Era o dimineață răcoroasă de primăvară în ziua în care domnul Tanaka s-a decis să-și ia rămas bun de la lume, iar cireșii de pe malul râului Kamo din Kyoto încă nu înfloriseră. Mugurii, temători de ultimele adieri răcoroase ale iernii, așteptau ghemuiți pe crengile golașe. Domnul Tanaka stătea pe o bancă, uitându-se la natura adormită, când își dădu seama că nu dorește să vadă florile de cireș în acel an. El, care era considerat un iubitor avid al frumuseții trecătoare. El, care tocmai toamna precedentă își cumpărase un obiectiv foto ideal pentru a face poze frunzelor de arțar de la distanță mică. El, care deținea nenumărate albume pline cu fotografii făcute florilor de cireș și frunzelor de arțar.
În dimineața aceea, pe când ieșea din casă – același apartament mic de-o camera pe care nu-l schimbase niciodată, dat fiind că nu simțise nevoia de mai mult spațiu – văzu cu coada ochiului albumele stivuite în colțul îndepărtat al camerei. Se uita foarte rar la ele. De fiecare dată când se încheia un sezon al florilor de cireș, entuziasmul i se risipea și tot ce putea să facă era să aștepte următorul sezon. Pentru prima dată s-a gândit că fotografierea acestor lucruri era de prost gust.
Stând pe bancă, era vag conștient că întârziase la lucru. Nu prea mai conta asta acum că avea vechime, dar instinctul anilor trecuți îl apăsa pe conștiință – „Nu poți să întârzii!”. Și totuși, în acea dimineață, se gândea la ceva destul de final – o idee care luase amploare în ultimele săptămâni.
Cu câteva zile în urmă, în timp ce-și aștepta trenul, se întâlnise cu Ito Koji, un senpai [1] din vremurile apuse, care devenise peste noapte un om mic și blajin, într-o cămașă în carouri și șapcă de pescar. În tinerețe, Ito fusese una din stelele în plină ascensiune din cadrul companiei. Domnul Tanaka fusese martorul avansării lui accelerate și, în cele din urmă, a dispariției lui din locul comun de muncă. Compania îl luase, un tânăr promițător de 22 de ani, proaspăt ieșit de pe băncile facultății, îl tocase timp de 40 de ani, și scuipase afară acel omuleț cărunt și zâmbitor. Domnul Tanaka nu văzuse lucrurile în acest fel până atunci. După ce au schimbat câteva vorbe, s-a urcat în tren și a rămas năuc lângă ușă, reflectând asupra vieții lui. Nu avea multe amintiri din ultimii aproape 40 de ani care să nu fie legate de companie. Gândindu-se la spectrul pensionării care era tot mai aproape, s-a strâmbat. Ce se va alege de el, odată ce compania va dispărea din viața lui?
Cel puțin încă mai avea florile de cireș și frunzele de arțar, dar iată că acum și le refuza și pe acestea. Fatalitatea acestui gând îi lăsă un gust amar în gură. De ce ar trebui să aștepte florile de cireș sau frunzele de arțar? De ce să aștepte pensionarea? Ar fi atât de ușor să pună punct la tot, iar gândul morții îi dădu în sfârșit puterea de a se ridica de pe bancă.
La lucru nimeni nu menționă faptul că întârziase. Făcea doar parte din echipa managerială. Când intră în biroul lui, corespondența îi fusese deja pusă pe masă. Avea câteva sarcini importante de finalizat în acea zi, așa că nu putu să se întoarcă la gândurile sale de dimineață până nu ajunse acasă. Acolo, grămada sumbră de albume i le readuse în minte în toată greutatea lor. De la albume, își mută privirea spre dulap, unde-i erau agățate costumele – acum de modă veche, dar totuși prezentabile – și puținele haine de stradă împăturite pe raftul de deasupra. A decis că, dacă intenționa într-adevăr să-și ia viața, trebuia să se gândească foarte bine înainte.
