Cum poţi descrie mai bine iadul, decât din mijlocul lui, iar ultimul film al lui Christopher Nolan pare să prezinte realitatea istorică a evacuării trupelor aliate de la Dunkerque, din timpul celui de-al doilea Război Mondial, plecând tocmai de la această premisă. Fragmente întregi sunt filmate de la nivelul celui implicat în respectiva scenă, proiectând privitorul în mijlocul acţiunii şi aducând cumva aminte de aplicaţiile de realitate virtuală. Dunkirk este în primul rând un film de atmosferă şi mai puţin o dramă istorică elaborată după o reţetă clasică. Construcţia nu e liniară, nu există o progresie de la o premisă, care să pună privitorul în context, către un deznodământ, ci ne face să plonjăm precum un avion în picaj, direct în mijlocul evenimentelor. Nolan lasă oroarea fizică a războiului undeva, în fundal. Nu prea o să vedeţi sângele şi mutilările atât de prezente în filmele de acest gen. Accentul cade mai mult pe elaborarea unui adevărat compendiu vizual al psihicului uman aflat sub constrângerea terorii, care pleacă, în scenele de debut, de la anxietatea nedefinită a soldaţilor ce aşteaptă în mod ordonat pe plajă şi ajunge până la spaima cu accente claustrofobice a celor obligaţi practic să aleagă între o moarte instantanee, la suprafaţă, sub o rafală de gloanţe sau o moarte mai lentă şi chinuitoare, înecaţi pe fundul unui vas ciuruit şi cuprins de ape.
Pentru a înţelege mai bine contextul în care se desfăşoară acţiunea filmului, privitorul ar trebui să aibă nişte minime noţiuni de istorie universală, altfel existând riscul, ca odată ieşit din sală, să fie nevoit să acceseze Wikipedia pentru a-şi dea seama de ce şi-a pierdut aproape două ore din viaţă. Şi asta în cel mai fericit caz. Mulţi vor rămâne probabil debusolaţi, deoarece contextul istoric, după cum am mai amintit, este tratat uşor superficial, deşi într-un mod vădit intenţionat.
Startul evenimentelor care au precedat evacuarea de la Dunkerque este situat în data de 10 mai 1940, când Germania a lansat un atac fulgerător asupra Olandei şi a graniţei dintre Belgia şi Franţa. Forţele aliate au fost surprinse, deoarece s-au gândit că mult lăudata linie de apărare Maginot va fi de netrecut. Şi chiar a fost. Trupele germane au ocolit-o, au invadat Belgia şi au intrat în Franţa, chiar pe lângă măreţele fortificaţii de apărare. Inepţia conducătorilor armatei franceze care au imaginat linia Maginot şi au pus-o mai apoi în practică a fost sancţionată mai târziu, chiar şi de către aliaţi, însuşi generalul Patton declarând: “Linia Maginot este un monument ridicat în cinstea prostiei umane!”. Ca atare, Belgia şi Olanda au fost în scurt timp ocupate, iar trupele britanice din Franţa au fost silite să se retragă către zona de coastă, unde, în cele din urmă, au fost comasate în zona portului Dunkerque. Lăsate fără cale de întoarcere, singura modalitate de supravieţuire era o fugă ruşinoasă către ţara mama, de unde ar fi putut însă s-o protejeze, continuând lupta. Aici s-a ivit o problemă de logistică, apa de lângă ţărm nu era suficient de adâncă pentru ca vasele marinei britanice să ajungă să-i recupereze pe cei de pe plajă, iar puţinele nave care au încercat acest lucru au fost scufundate rând pe rând de temuta Luftwaffe ori de submarinele germane care patrulau în acea zonă. În zilele cu vreme prielnică, aviaţia germană, a dezlănţuit mai multe atacuri care, deşi au fost de multe ori contracarate de avioanele britanice, au produs totuşi pierderi însemnate în rândul celor de pe plajă sau a celor care se aventurau să traverseze Canalul Mânecii. Se estimează că ambele tabere au pierdut în aceste teribile încleştări aeriene, în total, nu mai puţin de 400 de avioane. O idee ingenioasă avea însă să schimbe soarta celor încercuiţi la Dunkerque. Conducătorii armatei i-au obligat pe toţi proprietarii ambarcaţiunilor civile, atât comerciale cât şi de agrement, să plece din Anglia către portul francez