Motto: “Libido sentiendi. Libido sciendi. Libido dominandi.”
Sunt uneori momente diferite, breșe fixate în timpul personal. Acestea nu pot înlocui realitatea și nu corespund în niciun fel cu ceva din cele cunoscute, cu atât mai puțin cu cât devii conștient de ceea ce ar putea semnifica realitatea. Simți cum te golești de orice expresie, cum devii absent de cuvinte, cum dispar rând pe rând senzațiile, totul sub pretextul frivol de înțelegere a propriilor frământări. Această risipire te-ar putea determina să înțelegi ceea ce nu vine din tine, îmbiindu-te discret să guști din ceea ce-ți rămâne imprimat pe retină. Să-ți zic acum despre J. Aflat la volanul mașinii ce staționa la un semafor, J. se grăbea să ajungă la sediu, acolo unde avea fixată întâlnirea. Și-ar fi dorit să nu lase loc interpretărilor sau altor înțelesuri inutile, amăgiri ale orgoliilor biciuite, și nici acelei discreditări voit împinse până la deformarea trăirilor.
Doctor J. era un bărbat cu fața expresivă, pe care el însuși ar fi descris-o drept o pală albă și strălucitoare, care se topea pe măsura cântăririi propriului sens, un fel de „via regia către inconștient”. Dorea cu disperare să devină arhitectul propriilor chemări, îndurând cu drăcească pasiune orice i-ar fi ieșit în cale. Cu ochii fixați într-un punct anume, numărând secundele ce se scurgeau mult prea lent, cu buzele răsfrânte a nerăbdare, avea acea senzualitate manifestată cinic în toate mișcările sale. În mod semiconștient era fermecător. Aruncând diferitele punți de înțelesuri peste abisul interior ce-și căsca lumina, cu dezgust încerca să-și miște seva din propriul sânge privind în oglinda laterală a mașinii în timp ce aștepta nerăbdător la semafor. Avea ochii deschiși la culoare, cu pleoape ce descopereau rigiditatea privirii placide, de un albastru pătrunzător și înmărmuritor. Urmele bărbii nerase îi conturau fin linia obrazului și buzelor palide ce susțineau firav țigara aprinsă, coordonată din când în când de brațul care, cu mișcări precise, își apăsa greutatea peste geamul deschis al portierei. Trupul își purta sufletul mahmur, cu intensitatea plăcerii, în aceeași direcție, gata de a îndura agonii, devorând orice pornire neconformă cu propria dorință. Reflexele orbitoare ale ceasului agățat de mâna lui J. desfășurau treptat timpul din caierul rotitor al soarelui. Era roșu peste fiecare secundă când el întindea mâna și privirile coborau din cercul lor firesc, din copaci, din iriși și de pretutindeni evadau, veneau din toate direcțiile oferindu-i un nou răsărit. Mâncau din carnea și din sângele timpului astfel oferit, apoi se oglindeau într-un echilibru perfect îmblânzit, când pe brațele și pe umerii lui suspendați, când pe stânga prezentului și pe dreapta sufletului, cotorobăindu-i viitorul…
Cu un gest reflex, J. abandonă țigara în scrumiera mașinii, respirând ultimul aer vicios și, calm, alungă din minte imaginea secetoasă a gândurilor descompuse de acea stare ciudată de dor ce tocmai îl cuprinsese. Porni nerăbdător, cu dorința de a simți, de a ști și de a domina totul dintr-o dată, de a o domina pe ea. Trebuia să ajungă la timp la întâlnire.
Intră în birou, își aruncă grăbit geanta cu laptopul pe marginea canapelei, se îndreptă înspre geam pentru a face lumină în încăpere îndreptând jaluzelele în direcția opusă, apoi deschise larg fereastra. J. rămase surprins de chipul răvășit și distorsionat care-l privea intens, dincolo de fereastră și, instinctiv, se dădu un pas înapoi, speriat…
Dincolo era un bărbat, care părea că suferă în acel moment o criză, pentru că fața i se strâmba contorsionându-se într-un fel ciudat, a mirare și a revoltă. Scrâșnea din dinți și părea încordat, cu pumnii strânși, pregătit de atac. Asta era impresia lui J. Rămase în picioare, înghețat, în aceeași poziție. Continuă să-l privească cu uimire, în tăcere, având impresia că acele schimonoseli sunt de fapt imitații vagi ale altor înfățișări pe care, cândva, el le întâlnise. Individul „imita” în mod distorsionat uimirile celor care îi trecuseră prin față, mai bine zis caricaturiza mișcările lor ca într-o oglindă, redând instantaneu imaginea, totul cu îndemânarea unui mim. Oglindirea era un soi de convulsie oarbă și ridiculizantă, o batjocură la adresa chipului lui Dumnezeu din om, o exagerare involuntară și violentă prin mișcările care se doreau a fi comice, reflectate și redirecționate de indignarea care se citea pe chipul nedumerit al lui J. Rezona în chip grotesc față de acesta. Brusc, bărbatul din fața lui căută cu privirea disperată o ieșire din situația respectivă. Păru cuprins de o greață violentă, căci se ținea cu mâinile de burtă și de gură. Făcu apoi niște gesturi, care imitau regurgitarea tuturor chipurilor asumate prin imitațiile de mai înainte, scăpând de povara acestora într-o secundă. Când își ridică privirea din pământ păru că totul i se șterse din memorie și că nimic din cele de mai înainte nu se întâmplase vreodată. Identitatea nou asumată era alta acum, ca și când delirul de mai înainte se pierduse în adâncurile schimbătoare ale unei altfel de realități. Se așeză cuminte pe marginea trotuarului, fixându-l pe J. cu privirea. Zbaterile de aripi ale sufletului său frânt erau asemenea unor șine de cale ferată, atârnânde dinspre cer, prelungire a unor brațe înfipte în singurătatea rugăciunii. Nu credea că poate izbi atât de violent în inimă, încolțind rugina acelor reziduuri convulsive.