Așa că, în acea noapte, începu să deschidă fiecare dulap și fiecare sertar, întorcând pe toate părțile fiecare lucru pe care îl deținea. Dar bunurile adunate de-a lungul a 25 de ani, căci atât locuise în acel apartament, nu erau ușor de inventariat. Niciodată nu își refuzase ceva ce își dorise. Neavând o familie sau vreun animal de companie care să-i mănânce banii, se răsfățase. De altfel, susținuse întotdeauna că nu se căsătorise pentru că nu-și putuse imagina să renunțe la puținul timp liber pe care-l avea pentru alte persoane. Astfel, își dedicase timpul liber propriei persoane. Nu era bogat, dar lucrând într-o companie într-un post permanent și neavând cheltuieli mari, își permitea să ducă o viață confortabilă. De câte ori nu se felicitase singur pentru că nu avea copii, atunci când vedea problemele întâmpinate de colegii de lucru care trebuiau să plătească taxe de școlarizare, programe extrașcolare și ore în particular?
Domnul Tanaka își petrecu deci serile acelei săptămâni contemplându-și posesiunile: vechea lui aparatură foto, talismanele norocoase cumpărate de la temple, scărpinătoarele de spate, colecția lui de muzică, cărți, gadget-uri – o tabletă pe care nu o folosise niciodată și un smartphone pe care-l ținea mai tot timpul închis. Au urmat apoi toate eșarfele pentru care făcuse o pasiune la un moment dat, câteva perechi de ochelari vechi și o selecție de ciorapi. Și toate minunatele fleacuri inutile: figurine, ceasuri, stilouri scumpe și parfumuri de acum 20 de ani, din perioada când se crezuse un dandy.
Uitându-se printre pozele vechi, în vreme ce un spectacol de varietăți se difuza la televizor, se gândi la viața lui de dinainte de companie. Fusese fericit pentru o vreme. Dar nici măcar pozele cu echipa de baseball a fostei sale universități, incompetentă dar sârguincioasă, nu l-au făcut să șovăie în privința deciziei luate. Privind pozele, a uitat unde se afla. Sunetul televizorului dispăru, iar amintirile începură să i se deruleze în minte. Își aminti de recrutarea în echipă, datorită faptului că ceilalți membri auziseră că făcuse parte din echipa de baseball a liceului și că nu era un aruncător nepriceput. Și-a amintit când au câștigat, într-un final, primul meci – împotriva uneia dintre cele mai insignifiante universități din Kyoto, dar cui îi păsa de asta?! – și cum băuse în acea seară și cum, după două beri, adormise cu capul pe masă. A râs. Nu fusese niciodată un mare băutor, nici după ce intrase în companie.
Nu avea să uite niciodată noaptea când șeful lui îl pusese să bea trei sticle de sake, iar când ieșiseră în stradă cum vomitase peste papucii negri și lucioși ai lui Reiko. Colegii îl tachinaseră pentru asta mult timp, până când Ito s-a îmbătat într-o noapte și și-a dat jos cămașa la o petrecere a companiei. Domnul Tanaka credea că o făcuse intenționat, pentru a le distrage atenția colegilor de la el. Ito fusese întotdeauna bun la băutură.
Se reîntorse cu gândul în micul lui apartament, mai conștient ca niciodată de caracterul trecător al timpului. Toate aceste amintiri erau bune și frumoase, dar ce reprezentau pentru el, pentru prezentul lui? Mai putea să se aștepte la astfel de amintiri de la viață? Oare ce făcea Ito în timpul liber? Îi spusese că vizitează temple. Își cumpărase o bicicletă și îi plăcea să meargă pe ea la fiecare templu din Kyoto. Era ceva ce-și dorise dintotdeauna, dar nu avusese ocazia să o facă până atunci. Astfel de activități nu-l atrăgeau pe domnul Tanaka, ba chiar se simțea ostenit doar gândindu-se la ele. Ito fusese dintotdeauna o persoană activă, dar îl întrista gândul că energia lui era acum consumată pe ture pe bicicletă între Kiyomizudera și Ginkakuji [2].
