Dulce-amar (fragment de roman)

Tudor se confrunta cu tentaţia de a se destăinui şi cu trăirea instinctuală, fără a dori să-şi refuze tumultul iubirii şi stropul de fericire alături de Eva, care-i sporea energia. „La urma urmei e o problemă de comunicare între noi, gândi. Asta nu poate distruge intimitatea noastră”.
În dimineaţa de duminică a ultimei vizite, îi servi Evei, ca de obicei, cafeaua în pat şi se învârti prin cameră, mai mult ca de obicei.
– Ce ai, Tudor? Cauţi ceva?
– Eva, trebuie să-ţi fac o mărturisire.
– Serios? E ceva important? întrebă femeia, mai mult în glumă.
– Foarte important! Eva… de acum o lună, eu sunt tată… am doi băieţi gemeni.
– Doamne fereşte! Asta ce fel de glumă mai e… de unde să ai tu gemeni, Tudor? întrebă Eva, cam în doi peri.
– Anca i-a născut. Acum trei luni… ne-am căsătorit. Pentru că era gravidă.
Eva privi iute către Tudor şi văzându-i faţa mai serioasă ca oricând realiză că nu glumeşte de loc. Se crispă din toate încheieturile. O sfârşeală îi străbătu corpul, ca un rug care mistuie nemilos. În prima clipă i-a fost imposibil să spună ceva.
Tudor, pe un scaun, cu privirea în covor îşi aştepta osânda.
– Şi… dacă eşti căsătorit, ce mai cauţi la mine, Tudor? întrebă după ceva timp, biata fiinţă, răvăşită, cu glas gutural.
– Eva, tu eşti singura femeie pe care o iubesc. Şi tu ştii asta. În faţa lui Dumnezeu, tu eşti femeia mea. Nu pot renunţa la tine.
– În faţa lui Dumnezeu… Care Dumnezeu, Tudor? Al tău poate, nu şi al meu. Va trebui să-i spui Dumnezeului tău, cât amar mi-ai provocat şi apoi să renunţi la mine. Pleacă, Tudor! Pleacă şi lasă-mă. Sper că voi supravieţui.
Tudor se ridică şi veni spre ea, în faţa patului se aşeză în genunchi, încercând s-o atingă, însă Eva, absentă, golită dintr-o dată de orice, chiar şi de propria-i fiinţă, se ridică, se îndreptă direct spre dulap, îi scoase hainele, una câte una, tacticos şi le aruncă pe jos, fără să spună vreun cuvânt.
– Eva, nu mă aşteptam să mă aplauzi, dar nici să mă dai afară din casă. Te implor, înţelege-mă! Lasă-mă să-ţi explic.
– Poate vrei să plângi pe umărul meu, nu? Drept cine mă iei, Tudor? Eu pe ce umăr voi plânge? Pleacă la soţia ta şi la copiii tăi, acum! Cheia o laşi pe masă.
– Evelina… te-am iubit mereu!
– Şi când ai zămislit plozii m-ai iubit?
– Da! Vreau să-ţi spun cum s-a întâmplat. Ascultă-mă! Te rog!
– Nu mai vreau să aud nimic. Îmi ajung câte am auzit. Nu vreau amănunte, nu vreau explicaţii.
Şi Eva ieşi din cameră.
Tudor trist se prăbuşi pe covor, iar în cele din urmă începu să adune hainele de pe jos într-un geamantan şi le duse la maşină. Se întoarse să-şi ia la revedere de la femeia sufletului său şi eventual să mai încerce, de a o convinge să-l asculte măcar. Dar n-o mai găsi în casă. Lăsă cheia pe măsuţa din dormitorul lor şi plecă cu un gust amar. „Am trădat. Are dreptate… Deşi Dumnezeu mi-e martor că o iubesc cu toată fiinţa mea. Voi pleca acum, dar voi reveni mereu, nu voi renunţa.’’ Abia acum conştientiza Tudor de ruptura destul de gravă ce se produse între ei, fapt ce va modifica destine.
Eva se îmbrăcă în grabă, sumar şi ieşi afară. Plecă de-a lungul străzii, destul de goală la acea oră, fără ţintă, împiedicându-se de frunzele foşnitoare, căzute peste noapte. Era o dimineaţă rece de toamnă, însă ea nu simţea nimic, nu vedea nimic. În mintea ei răsuna o frază: „Am doi băieţi gemeni… sunt căsătorit de trei luni cu Anca… Cum am putut fi atât de oarbă? Atât de naivă, de credulă? Cum, adică, Tudor poate fi atât de ticălos? Să aibă viaţă dublă? Făcea dragoste cu mine după ce făcea cu femeia ‘ceia şi invers?’’ O înverşunare, vecină cu sadismul o măcina. O durere în suflet, încât ar fi dorit ca trenul ce mergea paralel cu ea, să o strivească între tampoane, strivind şi durerea ei sufletească.
După vreo oră de colindat pe străzi, îngheţată de frigul care-i biciuia spatele, se întoarse acasă, tremurând. Intră în dormitor şi văzu cheia pe măsuţă. O luă şi o aruncă cu furie, după dulap.
