Ea în roşu, cu codiţă

Îmi trimite pe mess niște poze, ea și cu fetița. Îi spun că e frumoasă și că-i mulțumesc pentru ele. Zic și că Ane s-a făcut mare și că e rîzătoare. Aici nu știu cum va recepta cuvîntul, ăsta, ultimul, poate că unora le sună rău, de fapt nici nu cred că el există și că e doar unul inventat de mine. Eh, scriitor! Nah!, dar îmi permit. Auzi, rîzătoare! Răzătoare… Și parcă nici nu-mi place cum sună, zgîrie la urechi, chiar de la prima citire. De-asta-i și adaug rapid că îi stă foarte bine felul cum și-a aranjat părul, ca să nu mai șterg treaba cu rîzătoarea, dup-aia să mă întrebe ce am eliminat și să vorbim juma de oră numai despre asta ca doi pensionari senili, care-au uitat de la ce a pornit discuția. Drace, știu de unde vine treaba cu rîzătoarea! Nu-s eu bun de inovații semantice! Mi-am amintit: Hașdeu o sfătuia pe Iulia să fie rîzătoare. În sfîrșit! În fotografii, Ane are pe cap niște urechi de șoarece, de-alea prinse pe-o bentiță. Minnie meu, îmi scrie, eu răspund cu Daaaa și completez rapid, Chiț, chiț. Și chiar zîmbesc scriindu-i asta. Mda, efectul jucăriilor și al personajelor din desenele animate asupra imaturilor! Mai spune ceva despre un tutu, nici nu știu ce-i ăla, întreb și-mi mai trimite o imagine edificatoare. Ca să fie sigură că am înțeles corect, îmi și scrie explicit că-i vorba despre rochiță. Tocmai văzusem și eu asta. Mai vine o poză doar cu ea, e în roșu. Îi stă perfect puloverul ăla, culoarea e puternică, sensibilele rotunjimi ies în evidență, mai e și părul prins care-i curge pe umărul stîng. Doamne, cum ești! zic, apoi adaug imediat, Cad jos. Și trimit o fotografie nasoală cu mine, dintr-un autobuz. Îi mai spun că aproape mă enervează că e așa de frumu. Înainte de expediere pun enervatul în ghilimele, nu trebuie înțeles greșit, au mai fost cazuri. Răspunde că-i doar o poză, și completez rapid că mi-e greu să mă uit și doar cinci secunde la rînd la acea imagine, și că mă doare, chiar nu glumesc, gagica asta e chiar foarte faină. Și sînii ăia! Roșii!… Nu înțelege cum e cu greul și cu durerea, îi repet că e prea frumoasă, că mă bucură și mă și doare în același moment. Și îndată, că astea se referă la neputința de a-mi fi mereu, că E un sentiment contradictoriu, bucurie – durere. În sfîrșit pricepe, și-mi scrie că la ea e și mai greu, că nu se poate rupe de ei, de familia ei. Știu, și m-au luat toate căldurile de la gîndurile astea intense. Fără nici o chestie. Îi spun și ei. Bine, nu mi-e clar dacă nu e și de la căldura din autobuz, la astea noi aduse de Firea din Turcia, clima parcă are numai două viteze, cea de funcționare maximă, cincizeci de grade sau deloc, cinșpe. Mai rezist cale de-o stație, apoi cobor. Trec pe lîngă gardul unui spital pe unde cîndva am născut o construcție care mi-a plăcut, una de forță. Nu știu cu cine vorbeam pe telefon, cred că cu una, Maria. O să văd pe unde-oi fi notat-o, pe FB poate; pe mesaje nu cred, că de-abia de cîteva zile am numărul ei de telefon, da, clar că nici pe Wapp. Adaug explicitator că Toate astea sînt doar de la roșul tău cu codiță și că-s niște trăiri plăcute. Îmi răspunde că a văzut și Ane fotografia și că a zis Woow, ce frumos a ieșit poza, foarte frumos. Mami a mea! Și mă întreabă dacă am mai văzut ceva, nu știu la ce se referă, dar imediat vine o nouă imagine. Una în care sînt amîndouă și în care o ține în brațe pe fetiță. Îmi dă și o explicație că ea a început să se joace, nu înțeleg, și că a întrebat-o pe pitică ce face, Da, cred că despre mîna fetiței e vorba, e singurul indiciu îndoielnic. Și chiar întreb pentru edificare, dacă la asta se referă. Îmi spune că Ane i-a și zis că Îmi plac țîțicile tale. Bine, subiectul nu putea fi lăsat să treacă necomentat și neadăugit, prin partea mea apar stări și se aprind becuri, așa că întreb cum anume se juca. Răspunsul vine rapid, că Le presează, mă gîdilă, și că atunci, astea întîmplîndu-se, s-a gîndit să-mi trimită și pozele. Da, am găsit pe Fb, în dialogul cu Maria am făcut acea construcție cu gardul, era muuult în spate, fix acum vreo două săptămîni, am cotrobăit ceva, salvez poza cu împrejmuirea, fraza o iau cu copy și o lipesc la mesajele către un număr pe care nu-l folosesc, cel al curierului de la DHL. Ca s-o o am la îndemînă. Cad într-o letargie și revăd imagini cu Ane de cînd era mică și ne-am întîlnit odată pe Victoriei, la Casa Cesianu. Îi scriu asta. Își amintește. Și că am mers toți trei de mînă cu piti la mijloc. Era mică atunci, nu vorbea, nu avea cum să ne toarne lui taică-su. Eram liniștiți și normali, ca o familie fericită. Apoi am fost la un suc, îmi zice, amintindu-și. E drept, am întîrziat puțin, greșisem Casa Cesianu, de fapt făcusem o confuzie, era vorba de Cesianu-Racoviță, iar eu m-am dus la Filipescu-Cesianu. Sau invers. Habar n-aveam că sînt două. Am aflat căutînd pe Google, îngrijorat de lipsa acolo unde ajunsesem, a oricărei activități. Ne reamintim și cum fugeam eu după pitică printre mese. Da, recunosc, mi-era frică să nu tragă ceva, să se spargă și să plătim dup-aia. Că sucul era în niște borcane și că avea multe frunze de mentă. Îi spun că mi se face rău amintindu-mi și retrăind momentele acelea frumoase întîmplate cu noi. Îmi zice și despre vizitele mele la ea, cînd o mîngîiam pe Ane în somn, Daaa, a fost de mai multe ori, îi spun, și că simt totul în piept. Răspunde că și ea, atunci cînd se gîndește, și că nu mai poate vorbi. O fi venit P pe lîngă ea și nu mai are cum să rămînă cu mine pe mesaje. Îi mulțumesc pentru aceste momente. Și ea mie. Deși poate că se referea la faptul că nu mai poate scrie gîndindu-se și ea la toate astea, deci să nu fie neapărat varianta cu omul ei, sosit înnopinat. Mai spun doar că mi-e dor de ea, și să nu adauge nimic, nici un cuvînt, ca vreau să mai rămîn în starea asta extatică.