Lui J. i se păru că i se adresează.
– De ce m-ai făcut atent? Îmi era cu mult mai bine înainte…
– Cine ești tu?, întrebă curios J., temându-se de o nouă criză din partea celui din fața sa și gândind că astfel pune punct confabulațiilor.
– Cu siguranță te-ai speriat de mine, am văzut asta în reacțiile tale înghețate. Și nu poți zice că nu e asta o trăire autentică. Mai cunoști tu și alte trăiri, desigur! Ai locuit vreodată în sufletul cuiva? Sau ai lăsat pe altcineva să locuiască în sufletul tău?, îl întrebă ignorând întrebarea primită.
– Dar cine ești tu? și J. reveni la aceeași întrebare rostită cu glas puternic. „- De unde atâtea trăiri autentice, când la tot pasul dai să te împiedici de putregaiurile lipsei de menire, întingând bucăți din suflet în blidul colbuit al vieții, obosit fiind și adăstând leneș în penumbra primordială?!”, gândi, în schimb, cu ostilitate…
– Nu-ți amintești. Nu, n-ai de unde să știi. Odinioară mi-am aruncat sentimentele din suflet asemenea unor haine. Lapis ex coelis expulzată cu repeziciunea căderii pietrei din coroana îngerului luminos, cu indiferență, în calea hienelor prădătoare ce nu cunoșteau gustul ridicolului în a se expune cu nonșalanță în vitrina unde doar eu mimez acum, rând pe rând, umbrele naivității. Puer aeternus, cu fascinația produsă de proiecția neputinței de a mă rupe de origini, eu sunt copilul din tine, eu însumi sunt o întâmplare din tine. Primește-mă înăuntru și vei înțelege! Îl privi neclintit, până ce i se păru că-l vede pe bărbat plutind într-un abur de foc rotitor, cu o jumătate de trup invizibil.Îl lăsă să intre. Se miră de faptul că nu reușea să vadă acum decât jumătate din trupul celui care-i vorbise mai înainte și că nu putea reacționa în niciun fel. Se simțea în mod ciudat cuprins de un soi de delir, de unde nebunia ar fi fost ultima treaptă de parcurs din miile de trepte insondabile și de unde totul s-ar fi sfârșit frenetic.
Încercând să se desprindă de lângă fereastră, își simți trupul paralizat pe jumătate, apoi în întregime. Se decorporaliză. Ajunse a se vedea pe sine de undeva de deasupra curgerii blânde a timpului, în sensul invers curgerii timpului inițial, acolo unde uneori sufletele poposesc. I se păru atunci că vede cele trei fluvii de foc. Doar un val din privirea cu care fusese zidit odinioară i-a fost îndeajuns să vadă altfel.
Alături îi stătea Demonul, plin de o smintită neclintire. Scara sufletului i se prefăcu în val când, din naivitate, J. încercă să mângâie somnul cu veghea pâlpâitoare a vidului celui ce nu știa să fie decât lăsându-se posedat. Demonul îl înconjură și-l “dez-sufleți”. Îi dispăru capacitatea de a mai simți, pierzând propria realitate, însăși citadela sufletului, sinele.
– Până nu vei crede, nimic nu-ţi va reuşi…! i se adresă Demonul altfel. Mie-mi reuşeşte, tocmai de aceea zic asta. Și nu e un privilegiu! E treime din Fedeli D’Amore. Credinţa, apoi Castitatea şi Supunerea. E aproape la fel cum știai tu. Te supui tu față de mine?
– Ce presupune asta? Cine ești tu?, întrebă iarăşi J.
– Umbra cavalerească. Nu ne vezi? Suntem 3 din tine… Doar tu nu vrei să fii ca noi.Umbra este o proiecție sacră a profanului din noi. Asta era invizibilul din noi.
– Dar n-are sens. Poate că e reflexia profanului asupra sacrului, sub forma umbrei sau a chipului reflectat.
– Ce spui tu e analogie inversă, nu merge în direcția conștiinței. În sens contrar e o coborâre în spirală în direcția inconștientului. De când te-ai învătat să gândesti complicat, ai uitat să gândesti simplu. Dar nu te lamenta, toate-s iluzii sau rotiri în jurul unui punct. Egoul tău. Dă-mi un pumn de aer, toarnă-mi-l pe față!, rosti Demonul.
– S-ar cristaliza și ai respira doar culoare, șopti J. Iar eu nu aș face altceva decât să ”colorez” viața, modelând-o inconștient prin schemele preexistente ce tind să ”erupă” la suprafață, conștiința respirând doar astfel.
– Tu te respiri pe tine de ceva vreme, însă niciodată integral… Nu-ți sunt eu oare demonul inimii? Atunci când mergeai pe cărările singurătății pe cine dacă nu pe mine, cu sufletul înfometat, mă căutai? Te supui mie?
– Și câte trepte trebuie să cobor? J. privi în jos cu teamă.