pentru a-i recupera pe soldaţi. Aşa s-a produs ceea ce a rămas în istorie drept “miracolul de la Dunkerque”. Astfel, dacă iniţial, prin operaţiunea cu nume de cod Dynamo, se spera în recuperarea a 30.000-45.000 de oameni, între 26 mai 1940 şi 3 iunie 1940, cele aproximativ 1.000 de ambarcaţiuni civile trimise în ajutor au reuşit să salveze 338.000 de soldaţi, atât britanici, cât şi francezi. Concomitent cu evacuarea de la Dunkerque, Winston Churchill a lansat un discurs plin de hotărâre, rămas celebru, care i-a inspirat pe toţi să continue lupta, ridicându-le moralul: “Vom merge până la capăt, vom lupta în Franţa, vom lupta pe mări şi pe oceane, vom lupta în aer cu tot mai multă încredere şi forţă, ne vom apăra Insula, oricare ar fi preţul. Vom lupta pe plaje, vom lupta pe terenurile de aterizare, vom lupta pe câmpuri şi pe străzi, vom lupta pe dealuri, nu ne vom preda niciodată!”. Peste ani, a stăruit totuşi nedumerirea legată de şansa nesperată pe care Hitler le-a oferit-o aliaţilor cu acest prilej. Acesta a decis să stopeze înaintarea trupelor germane şi a tancurilor către zona în care se aflau masaţi cei 400.000 de aliaţi. Motivaţia este neclară şi în ziua de azi, lăsând loc la numeroase speculaţii. Unele surse susţin că Hitler ar fi încercat astfel să ofere lui Churchill un gest amical, care ar fi stat la baza unei eventuale înţelegeri secrete între cei doi lideri. Alte surse istorice, mai numeroase, susţin că Hitler a decis oprirea ofensivei, întrucât trupele sale erau obosite după un marş victorios, în forţă, care durase însă săptămâni întregi, iar terenul, oricum nu ar fi fost propice pentru deplasarea tancurilor, astfel încât acesta ar fi hotarât să lase decimarea aliaţilor numai în seama aviaţiei.
Revenind la filmul propriu-zis, aş remarca în primul rând, coloana sonoră realizată de Hans Zimmer. La fel ca şi în Interstellar sau Inception, soundtrack-ul constituie o naraţiune în ramă. Este o adevărată simfonie care spune de la sine o poveste, pe care o poţi asculta cu ochii închişi. Te bântuie, te urmăreşte chiar şi după ce ai ieşit din sală. De altfel, chiar Nolan însuşi recunoaşte că a dorit ca muzica filmului să fie creată după nişte principii matematice, prin care să se producă o creştere graduală a tensiunii, încât atmosfera intensă, apăsătoare, să devină una aproape materială. Colaborarea sa cu Hans Zimmer este mult mai reuşită în acest film, faţă de proiectele lor anterioare, şi datorită faptului că în Dunkirk spaţiul ocupat de replicile personajelor este mai limitat. Nolan este şi cel care a propus tema principală a coloanei sonore. Acel ticăit insistent care creşte intensitatea scenelor ce se derulează sub ochii noştri, provine chiar de la ceasul de buzunar al regizorului. Ca un detaliu exotic, de menţionat şi faptul că, pentru realizarea acestui film, Nolan a ales să străbată într-o barcă, alături de soţia sa, distanţa dintre coasta britanică şi Dunkerque, întregul drum luându-le 19 ore, din cauza condiţiilor meteo nefavorabile. De asemenea, acesta a zburat şi cu un Spitfire, unul din avioanele aviaţiei britanice, participant în acele raiduri, tocmai pentru a putea simţi pe propria lui piele senzaţiile pe care le-au avut piloţii şi a le reda cât mai exact în film.
Dunkirk se desfăşoară din trei perspective – cea a soldaţilor de pe plajă, a celor aflaţi pe mare şi a piloţilor din aer. În aceeaşi cheie a fost creată şi reprezentarea grafică a titlului filmului de pe posterul oficial. Acesta apare scris în trei nuanţe diferite, care simbolizează albastrul închis al mării, albastrul deschis al cerului şi portocaliul ce aminteşte de nisipul plajei. Tot trei este şi numărul intervalelor temporale asociate, delimitate destul de clar, încă de la începutul filmului. Scenele surprinse pe plajă se desfăşoară în decursul unei săptămâni, cele de pe mare se petrec pe parcursul unei singure zile, iar cele din aer durează doar o oră.
