamna Nina o moștenise în exact aceleași ticuri, pe care le vedea acum din nou la mama ei. Ceea ce o scotea într-un fel din minți, căci nu observase asupra ei niciodată aceste obiceiuri de mișcare.
– Și cum te-ai gândit tu mamă să schimb eu singură tot sistemul. Acolo în conducere nu sunt singură nici dacă aș fi prim-ministru. E un întreg organism. Hai mamă, că știi și tu că degeaba e creierul funcțional dacă plămânii sunt pe cale să cedeze. Mai probabil să nu mai circule nici oxigen până la creier decât să meargă oxigenul de la creier la plămâni.
Două repetări rapide de toc stâng au început să lovească în podea. Până să fie tocul pus jos, Alina era conștientă pentru prima oară că de data aceasta e ea cea care bate în podea. Fără nici un dubiu, ea e vinovata. Să fie pentru că astăzi, chiar în timpul de puțin de mai devreme, mama ei a făcut aceeași mișcare. Acum, azi, creierul a făcut conexiunea. Un ticăit pe care ea știe că de mică îl asocia cu prostul obicei de a se scobi în nas sau cu rosul unghiilor în văzul lumii, sau chiar cu alte astfel de obiceiuri ” ca de la țară „, de-ale celor ignoranți prin educație și bună creștere. Privirea Alinei era lipsită de înțelegere. Căzu într-o angoasă. În ea, mai important ca schimbarea sistemului sanitar era acum realizarea faptului că ea, Alina nu a putut să fie ea Alina, ci e doar o copie mai tânără a mamei sale. Mai tânără și nu, căci prin ” doamna Nina” și-a cultivat un statut ce cu munca a multor ani de zile l-a dobândit în tot județul ăsta. Și în fond, ticăitul enervant al pantofului stâng poate să ducă totuși la schimbarea aia din sistem.
-Fă ceva tu singură, Alino! Și folosește grupul ăla numit partid doar cât ai nevoie. Apoi uită ce îți vor spune că ar fi bine să faci și nu te îndatora lor cu nimic. Fă după capul tău! Mai am încă de trăit și atât cât trăiesc poate mai face familia Giulan un spital…
În tot timpul ăsta, de când mama Alinei își avea discursul bine încheiat și acum se sprijinea pe mâna fiicei sale, căci genunchiul doare tot mai greu, doamna Nina desfășoară în minte planul de a-l înlătura pe șeful ei de la candidatura din turul acesta și coace o cale ca ea să fie acolo pe afiș. Deschide dosare în mintea ei, nereguli peste care cu toată campania asta, încă la început a avut ocazia să le citească chiar ea, căutând chichițe de care cei din opoziție se pot lega. Nu fără motiv, sau neîndreptățiți. Dar asta e politica. Într-adevăr a slugărit cam mult și mulțumesc-ul nu o mai satisface. Cum rămâne cu adevărata schimbare. Șeful, promite ce nu poate da. Acolo ea trebuie să găsească o rezolvare. Dacă găsește soluția sau măcar satisface cererea de creștere a salariilor din sistem, atunci cu arma aceasta și bineînțeles, lovind în dovada clară că nu el a găsit soluția, atunci poate să negocieze cu partidul excluderea lui de pe afiș și își poate proiecta promovarea ei. Bineînțeles că acele licitații date pe mustață din 2001, semnate de șefu, le are la mână. Dar va apela la ele doar dacă nu i se va accepta ei numirea. Cu ăștia așa trebuie să joci.
-Mă gândesc dragă mamă, mă gândesc să rezolv eu.
Zgomote de toc loviră podeau spitalul și fiecare femeie se uită lung una la cealaltă, fiecare gândind exact în același timp că cealaltă a fost ecoul proprii lovituri de toc de picior stâng.
Ce ziceai de lene? Eu inca sunt la incalzire :D
Ai aranjat binisor temele maratonului. Ma simt inspirat. Inca putin cu incalzirea si ma apuc si eu de treaba.
As fi vrut sa continui, sa vedem daca ii reuseste Alinei schimbarea :)
Să zicem că e cam forțat textul pentru că, într-adevăr, atinge punctele concursului, dar în mod tangent, nu se concentrează cu adevărat asupra lor. Despre politician (care ar trebui să fie personaj principal) vine vorba doar în treacăt, iar schimbarea nu se produce în text, e proiectată în viitor (acolo unde nu avem neapărat certitudinea că se va întâmpla, deoarece Alina/Nina o tratează pe mama ei cu destulă nepăsare).