Urmară zile crunte pentru Eva. O măcina continuu senzaţia secătuitoare a inutilităţii.
Pe tâmple începuseră să-i strălucească câteva fire arginti, iar pe obraz câte o cută pronunţată. Ar fi dorit să-şi provoace disconfort fizic pentru a uita de cel mental, să facă orice, numai să poată ieşi din starea în care se afla, aproape de limita suportabilităţii. Se simțea mult mai marcată decât ar fi crezut, în legătură cu întreaga ei personalitate, interioară şi exterioară. Mișcările îi deveniseră mecanice, incerte. Aprindea ţigări mult mai repede ca de obicei şi insufla cu poftă şi dispreţ fumurile, ca un fumător înrăit. Apoi îi trecu prin minte că o va ajuta un pahar de alcool. Mai avea prin cămară într-o sticlă, de la ziua lui nişte lichior de ouă, preparat în casă. Încercă un pahar. Licoarea îi mângâie gâtul şi ajunsă în stomac îi dădu o senzaţie de linişte, chiar de euforie pentru o clipă-două, amestecată cu un val de căldură. Mai încercă unul. De data aceasta o uşoară transpiraţie îi îmbrobodi fruntea, iar gândurile parcă nu mai erau atât de negre, dând senzaţia că şi amarul are o limită. Starea o făcea să se simtă mai încrezătoare pe sine. Poate se vor aranja cumva lucrurile, nu trebuia să fie atât de pesimistă. „Tudor nu mă va părăsi niciodată, aşa mi-a promis.’’ Şi îşi umplu din nou paharul. În scurt timp, aproape că nu mai auzea şi nu mai vedea nimic. Doar camera se învârtea odată cu ea, ca un scrânciob învechit. Înțelegea ce se întâmplă, dar nu mai era stăpână pe nimic. Dimineaţa o ciudă imensă o făcu să-şi amintească de beţia de cu seară, capul nu-l mai simţea, o durere ascuţită o sufoca. Ştia că este tot în dormitorul ei şi că nu s-a schimbat nimic, în pat era singură, în cameră duhnea miros de alcool şi o puternică senzaţie de vomă o chinuia. Problemele nu s-au rezolvat, ba chiar a mai apărut una: mahmureala de după beţie.
După despărţirea de Tudor, după nopţi nedormite, după haosul din sufletul ei şi refuzul de a se alimenta, Eva se pomenise într-o somnolenţă totală, într-o lipsă de interes pentru viaţă, încât la insistenţele Getei au mers la medicul întreprinderii. Doamna doctor Popescu, amică a tuturor funcţionarelor din pavilionul administrativ, de cum îi privi ochii, în puse diagnosticul: hepatită. De fapt era o recădere a unei forme de hepatită, avută în copilărie. Internarea la contagioşi era inevitabilă.
În spital primi cele mai multe vizite din salon şi mâncare de s-ar mai fi putut hrăni vreo două persoane. Desigur, ea o împărţea cu celelalte bolnave. De fapt avea multe prietene şi niciuna nu o uită.
Acasă, răspunzătoare a gospodăriei rămase Miruna, ajutată de Claudia. Şi ele îi pregăteau supă proaspătă şi îi duceau la spital.
După cele trei săptămâni obligatorii de internare, Eva reveni acasă şi urmă un concediu medical de convalescenţă.
Găsi apartamentul schimbat, fapt ce-i creă o emoţie plăcută. Roberto, împreună cu Fery s-au străduit să-i facă o mică surpriză mamei, la îndemâna lor, pentru a-i trezi interesul de viaţă, de a-i da energia şi determinarea în lupta cu nevoile fireşti. Au scuturat covoarele la bară, au şterse geamurile impecabil, încât aveai impresia că lipsesc, parchetul căpătă un luciu de invidiat, dat proaspăt cu ceară, au modificat interioarele. La acest capitol Roberto stătea cel mai bine. Avea o imaginaţie teribilă.
Dar în afara problemelor sentimentale se adunară şi cele materiale. Lipsa ajutorului lui Tudor începea să se facă simţită. Suntem în ’87, an în care, inclusiv pâinea era pe cartelă, pe lângă alimentele de bază. În Paris Match citeau din ce în ce mai des despre ravagiile noului flagel SIDA, boala cu nume de fată, ce răspândea devastator moartea, la toate vârstele. Carnea lipsea total din măcelării. Noroc cu madam’ Diţă, de la scara F, care trecea calea ferată la gardul abatorului şi venea cu rudele de salam, agăţate pe un cordon, legat de brâu, acoperite cu fusta largă şi lungă, confecţionată expres în acest scop. Intra în fiecare scară şi scotea de sub fustă, câte bucăţi era cazul.
În una din zile, Jeni Bâcă îi spuse Evei:
– Madam’ Diţă, tocmai făcea pipi, pe calea ferată, adineaori, din picioare.
– Pe a cui bucată de salam o fi stropit-o, întrebă mucalit, Eva.