– Câte trepte vrei tu. Nu contează. Toate nu-s decât răzvrătiri, capricii aberante, sfidari intuitive, zvârcoliri… Toate duc la o descendere, ca formă de recuperare și corectare a stărilor de fire, o catabază (…), după care urmează fireasca anabază, excelsior-ul triumfal.
– Pentru mine contează, căci tocmai mi-am întrebat demonul, ca să știu…
– Tu ești cel posedat acum și nu văd rostul pentru care să mai cobori sau să urci, rosti Demonul afișând un rânjet plin de frivolitate. Ăsta-i pactul! Te supui? Libido sentiendi. Libido sciendi. Libido dominandi. Ochiului tău de-i va fi dor de zbor vreodată, trezește-l leneș cu mirarea clipindă a cuvântului unde noi am locuit cândva, îmbrățișați în aceeași privire, prelungindu-ne generarea fiecare prin celălalt, revenind de fiecare dată în inimă, învelindu-ne cu aceste trei fluvii de foc prin care curg, în valuri, noaptea, lumina și toate florile de zăpadă înghesuite în irișii tai surâzători. Dumnezeu a locuit cândva și în mine! Însă pe tine te-a ales. Doar pe tine, J., te-a ales!
În încăpere se lăsase frig, de la fereastra deschisă… Trezindu-se din amorțirea ce-l cuprinse, J. deschise ochii și-și îndreptă mâinile înspre tavan, întinzându-se leneș. Ațipise un timp, cuprins fiind de oboseala de peste zi, tot așteptând nerăbdător întâlnirea. Ea de ce întârziase?
„- La ea orice emoție este șlefuită, orice cuvânt este căutat cu eleganță și farmec simplu, în încercarea de a desluși sensul cel mai apropiat de filtrul personal al realității. Întâmplare păgână mi-e iubirea și dorul de-o clipă mă cheamă…”, gândi J. despre ceea ce simțise în noaptea de dinainte. Își amintea. Ea era îmbrăcată sumar, învăluită cu acea senzualitate pură, echilibrată și scăldată în lumina albastră din spatele pleoapelor vii, pe muchii pășind amețitor, cu pasul de zbor desfrunzit. Ea era tulburătoare chiar și pentru ochii lui experimentați ce-și pierduseră de multe ori rațiunea în pasiuni arzătoare, oferite de chemările altor și altor prezențe. Dar ea îl stăpânea altfel acum.
Ochii întunecați îl purtară într-o îmbrățișare a trupului ei gol. Dădu aerul rece la o parte dezgolindu-i astfel inima, lăsându-se înlănțuit și târât în senzualitate. Se lăsă scufundat în plăcerea ce-i tortura carnea, cu gura lacomă înfingându-se în spasmul ce-i tulbura privirea goală. Tremurul ei cald îl făcea să alunece tot mai jos, să se deschidă sângeros și semiconștient în vidul ce-l încolăcea. Îmbrățișarea anorganică a brațelor ei lungi și albe, a șoldurilor ce se topeau îndurând mângâierile lui, aveau dorința de a poseda și de a fi posedate. Simți înlănțuirea în acea șerpuire a clipelor unite și flămânde, împletire oarbă, răsucire blândă și amăgitoare a memoriei pierdute, care-l epuiză până la agonizare.
Cu adevărat simțise nemişcarea în paşii îngheţaţi, suspendaţi între privire şi somn, simţise nemărginirea ei, tandreţe pietrificată în adevăruri. J. aștepta cu o adevărată foame nerostită, într-o alunecare neîncepută. Cu adevărat, ea nu venise și nu avea să mai vină vreodată.
Bine ai venit pe site, Livia!
Textul este foarte bun, limbajul slefuit, se simte ca l-ai parcurs si finisat cu atentie.
Mi-a placut!
Urmele bărbii îi conturau fin linia obrazului = „asperitatile barbii nerase ii conturau fin linia obrazului..” in forma actuala exista un prim moment de neclaritate in logica frazei.
Exemplu de fraza perfecta:
„Mâncau din carnea și din sângele timpului astfel oferit, apoi se oglindeau într-un echilibru perfect îmblânzit, când pe brațele și pe umerii lui suspendați, când pe stânga prezentului și pe dreapta sufletului, cotorobăindu-i viitorul. Cu un gest reflex, J. abandonă țigara în scrumiera mașinii, respirând ultimul aer vicios și, calm, alungă din minte imaginea secetoasă a gândurilor descompuse de acea stare ciudată de dor ce tocmai îl cuprinsese.…”
E nevoie uneori sa simplificam fraza, oricit de superba ar fi ea – sa nu ne lasam furati de sclipirea ornamentelor excesive in detrimentul simplitatii, e important.
„Zbaterea de aripă frântă a sufletului său era asemenea unor șine de cale ferată, atârnânde dinspre cer, prelungire a unor brațe înfipte în singurătatea despre care nici el nu credea că poate izbi atât de violent, cu forță, în inimă, încolțind acele reziduuri convulsive.”
Dupa mine, e un poem care ar rearanjat ar suna asa:
„Zbaterea de aripă frântă a sufletului său
Asemenea șinelor de cale ferată spre cer
Prelungire a unor brațe din singurătatea ei
Nici el nu credea că pot izbi atât de violent
cu forță, în inima încolțita de reziduuri convulsive”
As fi curios sa vad alte texte scrise de tine, spor la scris in continuare!
Mulțumesc pentru cuvintele adresate și, în special, pentru atenția cu care ați parcurs textul! Deja am făcut niște modificări.
