La început, vestea că Dracula va fi din nou subiectul unui film nu m-a impresionat. Nu sînt naţionalist, dar îmi repugnă metamorfoza fantasmagorică a unui voievod valah din secolul al cincisprezecelea într-un monstru respingător din perioada victoriană.
Cînd am aflat, mai apoi, că personajul principal va fi jucat de Luke Evans, am devenit curios. Chiar dacă încă nu e un nume de categorie grea, Evans este o stea în plină ascensiune. Printre cele mai recente roluri ale sale se numără eroicul Bard din ultimele două filme ale seriei “Hobbitul” (2013-2014), sau Aramis din ultima ecranizare (2011) a celor “Trei muşchetari” (un film cu o distribuţie impecabilă, din păcate risipită aiurea într-un scenariu confuz, încăput pe mîinile unui regizor cabotin). În mod cert, însă, actorul promite mult, şi asocierea sa cu filmul m-a făcut să mă întreb dacă va merge pe urmele lui Frank Langella (în 1979) şi Gary Oldman (în 1993), cu o poveste în care vampirul arhetipal este tratat cu simpatie, mai degrabă decît dezgust.
Dacă primul trailer mi-a dat speranţe, filmul în sine s-a dovedit o surpriză plăcută. Este evident că echipa din spatele producţiei – în principal alcătuită din englezi şi irlandezi – ştie mai mult despre Vlad Ţepeş sau despre cartea lui Bram Stoker decît ne arată pe ecran, şi asta este un lucru bun. Deciziile lor de a “înfrumuseţa” povestea sau de a dirija unele elemente în direcţii neaşteptate ţin de o viziune artistică incontestabilă şi originală, iar rezultatul final este foarte satisfăcător. Sigur, nu-i ca şi cînd n-am mai fi văzut poveşti despre conducători siliţi să facă un “pact cu diavolul” pentru a-şi salva oamenii. Sigur, geografia transilvăneană a poveştii (filmată în Irlanda, în locuri de o frumuseţe incredibilă) e mai degrabă fidelă cărţii lui Stoker decît realităţii… ca să nu mai pomenesc despre faptul că adevăratul Vlad Ţepeş n-a domnit niciodată în Transilvania, fiind unul din fondatorii actualei capitale Bucureşti. Şi nici expansiunea în Europa a lui Mahomed al II-lea n-a fost oprită de Vlad… Pentru cei care preferă viziunea îngust-tradiţională a istoriei (à la “Povestiri eroice” de Eusebiu Camilar), multe elemente ale filmului pot fi luate la puricat. Dar pentru cei care caută o poveste palpitantă, “Dracula Untold” este un efort binevenit.
În ochii mei, este clar că deciziile artistice sînt deliberate, şi că nu-şi au rădăcina într-o ignoranţă totală asupra subiectului (sau din lipsa atenţiei la detalii). Ar fi fost simplu, de exemplu, ca realizatorii să-şi dea frîu liber extravaganţei (precum a făcut Coppola, de exemplu) şi să-şi îmbrace personajele în costume fanteziste, de dragul impactului vizual. Din fericire, nu e cazul: turcii care apar în film sînt îmbrăcaţi corect pentru perioada respectivă, ba chiar şi vorbesc turceşte între ei (lucru cu atît mai impresionant cu cît nici unul din actori nu e turc). Prin contrast, “transilvănenii” sînt în mod deliberat construiţi pe un calapod paralel cu realitatea istorică: majoritatea numelor lor sînt pur româneşti, dar armurile, arhitectura şi portul (inclusiv cel bisericesc!) ţin de o “Mitteleuropa” generică, mai degrabă decît orice altceva, şi nu există nici o încercare de a-i face să vorbească o limbă străină (sau engleză cu un accent îngroşat). În ochii mei, asta denotă un efort onest de a păstra echilibrul între adevăr şi ficţiune. E mult mai greu să ofensezi sensibilităţile românilor odată ce ai tras o linie clară între adevăratul Vladislav Draculea Basarab al III-lea “Ţepeş” şi vampirul Dracula – şi cred că majoritatea românilor dispuşi să urmărească povestea cu mintea deschisă vor fi surprinşi în mod plăcut.
În mod pervers, o căutare pe internet scoate la iveală faptul că mulţi turci se plîng de felul în care strămoşii lor sînt trataţi în acest film. E o experienţă inedită să vezi că nu românii sînt cei care, de data asta, se plîng despre lipsa de acurateţe istorică a filmului şi despre faptul că sînt discriminaţi de nişte occidentali insensibili. Eu, unul, recunosc că găsesc satisfăcătoare această schimbare de paradigmă. Şi dincolo de proteste, realitatea istorică rămîne aceeaşi: după cucerirea Constantinopolelui, în 1453, Imperiul Otoman a devenit un pericol mortal pentru Europa, şi a fost nevoie de eforturile multor regi şi domnitori (precum Vlad, vărul său Ştefan cel Mare, ori cumnatul său, Matei Corvin), vreme de mai bine de două secole, pentru a îndepărta această ameninţare (momentul decisiv fiind asediul Vienei din 1683).
“Dracula Untold” nu e perfect. Acţiunea pare uneori grăbită în mod nejustificat (ceva parcă lipseşte în secţiunea centrală a filmului, şi ne-ar fi prins bine, ca spectatori, să vedem ceva mai mult din frămîntările interioare ale personajului principal), şi deşi efectele speciale sînt foarte bine puse la punct, scenele de bătălie nu pot ascunde limitările impuse de un buget relativ modest, cu un rezultat care aminteşte mai degrabă de “Urzeala tronurilor” decît de “Stăpînul inelelor”. De altfel, mai multe asemănări şi paralele pot fi trase între “Dracula” şi “Tronuri” (pe lîngă faptul că îl au în comun pe delicios de maleficul Charles Dance!), ceea ce mă face să cred că toţi cei care apreciază serialul făcut de HBO vor aprecia şi filmul cu Luke Evans.
În orice caz, pînă în ziua în care vom vedea un portret cinematografic onest al adevăratului Vlad Ţepeş – un personaj istoric care n-are nevoie de toată mitologia vampirică pentru a spune o poveste interesantă – filmul regizat de Gary Shore e un prim pas în direcţia bună. Îmi pare rău Francis, dar e mai bun decît al tău!
“Dracula Untold” (“Dracula. Povestea nespusă”). 2014. Regia: Gary Shore. 92 minute.
Notă film: [s3r star=8/10]
Jurnalist si specialist in comunicare.
Fotograf amator, pasionat de tehnologie.
Devorator de filme si carti.
Lasă un răspuns