Laptele şi produsele lactate se obţineau cu mari eforturi. Se trezea Geta pe la trei dimineaţa şi fugea la alimentara de la parterul blocului, să pună plasele cu sticle goale, pe ale ei şi pe ale Evei.
Şi ea avea nevoie. Unica ei fiică era studentă la Bucureşti şi-i trimitea mâncare, contra unei sume de bani, pe mecanicul de locomotivă al trenului, Piteşti-Bucureşti.
Se întorcea acasă, mai trăgea un somn, îmbrăcată aşa cum era. La cinci o suna pe Eva să vină cu băieţii. Fiecare trebuia să-şi cumpere porţia pe care o consuma în acea dimineaţă. Uneori dispăreau plasele cu sticle, rândul la fel. Urmau vociferări, certuri, nu se mai recunoştea rândul. Cine avea un pensionar în casă, era bogat. Acesta putea sta la cozi, îşi putea lăsa rând la mai multe alimentare apropiate, iar aceea familie avea aproape în permanenţă lapte şi unt. Uneori, dar foarte rar, se dădea şi smântână.
La un moment dat, Fery nu a mai vrut să meargă la cozi… nu a mai vrut să se trezească aşa de dimineaţă.
– Mama, eu nu mai mănânc nici iauut, nici lapte, nici unt. Nu veeau să mai meeg dimineaţa la cozi. Tanti Geta să nu mă mai teezească.
Şi nu s-a mai deranjat. De altfel, începuse să-i aducă Miruna porţia lui, pe lângă sandvici, din frigiderul mamei ei, unde se găseau de toate, din plin.
Telefonul de la Craiova sună, după ce se externă Eva. Răspunse Roberto. Aveau convenţie între ei, de a nu o da la telefon. Ea nu mai răspundea la nici un apel. La explicase băieţilor în nişte termeni simpli, că Tudor s-a însurat şi că nu mai doreşte să-l vadă.
– Da… s-a însuaat… mormăi Fery, care s-a dumirit mai greu. Cum a putut să facă asta, mama?
Dar rămase fără răspuns. Eva nu dorea să comenteze. De fapt nici nu avea răspuns la asemenea întrebare. Era conştientă că l-a pierdut, iremediabil şi dorea să-şi cicatrizeze rănile. Ştia că nu se vor vindeca niciodată, dar trebuia să accepte ideea lipsei lui, să nu-l mai aştepte, să nu-l mai dorească.
În acel an, după vreo şapte, petrecu revelionul fără Tudor. Umplu casa ca de obicei, dar tot goală i se părea. Aştepta ceva tot timpul. Ochii îi erau aţintiţi pe uşă, dar cine dorea ea, nu intră. Tudor sună la telefon, vorbi cu Roberto, le ură ceea ce era de urat, dar ambii, considerând că nu este cazul, nu pomeniră nimic de Eva. Nici măcar nu-i spuse mamei, de telefon. În gândul lui îl ura pe Tudor. Nu-şi putea imagina, cum să le facă lor aşa ceva? Cum să se căsătorească în timp ce venea, ca de obicei acasă, ca orice familist. Măcar, trebuia să-i fi spus lui… Doar politeţea şi bună educaţie îl oprea să nu-i zică ceva, de dulce.
Deşi Eva căuta un drum neted, o cale de echilibru, trecea dintr-o pasă proastă în alta. După ce-şi restabili sănătatea, cât de cât, în urma hepatitei şi rămăsese cu regimul alimentar ca zestre, cu renunţarea la ţigări, o durere cruntă de oase o încerca. Ştia că avea o scolioză, din timpul copilăriei, de la balet, în urma unei căzături zdravene. O chinuia o durere de coloană, aproape continuu. Uneori dimineaţa era nevoită să intre în cada cu apă caldă pentru a se putea deplasa la birou. Procedeul îi dăuna şi mai mult, deoarece trecea din cadă, afară, la gerul de februarie.
Să mai pomenim de lipsă acută de bani, de nesiguranţa zilei de mâine.
Problema devenea rezolvată dacă găsea unde să se împrumute. Iar restituirea banilor era adevărată aventură, între funcţionare. Uneori nu se ştia, care de la care împrumutaseră, fără listele interminabile ale caietului de datorii. Eva în originalitatea ei, lua banii şi trecea pe la fiecare.
– Eu am luat de la tine. Tu de la cine ai luat?
Şi trecea din persoană în persoană, din birou în birou, cu banii în mână, până când toată lumea era mulţumită. Îşi rezolvau problemele, în mare parte cu CAR-ul. Făceau împrumuturi una pentru cealaltă, adică cea care avea contul negrevat de datorii.
În tot haosul sentimental şi material, apăru o bucurie. Timeea născu un Imre mic. O invita pe bunică şi pe fraţi să-şi cunoască nepotul şi să participe la botezul lui, în Mediaş.

Sofia Sincă

Iubitoare de literatură.
Cel mai mult îmi place să scriu despre ceea ce scriu alții…