Textele de genul nu mă prind niciodată. Nu îmi transmit nicio emoție. Nu neapărat modul în care sunt scrise, pe de o parte, pe de alta, exact asta. Mi se par concepte prea cuprinzătoare pentru a fi personificate. Apoi nivelul de abstract e tare ridicat. Câteodată, limbajul ambiguu creează imagini ambigue. Și cine spune că orice substantiv trebuie să vină la pachet cu unul, două adjective? Și-așa e greoi argumentul, să nu mai adăugăm ulterioare dificultăți în constructia frazei! În orice caz, e doar părerea mea sinceră, bineînțeles că autoarea poate să o ignore și să continue în direcția asta :)
Pavel Nedelcu, dacă textele de genul ăsta nu te prind și nu te croiesc pe măsura propriilor tale așteptări (niciodată), de ce simți nevoia să (mai) citești și să și comentezi textul ăsta al meu? Apropro, chiar ai reușit să citești textul? Trebuia pur și simplu să-l ignori, să-l ocolești eventual, dacă tot zici tu că nu-ți transmite nicio emoție, eventual să-ți ocupi timpul cu ceva cu adevărat important pentru tine. Nu eu trebuie să ignor cuvintele comentariului tău (eu îți răspund din/cu politețe pe marginea textului meu postat), ci tu ar fi trebuit să te abții de la deconstructivismul textului meu. În bătaie de joc și absolut fără niciun argument scrii că limbajul este ambiguu și nivelul este unul abstract, mai mult, că sunt dificultăți în construcia frazei?! Și cine ești să tai limbii române adjectivele? Dacă întâmpini dificultăți în lecturare, pe viitor îți recomand silabisirea.
Să nu uit: eu nu mi-am permis să-ți jignesc ambiguitatea din „ambiguitatea contaminării” cu care deja ai contaminat rubrica comentariilor mele, domnule contaminescu ambiguel?! Și când te gândești că am găsit o grămadă de texte expirate, așa, ca cel cu ambiguitatea contaminării, multe dintre ele aruncate în gunoi sau pe lângă, chiar îmi pare rău că nu am salvat măcar ceva din cuvintele tale?! Sincer îmi pare rău.
Da, și mie îmi pare rău de reacția ta. Dar am înțeles mesajul. E mult mai simplu de fapt. E un site pe care nu schimbăm gratuități și pupici. Nu te-am jignit, am fost franc (a se observa că eu am comentat textul și tehnica folosită, nu mi-am permis să fac afirmații neplăcute despre autoare…) :)
Mi-am exprimat părerea pentru că de asta sunt eu aici, să mi-o exprim. Nu e vorba de ”cine sunt eu ca să…”. Te rog, să lăsăm aroganța asta clișeică la o parte. Nimeni nu e nimic, nimeni nu e mai presus de nimeni aici. E o echipă de egali. Critica vine la pachet cu cititorii, ideea că nu poți plăcea tuturor ar trebui să fie bine înrădăcinată în mintea oricărui scriitor.
Ce text și ce tehnică folosită ai comentat?
„Câteodată, limbajul ambiguu creează imagini ambigue.” Care este limbajul ambiguu? Arată în text limbajul ambiguu.
Ai citit ferdinand de saussure și cunoști diferența între limbă-limbaj-vorbire? Dacă nu, îți recomand studiul cursului de lingvistică generală.
„Și cine spune că orice substantiv trebuie să vină la pachet cu unul, două adjective?”
Nu orice sbstantiv vine la pachet cu un adjectiv, dar Gramatica limbii române nu are nimic împotriva adjectivelor: adjectivul arătă o însușire, însoțește și determină un substantiv. Arată-mi ce anume te-a deranjat în text.
„Și-așa e greoi argumentul, să nu mai adăugăm ulterioare dificultăți în constructia frazei!” Care argumnent? Ai scris vreun argument mare/hiper cât liternautica și eu n-am văzut? Unde este argumentul? Și la ce?
Ce dificultăți ai văzut tu în construcția frazei? Exemplifică, te rog! Sunt dispusă să lucrez pe text, să corectez.
Repet: unde este comentariul pe text? Unde este analiza tehnicii? Ai habar de așa ceva, când afirmi? Cum de îndrăznești să te consideri un critic literar al textului meu fără argumente? Doar pentru că ai citit/parcurs un text, nu înseamnă că poți face deconstructivismul acestuia fără să construiești ceva. Dacă ai citit textul ăsta, ai găsit ceva BUN în el? Arunci nu ești critic cu adevărat, ci doar te erijezi gratuit în ceea ce crezi tu că înseamnă un critic. Critica nu vine la pachet cu cititorii, ci doar răutățile gratuite vin la pachet, de asta te rog, abține-te și nu=ți mai exprima pprerea pe viitor, dacă nu e una avizată sau măcar bine argumentată. Risți să cazi pe o pantă a deziluziei.
„E un site pe care nu schimbăm gratuități și pupici.” Nu am schimbat gratuități cu nimeni, cu atât mai puțin pupici. Cum să+ţi permiţi să mă avertizezi că ăsta nu e un site cu gratuităţi şi pupici? E absurd. Dar la tine, Pavel, totul e posibil… Eu nu postez pentru a obține vreo gratuitate sau vreun pupic, așa să-mi ajute Dumnezeu!