Săptămâna se scurse pe nesimțite, iar domnul Tanaka se simțea de parcă ar fi trăit între două lumi. Una era compania – deoarece compania era întotdeauna o lume în sine – și a doua era trecutul ce se ridica din lucrurile împrăștiate prin apartamentul său, atrăgându-l într-o pânză de amintiri și iluzii ale unor fericiri dispărute. Și apoi mai erau și albumele pline de flori de cireș și frunze de arțar – ca pozele unor cadavre în descompunere, prea dezgustătoare să fie contemplate.
Domnul Tanaka se gândi că poate aceste albume nefaste erau sursa gândurilor sale negre și că, dacă ar scăpa de ele, ar putea începe să vadă lucrurile altfel. Așa că a decis să le arunce pe toate. A durat ceva vreme până a găsit modalitatea potrivită pentru a le recicla. A fost nevoit să scoată fiecare poză din fiecare album și să grupeze pozele printate cu hârtia reciclabilă, pe cele developate le-a aruncat împreună cu deșeurile menajere, iar majoritatea albumelor au fost puse la plasticul reciclabil. Totul a luat două nopți, iar pozele în sine i-au dat o senzație de greață, de parcă mirosul putrefacției florilor și frunzelor ar fi ajuns la el din cadrul lucios al fotografiilor.
La sfârșit celor două nopți, când a legat în sfârșit sacii de gunoi, a simțit nevoia să bea, așa că a început o bere. Fața i se făcu roșie ca un rac, după nici jumătate de sticlă. Adormi cu televizorul pornit, fără să scoată futon [3]-ul din dulap. Dar fu inutil: visele îi erau bântuite de flori de cireș, de parcă s-ar fi plimbat într-o grădină plină de splendoarea lor sufocantă, dar în centrul fiecărei flori era cuibărită sămânța putregaiului. Când s-a trezit, frigul îi pătrunsese până-n măduva oaselor. Spera doar că nu răcise.
Odată scăpat de albume, se aștepta să se simtă mai bine, iar spectrul milioanelor de flori de cireș și de frunze de arțar să dispară din subconștientul lui. Dar, deși visele au încetat și doar vagi anxietăți au rămas să-i deranjeze somnul, a continuat să se gândească la cât de bine ar fi fost să moară.
Mai rămăsese doar o cutie pe care nu o deschisese. Era una dintre cele mai vechi, pe care mama lui i-o trimisese atunci când părinții lui reamenajaseră casa ultima dată – hobby-ul tatălui său era tâmplăria – și eliminaseră ultimele rămășițe ale existenței domnului Tanaka de acolo. Era o cutie cu lucruri din vremea liceului.
Fusese un adolescent destul de stingher, petrecându-și majoritatea timpului liber între învățătură și antrenamente de baseball, fără prea mult timp să se gândească la altele. A găsit poza de grup din anul trei și și-a adus aminte de Ayako, fata cu două cozi împletite care stătea în banca de vizavi. Fusese amabilă și conștiincioasă. Avusese note bune și făcuse parte din cercul de muzică al școlii. Cântase la pian. De-abia schimbase două vorbe cu ea – fiind atât de stângaci, nu prea vorbise cu fete – dar cele câteva ori când Ayako i se adresase îi făcuseră inima să îi tresară în piept.
O privise întotdeauna de la distanță. O urmărise cu privirea în clasă, asistase la recitalurile susținute de cercul de muzică și mersese la evenimentele organizate în cadrul festivalurilor școlare. Se gândise să-i facă o declarație, în teorie, dar apoi mergea la antrenamentele de baseball, ajungea acasă epuizat și reușea doar să mănânce, să facă o baie și să se apuce de teme.