Despre jocul actoricesc în sine, aş menţiona apariţia lui Tom Hardy, un preferat se pare, al regizorului anglo-american, şi de această dată fiind distribuit în clasicul rol de dur, care pare să-i iasă, paradoxal cumva, pentru că scenariul nu-i oferă decât cel mult vreo 10 replici, iar faţa îi este aproape permanent acoperită cu masca de pilot. Dar tocmai asta a fost provocarea gândită de Nolan, să-l facă pe Hardy să joace întregul film numai cu privirea, acesta declarând, de altfel: “ceea ce poate [Hardy] să facă cu un singur ochi este cu mult peste ceea ce poate să joace oricine altcineva cu întregul corp, acesta este talentul lui unic, este extraordinar”. Finalul filmului îi este rezervat, Farrier, rămas fără combustibil, după ce doboară un ultim avion inamic, este aclamat de mulţimea soldaţilor de pe plajă. Încurajat de reacţia acestora, se decide să le dea un ultim exemplu – în loc să aleagă calea facilă a unei paraşutări soldate cu abandonarea implicită a avionului, se decide să nu renunţe, aterizând pe plajă. Cum însă trenul de aterizare se deschide destul de târziu, e forţat să aterizeze într-o zonă controlată de nazişti. Acesta este singurul moment din film în care inamicul capătă o formă, fiind redat prin câteva siluete. Nolan nu a vrut să-şi evidenţieze personajele, de aceea duşmanul este tot timpul unul nevăzut, sporind astfel tensiunea psihologică şi concentrându-se totodată, pe ideea de solidaritate a taberei aliaţilor, singura care le poate oferi izbăvirea.
Nu cred că lansarea acestui film acum, în contextul pe care îl trăim, este absolut întâmplătoare. Lumea, aşa cum o ştim, are nevoie de un interes comun mai mult ca oricând, pentru că istoria, deşi nu se repetă, rimează destul de des. Este un avertisment, dacă vreţi, pe care Nolan nu-l formulează explicit. Acesta nu a întârziat însă să apară, chiar prin vorbele unuia din supravieţuitorii acelor evenimente, acum spectator de onoare la premiera filmului. Ken Sturdy, un veteran în vârstă de 97 de ani, stabilit în prezent în Canada, a atras atenţia jurnaliştilor din întreaga lume cu declaraţia sa făcută după vizionarea filmului: “Nu am crezut că voi revedea asta vreodată. A fost ca şi cum m-aş fi aflat acolo din nou. Am avut privilegiul de a vedea acest film în seara asta şi sunt întristat de cele petrecute pe acea plajă. […] Aveam 20 de ani când s-au întâmplat acele lucruri, dar vizionând acest film, parcă mi-am putut vedea din nou vechii mei prieteni, mulţi dintre ei au pierit şi mai târziu, în război. Nu vă duceţi la acest film doar pentru entertainment. În această seară am plâns pentru că nu acesta e sfârşitul. Nu se va întâmpla. Noi, specia umană, suntem atât de inteligenţi şi realizăm lucruri uimitoare. Putem zbura până şi pe Lună, dar continuăm să facem lucruri stupide. Aşadar, când am văzut filmul, l-am văzut cu un anumit fel de tristeţe. Pentru că, ceea ce s-a întâmplat atunci, în 1940, nu e sfârşitul…”
„A story is not something of this world. A real story requires a kind of magical baptism to link the world on this side with the world on the other side.” (H.M.)
Foarte frumos povestit, Dane!
Am vrut sa ma duc la Dunkirk saptamina trecuta dar cind am ajuns in fata mai era doar un bilet si cum eram cu fiu-meu am renuntat. In locul lui am vazut ultimul film din seria Planetei Maimutelor care e o dezamagire totala.
Apropo de cultura generala, e interesant ca noua, in prima faza, nu ne spune nimic denumirea asta in engleza, cum de la orele de istorie cu totii stim de Dunkerque nu Dunkirk.
Nu stiu daca Tom Hardy chiar poate sa faca dintr-un ochi mai mult decit alt actor la fel de bun :) cum il lauda Nolan dar de ex a reusit sa ma tina pina la sfirsitul lui Locke, film in care el joaca rolul unui sef de santier, asistind de la volan pregatirile celei mai mari turnari de beton care s-ar fi facut vreodata in Anglia. Tot filmul cu un singur personaj in masina, pe mobil.
Mda, sumbre spusele veteranului dar stirea zilei e despre Rusia expulzind 775 diplomati americani, asa ca..
Chiar nu stiu de ce a fost preferata varianta toponimica „Dunkirk”, probabil fiindca versiunea in engleza suna mai comercial si in plus, filmul prezinta povestea evenimentelor din perspectiva britanicilor. Nolan exagereaza, evident, prin declaratia respectiva, dar tinand cont ca Tom Hardy e unul din actorii lui preferati, fiind distribuit in mai toate filmele lui recente…e de inteles. Imi aduc aminte de Locke, filmul nu mi s-a parut cine stie ce, cred ca nici nu m-am uitat pana la sfarsit. Cat despre ceea ce ne asteapta, as vrea sa fiu optimist, dar imi pare ca tot ce se intampla acum e ultimul strigat al unei lumi pe cale sa se stinga, ultima comanda inainte de inchiderea barului.