Am făcut și postarea pe Fb. Suna așa: „Am coborît dintr-un 96 în ultimul moment înainte de a urca gaborii ăia de la control. Și acum tocmai trec pe lîngă gardul dincolo de care, în curtea spitalului, e un container de gunoi. În același loc ca acum cîțiva ani, nu l-a mai mutat nimeni. Poate doar numele firmei care este imprimat pe el să fie altul. Chiar așa, o mai fi existînd Rosal-ul lui Prigoană? Iar cînd am văzut cîndva aruncată acolo pijamaua lui maică-mea, cu două zile în urmă o lăsasem într-o stare limită la Reanimare, am fost convins ca nu trebuie să mai am vreo speranță, că nu era vorba de nici o confuzie, că se întîmplase. Că a plecat la cer și că vor urma cîteva zile grele. Și ca să mă răzbun, îmi pun piciorul pe gardul instituției ca să-mi leg un șiret.”

Am pus acolo și poza gardului, cu stradă cu tot, ca să poată fi localizat. Mda, Spitalul Militar. Ei, na!, nu pentru asta. Doar ca să atragă mai multe like-uri, se știe treaba, o fotografie face cît o mie de cuvinte.

Nu au venit decît două aprecieri cu tristețe. Dacă era vorba despre vreo pisică aveam deja trei sute. Adevărul este că poate nici nu era ora bună pentru pus pe perete, e prînzul, e duminică, iar toată lumea la masă în familie. Oricum postarea este una puternică și dură. Deci poate a deranjat sufletele simple.

Chiar m-a consumat dialogul ăsta și m-am întins în pat, unde am și adormit puțin. Sper să fiu ok deseară și să nu bîntui din cauza asta, fără somn, pînă pe la două noaptea.