Ayako avusese și alți admiratori. Din câte își amintea, doi colegi de clasă îi făcuseră declarații de dragoste. Fiind drăguță și amabilă, era greu să nu te îndrăgostești de ea. Bineînțeles, cu excepția lui Seto, acel puști oribil care stătea în banca din spatele ei, și care o trăgea mereu de cozi. Seto fusese capul răutăților în clasa lor și chiar venise la școală cu părul vopsit într-o zi! Ceilalți copii obișnuiau să spună că tatăl lui lucra pentru yakuza, dar Tanaka era destul de sigur că Seto fusese cel care dorise ca acel zvon să se răspândească. Mama lui o știa pe a lui Seto, iar familia lui nu era atât de diferită de cea a lui Tanaka.
A doua zi, în pauza de prânz, Tanaka se trezi uitându-se la mersul trenurilor. Auzise că o astfel de moarte era destul de nedureroasă, dacă aveai norocul să sari în fața unui tren mergând cu viteză mare. Oamenii aveau tendința să aleagă gările mici, unde trenurile expres nu opreau, trecând prin ele cu viteză maximă. Bineînțeles, trenurile Shinkansen, de mare viteză, erau cea mai bună opțiune și unele dintre ele treceau prin gări mai mici, dar nu foloseau șinele de lângă peron, ci cele din mijloc, la care nu se putea ajunge. Următoarea alegere erau trenurile regionale JR [4]. Erau și opțiunea cea mai populară, motiv pentru care costurile de curățare a șinelor cerute familiilor celor ce se aruncau în fața lor erau ridicate. Domnul Tanaka intenționa să lase bani familiei sale pentru asta.
S-a gândit și la timpul potrivit pentru așa ceva. Câteodată, o sinucidere deraia programul trenurilor pentru câteva ore. Domnul Tanaka nu înțelegea cum unele persoane puteau fi atât de lipsite de grijă pentru bieții oameni care mergeau la muncă. Nu aveau nici cea mai vagă idee cât era de important să fii punctual și ce însemnau întârzierile pentru programul companiilor afectate? Nu, domnul Tanaka nu ar fi făcut niciodată un asemenea lucru. Alese week-end-ul, de preferință duminica, când era mai puțin probabil ca oamenii să lucreze.
În acea noapte visă despre prima oară când îi vorbise Ayako. O făcuse pentru că fratele ei mai mic dorea să se alăture echipei de baseball și se întreba dacă echipa ar fi dispusă să-l primească, chiar dacă nu era un jucător grozav. Asemenea echipei lui Tanaka din facultate, nu era nimic de capul echipei lui de baseball din liceu, așa că acceptau pe oricine dorea să se alăture, nu că Tanaka ar fi putut să o refuze pe Ayako oricum! Un băiat mai perspicace s-ar fi apropiat de fratele ei și ar fi fost invitat acasă la ei, unde ar fi putut să o vadă pe Ayako în timpul liber, dar Tanaka la 17 ani – spre deosebire de Tanaka la 61 – avea puțin timp să se gândească la asemenea lucruri.
Când s-a trezit, s-a hotărât să o vadă pe Ayako o ultimă data. Sună la vechiul lor liceu și apoi pe părinții ei, care i-au dat numărul de telefon. Se părea că Ayako se măritase și locuia în Kobe.
– Alo? a răspuns o voce de femeie.
– Alo, sunt Hiroaki Tanaka. Mi-o dați, vă rog, pe Ayako Ishida la telefon?
Vocea i-a tremurat puțin.
– Ah, a trecut ceva vreme de când am auzit acest nume! a râs vocea. Acum sunt Ayako Kageyama. Oare vorbesc cu Tanaka de la Liceul Fujimaru?
A mințit și i-a spus că se afla în Kobe pentru câteva zile și, auzind că acum locuia acolo, ceruse numărul de telefon de la părinții ei. Voia să vadă cum mai e. Ayako l-a invitat la ceai la ea acasă.
Dimineața următoare, domnul Tanaka s-a urcat în trenul expres regional înspre Kobe. Își luase o zi de concediu de la lucru pentru această mică excursie. Șeful lui i-o aprobase cu silă în ultimul moment, după ce domnul Tanaka făcuse aluzie la o problemă de familie urgentă. În timp ce număra gările mici prin care trenul zbura la viteză maximă, el s-a gândit că asta era, într-adevăr, alegerea cea mai bună. Singura dilemă care rămânea era ce gară mică să aleagă?