Uneori, imaginile concrete sunt mai expresive decât cele abstracte. Aș spune chiar mai mult: din imagini abstracte este extrem de greu să faci un mesaj expresiv, care să influențeze emoțiile cititorului. Dau un exemplu: paragraful care începe cu „Ochii întunecați îl purtară într-o îmbrățișare a trupului ei gol” este în exclusivitate compus din idei abstracte. Nu am (eu, cel puțin) nici un termen de comparație care să-mi sugereze ce înseamnă „vidul care-l încolăcea”. Sau „îmbrățișarea anorganică”. Sau „clipe unite și flămânde”. Din nefericire, aceste fraze rămân pentru mine înșiruiri de cuvinte al căror sens îmi scapă, și nu am energie sau răbdare ca să alerg după sensul lor, să-l refac în mintea mea.
Ca povestire scurtă, textul s-ar putea încadra genului fantastic, dacă demonii ar fi aici entități cu existență proprie. Dar am impresia că sunt numai proiecții ale gândului, un fel de reverie de jurnal, și atunci ne aflăm mai degrabă în fața unui poem în proză.
Luat ca proză, textului îi lipsește fiorul suspansului, al necunoscutului, al acelui „reality”, care ne face să citim mai departe.
Cred că atât Pavel cât și Cornel au partea lor de dreptate în apreciere.
Florin Giurcă, îți mulțumesc pentru partea ta de dreptate, alături de a colegilor tăi Pavel și Cornel! Porțiile astea de dreptate, ale celor care se consideră posesorii dreptății, îmi stârnesc admirația. Să mai zic că mi-e jenă de jena celor care nu știu când să se oprească din aprecieri? Și când te gândești că n-am nicio vină pentru sensurile tale care-ți scapă și pentru lipsa ta de răbdare?! Chiar îți sunt recunoscătoare de resursele răbdării găsite, pentru ca să-mi adresezi mie aceste cuvinte pe marginea textului?! Chiar mă gândesc serios dacă nu cumva trebuie să șterg textele de aici și să-mi fie rușine că am aterizat în mijlocul unei haite devoratoare…
Putin nedumerit sa-mi vad numele trecut la „haita devoratoare”, eu fiind ala care a scris „Textul este foarte bun, limbajul slefuit, se simte ca l-ai parcurs si finisat cu atentie.
Mi-a placut!”
Îmi asum vina pentru faptul că nu am înțeles sensurile.
Mea culpa.
In nostra patria multae silvae sunt que bestiis abundant.
(Asta mi-a rămas în minte din școală, e tare, nu? :) )
Cornel Bălan, nu trebuie să fii nedumerit. În contextul acesta a apărut numele tău, când Florin Giurcă a spus: „Cred că atât Pavel cât și Cornel au partea lor de dreptate în apreciere.” Și am gândit că o parte de dreptate te face deținător al unei părți de adevăr în dreptatea asumată, ceea ce este trist. Am apreciat cu tristeţe în final, astfel: Chiar mă gândesc serios dacă nu cumva trebuie să șterg textele de aici și să-mi fie rușine că am aterizat în mijlocul unei haite devoratoare… Punctele de suspensie lasă loc interpretărilor. Am gândit la o haită devoratoare de adevăruri. Cu excepția comentariului tău, am simțit cum textele mele sunt încolțite de niște posesori ai adevărurilor și a dreptaății absolute și sunt devorate. Demolate. Și nu înțeleg de ce. Îmi e oarecum jenă să mai postez și altceva, ca și când acum știu de dinainte că vor veni (criticii -posesori ai dreptății) să mă tragă de urechi pentru că am făcut ceva rău. E un sentiment umilitor.
Florin Giurcă, spui: „In nostra patria multae silvae sunt que bestiis abundant. Asta mi-a rămas în minte din școală, e tare, nu? :) )”
Mă bucur totuși că nu numai cu asta ai rămas în minte din școală. Dacă e tare sau nu (sau potrivit de moale), doar tu știi! Apropro de păduri și de uscăciuni, și eu mai știu una de la un pseudocritic care se uita mereu la alții și le găsea cusururi, dar bârnele și gunoaiele personale nu şe le putea vedea. Dar n-o zic.
Mulțumesc!
Vrei as fii sarcastica si sa iesi la contraatac pentru ca ti-am critiat textele. Ti se pare corect? Esti libera sa critici si tu textele mele dupa cum crezi de cuviinta, noi asa procedam pe acest site. Poti sa zici ca sunt pseudocritic, desi eu nu am zis ca esti pseudoprozatoare. Daca te laudam, presupun ca nu eram gratulat cu acest calificativ. Deci calitatea mea de autor sta in atitudinea pe care o iau vizavi de textele tale? Cam asa ceva.
Vezi, Livia, tocmai asta e problema. E o problemă de percepție: încă de la primul comentariu am scris că îmi poți ignora părerea și continua așa cum dorești. Nimeni nu îți impune nimic. Ne criticăm între noi mereu pe site și nimeni nu se supără. E pur și simplu a spune părerea sinceră, de cititor sincer, fără să îți pui problema că celălalt se va simți „umilit”.
În concluzie, dacă trecem de victimizare și aroganţă, putem purta și discuții mai înalte și mai interesante, mai „colegiale’ să le numim.