Totuși, mă gândeam că e bine scris. Bravo :)
Mulțumesc Damian și Pavel și Mihai!
@ Damian, poate o să continui dar cumva e și frumosul misterului.
@ Pavel, mulțumesc! :)
Draga Pavel! In apararea textului si a intregului mesaj, daca trebuie o voi spune.
In primul rand mie personajul=politician, decorul=spital si tema=schimbare imi da imediat imaginea unei plimbari prin spital in costum Armani, nu stiu ce ultim model, la pantofi de costul a vreo patru cifre minim a unui om politic sus pus, aflat evident in compania intregului staf executiv al respectivului spital, alaturi de nume politice locale gen dintre consilierii locali daca nu chiar de prefect, un medic sau doi cu realizari de puse in rame care gesticuleaza pe coridoare si intra doar in saloanele si pe sectiile modernizate recent din banii publici si care, cum ziceam, gesticuland si parand ca si cand stie despre ce dracului vorbeste, se rezeama de patul cate unui bolnav care se hlizeste ca poate se uita si la el acel om important, care are tara la degetul mic, si crezand cu cea mai adanca speranta ca prezenta acelui om de vaza ii va influenta cumva ba operatie, ba vinderarea, de ce nu, a vreunei boli in vreun stadiu terminal, pentru ca de nu, acum se va interesa toata puterea politica de cazul lui nefericit de sanatate. Si tot pacalind bolnavii in naivitati de genul mai mult al unei sperante divine, acest politician, sa ne aducem aminte, personaj bine de tot principal, se uita clar in ochii tuturor si promite ca daca, doar daca, el ar avea puterea mare, puterea de-a face Schimbarea, atunci asemeni bolnavului Xulescu, de care stie pana si cel mai detaliu, iar rata de reusita a tratarii lui e bine peste optzeci la suta, acum D-zeu decide, asa va rezolva si el ca Sistemul Sanitar sa fie o reusita in toate colturile tarii acesteia chinuite de coruptie. Cu alte cuvinte…amagirea vine cu politica.
Toate acestea, si mult mai multe pentru mine sunt plictisitoare. Da, Pavel, recunosc! Si pentru mine e extrem de previzibila o astfel de scena. De ce? Pentru ca in linii mari familia ” Giulan” e a mea. In linii foarte mari.
Deci eu las pe ceilalti participanti la Maraton sa faca scenarii parca iesite din telejurnal.
Am scris in doua zeci de minute ce am scris. Atat a fost inspiratia mea in acel moment. Si asa turnura au luat cuvintele incat ating tangent, de-abia cele dorite. Asta este!
Eu am trecut de linia de finish!
Acum imi cer scuze dar consider ca imi apar textul.
In plus, eu creatoarea Ninei, iti zic sincer ca numai nepasare nu are fata de mama ei. Dar oamenii sunt complicati, nu? Ce te-a facut totusi sa zici asta! Sunt curioasa. Raspunde-mi te rog!
E o bună justificare, e în regulă, nu pe mine trebuie să mă convingi :)
Doar amintește-ti că un cititor nu știe ce e în mintea ta. El trage concluzii exclusiv din ce îi prezinți tu în text.
Mult succes!
Eu nu încerc să te conving pe tine, Pavel. În plus eu cred că o proză bună lasă loc diferitelor interpretări.
Exprimarea pe alocuri forțează logica limbii:
Amintirea naște gândul de cum se poate ca mama ei să fie acum atât de slabă și de neajutorată?
Cu nările aproape lipite, cele două generații de doamne doctor ies din lift și păstrând aceleași linii în atitudine, își îndreaptă pașii spre cabinetul specialistului ortoped.
Două repetări rapide de toc stâng au început să lovească în podea.
Zgomote de toc loviră podeau spitalul și fiecare femeie se uită lung una la cealaltă
Multe secvențe sunt pur cinetice, informative, fără impact literar sensibil:
Doamna Nina nu îi răspunde mamei sale. Nici nu întoarce capul înspre ea. Ajung în saloanele de așteptare și doar o strânge de mână cu putere, ca din reflex. Văzând sala plină de oameni din toate clasele sociale, dar mai ales de la sate, își potrivește poșeta pe umăr, bate scurt și ascuțit odată, de două ori, la cabinetul medicului de familie. Nu așteaptă să i se răspundă de după ușă și intră, urmată de mama sa, de parcă amândouă doamnele doctor intră în propriul cabinet.