Când a ajuns în fața apartamentului lui Ayako, a simțit cum îi crește pulsul. Ah, inima lui nu o uitase pe draga de Ayako. Și-a făcut curaj și a sunat la sonerie. Se auzi mișcare în interiorul apartamentului și, când ușa s-a deschis, domnul Tanaka se găsi față în față cu Ayako. Zâmbetul ei era același, cald și prietenos, dar cozile ei împletite dispăruseră, iar culoarea părului negru se estompase. Se transformase într-o casnică de vârstă mijlocie.
– Tanaka! l-a întâmpinat ea. Intră! Intră!
Casa era înțesată cu amintirile unei vieți de familie bogate, cu nenumărate poze cu copii și nepoți, ziare vechi și bibelouri. Și ca un simbol al tuturor acestor lucruri, în spatele ușii glisante, văzu un copilaș umblând, nesigur dar hotărât, pe piciorușe dolofane.
– Vai, Shin-chan [5], nu, nu, nu e voie să pui mâna pe televizor! a zis Ayako, fugind repede în sufragerie și luând copilul în brațe.
Shin-chan se zvârcoli și se pregăti să plângă.
– Te rog ia loc, Tanaka. Fiica mea a trebuit să meargă până în Osaka azi și l-a lăsat pe Shin-chan cu mine. E un băiat cuminte, dar puțin încăpățânat.
Domnul Tanaka s-a uitat la ea, cuprins de uimire. Oare asta și-a dorit să vadă? Această Ayako adultă, atât de departe de el? De ce venise până acolo? Ayako aduse tava cu ceai și prăjiturele – se transformase de-a dreptul într-o bunicuță – și începu să-l întrebe despre viața lui. Îi povesti despre companie și munca lui și s-a simțit un pic mândru când Ayako păru impresionată. A întrebat-o apoi despre viața ei, iar ea vorbi despre copii cu mult entuziasm și umor. Domnul Tanaka se gândi, în sinea lui, că era probabil o mamă minunată. Apoi, cum era firesc în astfel de situații, ajunseră să vorbească despre anii de liceu și colegii lor de clasă.
– A, ce nostalgic! Îți amintești de Seto? Stătea în spatele meu și tot timpul mă trăgea de cozi? Ce ștrengar! Am auzit că locuiește în Tokyo, acum, zise ea zâmbind, atingându-și părul cu un gest vag, de parcă s-ar fi așteptat să-și găsească cozile împletite. Îmi plăcea mult de el, știi? Dar nu am avut niciodată curajul să-i spun. Poate și lui îi plăcea de mine. Băieții le tachinează pe fetele pe care le plac.
– Ți-a plăcut de Seto? a întrebat domnul Tanaka, surprins.
– O, da, de ce crezi că îmi împleteam părul în două cozi, deși tot timpul se lega de mine din cauza lor? Așa, avea un motiv să îmi vorbească în fiecare zi, râse ea. Cât de caraghios sună totul acum!
– Știi…, a zis domnul Tanaka, dar s-a oprit. Ce rost avea? La fel cum Ayako nu-i spusese lui Seto despre sentimentele ei niciodată, nici domnul Tanaka nu avea să îi spună lui Ayako despre ale lui.
Nu ar fi schimbat cu nimic viețile pe care le-au trăit. A zâmbit și a spus în schimb:
– Ești mai bine fără el. Era un mic delincvent. În mod cert te-ar fi făcut nefericită.
– Poate ai dreptate, dar uneori stau pe gânduri. Răsfoiesc vechile mele albumele și-mi amintesc… E un sentiment atât de plăcut!
– Așa e, a aprobat el, amintindu-și recentele-i drumeții prin trecut.
În drum spre Kyoto, citi un articol conform căruia cireșii urmau să înflorească săptămâna următoare. Gândul de a muri înconjurat de flori de cireș îi repugna. S-a hotărât să moară în acea duminică.