Livia, se pare ca esti noua pe-aici. Din fericire, site-ul asta e unul din putinele locuri unde, ca autor de texte, poti primi un feedback de la cititori. Si tot din fericire, lumea de pe-aici e in 90% din cazuri impartiala (am lasat cele 10% la o parte, doar ca sa produc agitatie, toti sa se intrebe „care or fi dom’le aia 10%?”, sooo…it was a joke). Toti isi spun parerea, pur si simplu, iar daca ea nu rezoneaza cu asteptarile noastre…foarte bine! Pentru ca nimeni dintre noi, cei care scriem aici, nu are texte de Nobel (poate doar daca ne apucam si de cantat), si ca atare, e loc suficient de imbunatatiri. Critica nu poate fi decat constructiva, atat timp cat e bine intentionata, si nu vad de ce nu ar fi. Nu putem evolua decat daca cititorii ne arata lucrurile care le plac si mai ales cele ce nu le plac. In concluzie, mi-a placut vocabularul bogat de care dai dovada, pentru un scriitor bun cred ca e o cerinta esentiala sa poata jongla cu cuvintele. In rest, da, cum au observat si preopinentii mei, abuzezi prea mult de adjective, iar dialogul mi se pare cam artificial introdus, poate mai bine lasai textul fara el? I don’t know. Just my 2 cents.
Am citit textul reuşit şi am apreciat cu calm şi imparţialitate povestirea fără a rezona prea mult cu ideea de „tandreţe pietrificată în adevăruri”. Acum sigur că ezit să o numesc ambiguitate. Dar pe acest site de devoratori de literatură, trebuie să ne concentrăm mai mult pe comentarii pe text şi nu pe dueluri mai mult sau mai puţin personale. Pentru a păstra eleganţa LiterNauticii, sugerez ca dispute precum cele de aici să fie în general purtate pe Forum cu aceeeaşi „arzătoare pasiune”. Am o singură rugăminte – mulţi aţi scris nervoşi sau nemulţumiţi şi de aceea mai citiţi încă o dată o parte din comentarii fiindcă sunt multe greşeli de ortografie şi ar fi păcat să producem mici găurele în carenă, care pot cauza pe viitor probleme mari în navigaţie.
Am ajuns și la această poveste (îmi recuperez restanțele încet) și am citit-o.
Aș avea niște chestii de subliniat la ea, lucruri care mi-au sărit în ochi la o primă vedere. Să vorbim, deci, pe text.
Cum s-a întâmplat și cu ”Foamea”, m-am trezit din nou în mijlocul unei povești care se chinuie să se materializeze în mijlocul combinațiilor năucitoare de cuvinte pompoase care de cele mai multe ori (din păcate) nu duc nicăieri.
Să ilustrez:
”Și-ar fi dorit să nu lase loc interpretărilor sau altor înțelesuri inutile, amăgiri ale orgoliilor biciuite, și nici acelei discreditări voit împinse până la deformarea trăirilor.” – pasajul acesta, pe lângă incoerența generală, nu se leagă de absolut nimic din cele dinainte sau de după el.
”era un bărbat cu fața expresivă, pe care el însuși ar fi descris-o drept o pală albă și strălucitoare, care se topea pe măsura cântăririi propriului sens” – aici am rămas fără cuvinte. strict de curiozitate: tu ai citit bucata asta, înainte să o publici ?
”Dorea cu disperare să devină arhitectul propriilor chemări, îndurând cu drăcească pasiune orice i-ar fi ieșit în cale.” – mi se pare contradictoriu (la o primă vedere): ori ești arhitectul propriilor chemări, ori înduri orice îți iese în cale.
”senzualitate manifestată cinic” – nu prea reiese asta din nimic.
”în mod semiconștient era fermecător” – încă un rateu generat de necesitatea de a pune în construcție un adjectiv inutil. Farmecul personajului nu reiese din nimic, și cu atât mai puțin e sugerată semiconștiența.
”Aruncând diferitele punți de înțelesuri peste abisul interior ce-și căsca lumina, cu dezgust încerca să-și miște seva din propriul sânge privind în oglinda laterală a mașinii în timp ce aștepta nerăbdător la semafor” – exprimare constipată. Punți inutile, înțelesuri referitoare la ce ? dezgust venind de unde ?
”Avea ochii deschiși la culoare, cu pleoape ce descopereau rigiditatea privirii placide, de un albastru pătrunzător și înmărmuritor.” – ceva placid de obicei nu e rigid. Placiditatea sugerează inerție, dar nu rigiditate. ”Înmărmuritor” este pur și simplu încărcătură inutilă.
”Trupul își purta sufletul mahmur, cu intensitatea plăcerii, în aceeași direcție, gata de a îndura agonii, devorând orice pornire neconformă cu propria dorință.” – partea cu ”intensitatea plăcerii” nu pare să se lege de nimic. Pare a fi o combinație de cuvinte care ți-a plăcut și pe care ai pus-o acolo, fără să te obosești să îi dai un sens.
”Reflexele orbitoare ale ceasului agățat de mâna lui J. desfășurau treptat timpul din caierul rotitor al soarelui. Era roșu peste fiecare secundă când el întindea mâna și privirile coborau din cercul lor firesc, din copaci, din iriși și de pretutindeni evadau, veneau din toate direcțiile oferindu-i un nou răsărit. Mâncau din carnea și din sângele timpului astfel oferit, apoi se oglindeau într-un echilibru perfect îmblânzit, când pe brațele și pe umerii lui suspendați, când pe stânga prezentului și pe dreapta sufletului, cotorobăindu-i viitorul…” – din nou, am rămas fără cuvinte.
Exemplele (din păcate) pot continua până la finalul poveștii.
Dialogul este greoi, nenatural și stânjenit de prea multe referințe pe care cititorul nu le va prinde, iar impresia generală este cea a unei lecții predate de un profesor mult prea zelos și pedant. Dacă intenția era de a reda un dialog între două personaje care nu vorbesc despre același lucru, și care nici măcar nu se află în aceeași încăpere, folosind un limbaj ce aduce aminte de un dadaism post-modern … ai reușit. Dar ca dialog realist, care dorește să transmită CEVA, eșuează.
Replicile dintre doctorul J. și demon sunt ermetice și convolute. În opinia mea, sunt slabe șanse ca ele să aibă vreo însemnătate pentru altcineva decât autor.
Conceptul, în general, nu e rău. Dar executarea are nevoie de șlefuire serioasă.
Comentariile se mai publică și de pe tabletă sau telefon, cel puțin eu așa am făcut. Aviz celor care vor să înceapă să critice gramatica și stilistica softului de autocorectare de pe tabletă. E groaznic să scrii chiar și un singur paragraf, sunt de acord.
Dan D. e bine ce spui. Am să scot toate dialogurile și am să șterg și textul. Las doar titlul, dacă mai ajută la ceva… Altfel spus: cum se șterg textele și comentariile de aici?
Cosmin Leucuta, deja m-au obosit interminabilele critici pe care le-ai(ați) adus textului. Lasă-mă să respir olecuța, și mai bine zi-mi cum se șterg textele proaste de aici de pe liternautica. Sau să mai las titlul și prima frază? Crezi că e bine așa? Oare mai sunt și alți prozatori care scriu mai prost decât e scris textul ăsta? Arată-mi să-i citesc, ca reper, apoi merg la cele recomandate… Chiar ți-aș fi recunoscătoare și ți-aș mulțumi, încă o dată?!
Eu zic să nu le ștergi, mai ai răbdare. Mai așteaptă să-și spună și alții părerea, deocamdată s-au exprimat numai pseudocriticii.
Livia, numai copiii razgaiati ameninta ca, daca se supara, isi strang jucariile si pleaca acasa. :) Sincer, nu stiu ce asteptari aveai, postand un text aici… Asteptai critici profesionisti ca sa-si dea cu parerea? Nu cred c-ai sa-i gasesti aici. Si mie mi-au fost criticate suficiente texte. Chestia asta cu scrisul e doar un hobby pentru mine (si inca unul destul de recent), asa ca am acceptat bucuros orice fel de critici, tinand cont ca, totusi, cineva face efortul gratuit de a-mi citi aberatiile si de a-si exprima opiniile pe marginea lor. E o activitate care cere timp si o oarecare dedicare. Tot ce trebuie sa dam in schimb e doar un pic de respect pentru cei care fac treaba asta, in mod cu totul dezinteresat. Aaah, si bineinteles ca esti libera sa-ti aperi textele cu argumente, cum am incercat s-o fac si eu de fiecare data, eventual sa explici partile din textul tau, pe care altii nu le-au inteles poate… Si tot ca un sfat, nu mai lua lucrurile asa de in tragic, e doar literatura, nu e matematica, deci fiecare poate intelege orice dintr-un text, poate sa-i placa sau dimpotriva… Pe taramul acesta, al literaturii, subiectivismul e rege si trebuie sa ne supunem lui, fara a simti vreo senzatie de umilinta.
Da, ar fi pacat sa dispara chiar textul care a trecut in fruntea clasamentului ca cel mai comentat…
Pe aceeasi lungime de unda cu Dan si Daniela.
Si in primul rind sustin 100% apelul „Lasăti-mă să respir olecuța”.
Chiar asa!
Livia, nu o lua personal.
cum spune și Dan D., cu toții avem texte bune și rele, chiar aici pe LiterNautica. cele bune au fost aplaudate, iar cele rele criticate.
ai cerut critică argumentată (cum mi se pare și normal), așa că am făcut critică argumentată.
atitudinea ta e nejustificată.
nu are nimeni nimic de câștigat prin atacarea textelor, oricui ar aparține ele. citim și ne dăm cu părerea. pur și simplu.
ce ai crezut că o să se întâmple dacă publici un text slab ? acesta este un teren neutru, în care eventualele simpatii personale nu prea își găsesc locul. dacă cineva te apreciază, este pentru că ți-ai dovedit talentul literar.
cât privește ”critica asta interminabilă” de care vorbești, să-mi fie cu iertare, ea este acolo pentru că mi-ai dat motive să o fac. ai dreptul la replică (în aceeași manieră argumentată pe care ai cerut-o de la mine), nimeni nu te cenzurează și nici nu te oprește.
crede-mă că nimic nu m-ar bucura mai mult decât să îmi demonstrezi că textele tale merită citite.
Cosmin Leucuta, în afară de faptul că te numești cosmin și nu costin (e o diferență!), totuși CUM ai ajuns la concluzia că acest text al meu, Doctor J., este un text slab și nu este unul BUN? Ce criterii susțin această grila valorică de la prost/slab-bun/valoros? Care este diferența între un text bun/valoros și unul slab, așa cum ai catalogat tu acest text?
„ce ai crezut că o să se întâmple dacă publici un text slab ?” Ei, na, ce crezi c-aș fi putut eu să cred?! Abia așteptam să scriu și să postez special pe liternautica un text slab. Și când te gândești că acesta e cel mai slab text al meu! Zâmbesc amar și țin cont de sfatul tău: n-o iau personal. O pasez!
Care sunt argumentele TALE pentru care poți susține că acest text este unul slab?