Își petrecu restul săptămânii punând la punct ultimele detalii. Discută deschis și cu multă seriozitate cu șefii săi despre un concediu lung neplătit și petrecură un prânz încordat împreună, încercând să-i găsească un înlocuitor temporar – permanent, de fapt. Odată ce l-au ales pe Matsuda, care avea doar patru ani mai puțină vechime decât domnul Tanaka și căruia îi venise rândul să fie promovat, tensiunea dispăru la fel de repede precum apăruse, iar rutina se reinstală.
Scoase bani din contul de economii pentru plata curățării șinelor și, când îi puse în plic, adăugase un scurt mesaj pentru părinții lui, cerându-și scuze pentru orice durere și deranj ce ar fi putut fi cauzate de moartea lui. Făcu demersuri ca rămășițele lui să fie trimise părinților după incinerare [6], pentru a fi așezat în mormântul familiei. Considera că era un loc bun pentru ele. Îi plăcea oarecum ideea de a li se alătura strămoșilor săi în moarte.
Gara pe care o alese era a unui orășel între Kyoto și Kobe, cu o frecvență redusă a trenurilor duminica. Cele locale se opreau doar o dată la treizeci de minute, iar trenurile expres doar o dată la două ore. Nu știa dacă alesese acea gară dintr-o rămășiță de resentiment față de trecutul neîmplinit al căruia veșnic custode avea să fie Ayako, sau din pură comoditate.
Deși ziua începuse cu o dimineață destul de răcoroasă, primăvara își întinsese degetele firave asupra după-amiezii și o adiere blândă învălui silueta hotărâtă a domnului Tanaka în timp ce aștepta, neclintit, pe peron. Mintea îi era, în mod surprinzător, goală. Nu-i era nici frică, nu era nici trist. Nu avea tendința să se auto-compătimească, iar viața lui, pe care o evaluase cu meticulozitate în ultimele săptămâni, fusese organizată cu grijă și pusă deoparte, nelăsând în urmă niciun dubiu pentru această ultimă dimineață.
Peste șine și dincolo de peretele gării, observă un cireș care-și întindea crengile deasupra gardului. În timp ce o alarmă anunță apropierea unui tren expres, domnul Tanaka observă că pe o creangă fragilă și răsucită se deschisese o floare. Gingașă, de parcă nesigură dacă timpul era potrivit, își extinse câteva petale tremurânde în aer pentru a-i simți căldura înșelătoare. Corola ei delicată flutura ușor, câteva petale adormite încă agățându-se de centrul parfumat ca mâna unui nou-născut de degetul mamei, iar culoarea ei, o, cea mai pură îmbujorare a primăverii. Huruitul trenului se apropia și domnul Tanaka nu-și putea dezlipi privirea de la dansul vesel al vântului în jurul florii. Cât de frumoasă era! Și cât de trecătoare.
__________________
[1] Persoană mai în vârstă sau cu mai multă experiență într-o companie.
[2] Temple din Kyoto.
[3] Saltea japoneză.
[4] Japan Railways, companie de trenuri japoneză.
[5] Sufix onorific diminutiv și informal care se adaugă în general numelor feminine și copiilor.
[6] Majoritatea japonezilor sunt incinerați după moarte.
Andrada Cooș s‑a născut în Reghin, județul Mureș și este absolventă a Departamentului de Jurnalism al Universității „Babeș‑Bolyai” din Cluj‑Napoca. A urmat cursurile de creație literară ale Universității Brunel din Londra sub îndrumarea lui Fay Wheldon, după care a câștigat o bursă de cercetare la o renumită universitate din Kyoto. A debutat în România în cadrul Incubatorului de Condeie 2015, iar primul ei roman, Frumusețea lucrurilor trecătoare, despre viața studențească a străinilor în Japonia, a apărut la Editura Adenium în mai 2017. Povestirile ei au fost publicate în reviste literare internaționale și românești și au fost interpretate de Liars’ League Hong Kong.
Lasă un răspuns