Cornel Bălan, referitor la lungimile de undă, olecuțică mai încolo discutăm și despre înălțimea ghidului de undă, care este întotdeauna dublul lungimii rezonatorului. Formula corectă nu o scriu aici. Deci îmi place aici…
Dan D., mulțumesc pentru oglindă!
„numai copiii razgaiati ameninta ca, daca se supara, isi strang jucariile si pleaca acasa. :)” Mi-am dat seama că ai dreptate, așa că nu-mi strâng jucăriile, ci le înșir, pentru ca toți cei ce nimeresc, (ca) din întâmplare, și pășesc fără băgare de seamă (sau cu ciudă) pe covorul unde mi-am întins eu jucăriile (textele), să le calce în picioare. Chiar şi aşa, la sfârşit, eu am să adun bucățile de text şi, îndiferent de starea lor (desfiinţate, expirate, slabe, distruse), le voi da cu un pic de sare, cât să mai reziste un pic, apoi pun de-un grătar. La ospăţul ăsta şi tu eşti invitat.
Şi da, aşteptam ceva mai mult decât „locul” până unde crezi tu că se pot întinde aşteptările, tocmai pentru faptul că am ales LIBER să nu fiu vreodată în situaţia de a-mi apăra textele. Sau să fiu nevoită să argumentez mereu câte ceva pentru fiecare cititor, în parte, mai ales pentru cel care NU are capacitatea, disponibilitatea sau răbdarea de a înţelege. E o pierdere inutilă. Din perspectiva cititorului, gândesc aşa: iei textul aşa cum este el, îl primeşti ca pe un dar, dacă tot ai ales să-l citeşti, nu-l desființezi…
Pe principiul ăsta: „subiectivismul e rege si trebuie sa ne supunem lui, fara a simti vreo senzatie de umilinta.”, eu cred că autorul unei cărți n-ar trebui să se simtă deloc umilit dacă, din întâmplare, descoperă că la wc-ul din curtea din fundul grădinii unui oarecare X, din satul Y, pagini din cartea lui stau înfipte într-un cui și așteaptă să fie folosite… Cum să te superi pentru așa ofensă, când subiectivismul este rege în curtea lui X din satul Y?! Nu trebuie să se simtă omul ca un rege pe tronul lui și să aibă parte de tot confortul? Trebuie să te supui acelui subiectivism și să consideri că dacă individul a tratat regește cartea ta, asta meriți tu?! Bună logică.
1. Textul tau nu e un fragment dintr-o carte publicata in print. Sau ma insel?
2. Site-ul asta nu e WC-ul din fundul curtii. Aici clar nu ma insel.
3. Logica mea, de obicei, e imbatabila.
4. A critica un text nu presupune sa faci numai aprecieri pozitive asupra lui, si ca atare, nu exista obligatia de „a-l primi asa cum este el”, considerandu-l „un dar”. Nu cred ca textul tau e de sorginte divina. Sau e? De fapt, pana si textele sacre sunt supuse interpretarii.
5. From now on, I rest my case. Sedere placuta pe site si spor la scris!
1. Textul meu este un text publicat. Da, te înşeli.
2. Ai gândit jenant de urât, asociind site-ul acesta cu un wc eco situat undeva in fundul curţii. Aici, clar, tu ai şifonat imaginea site-ului cu logica ta infailibilă.
3. Logica ta este, de obicei (și doar uneori), imbatabila. Doar dacă vrei tu să crezi altfel, îți dau dreptate. Tocmai ți-am demonstrat cât de fragil este: “subiectivismul e rege si trebuie sa ne supunem lui, fara a simti vreo senzatie de umilinta.” Iar tu ți-ai permis să extrapolezi, bazându-te pe infailibilitatea logicii tale. Perfectă logică.
4. Da, ai dreptate, accept aprecierile și criticile în egală măsură. Însă este debusolant când, pentru același fragment 2 oameni consideră:
Cornel Bălan – Exemplu de fraza perfecta:
“Mâncau din carnea și din sângele timpului astfel oferit, apoi se oglindeau într-un echilibru perfect îmblânzit, când pe brațele și pe umerii lui suspendați, când pe stânga prezentului și pe dreapta sufletului, cotorobăindu-i viitorul. Cu un gest reflex, J. abandonă țigara în scrumiera mașinii, respirând ultimul aer vicios și, calm, alungă din minte imaginea secetoasă a gândurilor descompuse de acea stare ciudată de dor ce tocmai îl cuprinsese.…”
Același fragment, dintr-o dată se transformă (subiectivism?) în viziunea lui cosmin, și nu mai este ex de frază perfectă ci exemplu de „combinații năucitoare de cuvinte pompoase care de cele mai multe ori (din păcate) nu duc nicăieri” (Cosmin Leucuta) şi care te lasă fără cuvinte… Cum să nu apreciez dezinvoltura cu care mi se adresează criticul Cosmin Leucuta, şi ce răspuns pot eu să ofer unei astfel de întrebări: „strict de curiozitate: tu ai citit bucata asta, înainte să o publici ?” (Cosmin Leucuta)
D-le Dan D., d-voastră presupun că vă citiţi textele înainte de a le publica… Oare cosmin leucuta îşi citește cele mai bune texte ale sale înainte de a le publica? Nu cumva e o jignire directă (deși voalată) adusă unui autor care își postează un text necitit pe un site literar? Chiar am lăsat impresia că eu nu citesc propriul meu text? E aberant.
Și da, spor la scris tuturor!