Revin și la telefon, îi scriu că simt nevoia să-i spun că o iubesc, dar că mi-e destul de greu să o fac, îmi reveneau multele tensiuni cu invective de ambele părți, din ultimele luni. Ele nu sînt tocmai trecute, asta nu i-am mai zis, oricum parcă mi-e și rușine să folosesc cuvîntul acela prea fumos și știu că asta nu m-ar ajuta cu nimic. Că nu mi-o poate aduce în față, real. Nu aș fi vrut și nu am așteptat nici un răspuns din partea ei, mi-ar fi plăcut să rămîn cît mai mult în acea stare, dar la cîteva zeci de minute mai tîrziu, vine un mesaj. Și-mi spune că ar fi vrut ca eu să cunosc mai mult din acestea, din starea asta, din acest univers de familie, să mă simt iubit mai mult și împlinit. Și mai adaugă trei poze cu pitica la săniuș. Frumos, soare, veselie. Îi dau dreptate. Și continuă: Nu-i ușor, cu siguranță, dar cîteodată este de-ajuns și dragostea unui copil. Știu care-i treaba în familia ei și că Ane îi este singura bucurie. Și că pe locul liber din suflet am venit eu și m-am așezat destul de comod, ca-ntr-un fotoliu care m-a cuprins rapid cu totul. Îmi zice că au plecat doar ei doi la plimbare, ea și cu P și că a rămas acasă singură. Și ieri ca și azi. Da, poate că am greșit mult nedorind copii în prima căsătorie. Dar lucrurile nu au mers bine decît puțin timp, poate lipsa noastră de experiență, poate și pentru că am pornit prost stînd împreună cu părinții ei, iar independența s-a cam dus dracului, chiar dacă de fațadă, lucrurile sunau frumos. „Stați aici la noi, nu plătiți aia, nu plătiți cealaltă”, dar am ajuns rapid ca pînă și cablul care nu costa cine știe ce, vreo treizeci de lei acolo, era prin nouășcinci, să îl dăm pe din două, să mi se scoată ochii că i-am mîncat plăcinta lui fra-su, ori să mă trezesc cu teancurile mele de ziare pe care n-apucasem să mă uit, aruncate la gunoi. Citeam în vremea aia cam toată presa economică din România, jucam la bursă, aveam nevoie de multe informații, iar vraful creștea neîntrerupt și nu prea îi făceam față. Dar nici nu voiam ca să arunc ziarele, sperînd să mai recuperez în cîte-un w-end.  Aia bătrînă s-a băgat mult peste fi-sa, iar eu am ajuns a cincea roată la căruță. Drace, dar la căruța familiei mele! La mai mult timp după ce s-a dus dracului tot, că așa-i românul, rămîne doar cu lucrurile bune și mai devine și înțelegător față de dușman, am zis că vaca de soacră-mea a făcut toate astea doar din motivul de a-și proteja progenitura. Adică pentru că ta-su cam pilea, chiar bine, bine, și nu-i dădea maică-si nici un sfanț, de am ajuns să o împrumut eu în cîteva rînduri ca să aibă pentru pîine, și i-o fi zis, „Măi fată, ia ascultă tu ce-ți zic, ca să nu ajungi să pățești ca mine…” Și puțin cîte puțin, aia și-a băgat nasul și curul în familia mea. Apoi, cînd totul s-a dus pe pustii, de facto, încă și nu de iure, tot la sfatul ălei bătrîne desigur, pentru ca să nu îi fug în lume și s-o las singur, „Un copil vă leagă, mamă”, deși eram despărțiți cum am mai spus, cu metode mîrșave, mi-a turnat un plod. Ba a mai și încercat să mă cumpere cu un apartament cu patru camere, un preț chiar bunuț, nu zic nu. Doar că eu am bătut din picior și am zis că NU!, și m-am despărțit. Scurt pe doi! Iar din toată treaba de stat niște ani împreună, am plecat aproape cu mîinile în buzunar. Adică cu-n calculator și-o combină audio. Oamenii chiar m-au făcut la dinți! Am și scris despre asta. Mai întîi o poveste, apoi o carte. Procese, șantaj, IML-uri, situații de căcat, iar procese, iar căcat. Mult căcat! Iar chestia asta m-a marcat. Despărțit nu se cădea să mai am copil, doar nu-s fecioara Maria; apoi la a doua încercare, a se citi căsătorie, deja era tîrziu și în plus, voiam să trăiesc pentru propria mea plăcere. A mea și firește, a persoanei de lîngă mine. Dar poate că am greșit. Și cu asta, și cu a doua încercare și principiile mele de căcat, și cu alegerile de serviciu, și cu ne-condusul, si cu limbile străine. Și cu tot. Poate cîndva pe alt fond mai prost, alegerile astea o să mă ducă spre a-mi lua gîtul. Pentru că pe măsură ce trece timpul, tind să le dau o importanță tot mai mare. Și-mi aduc aminte de un prof de-al meu din facultate, era o persoană foarte ok, și detașată de toate nimicurile și rigiditățile didactice cotidiene. Avea o funcție bună, nu era ultimul om din catedră. La lecțiile practice din teren, cînd aveam cîte-o pauză de gustare, omul se respecta din plin, o slăninuță cu ceapă, o palincă mică, se retrăgea cu alți colegi pe undeva și revenea la sfîrșitul zilei, zîmbind odihnit. Pe la ore rîdea de noi, ne făcea praf cu întrebări de logică și teste de perspicacitate, ne lăsa singuri la examene și noi tot nu reușeam să ne descurcăm, ori ne punea să facem noi corectura, el n-avea timp de-astea, să ne dăm noi notele și alea chiar rămîneau definitive, nici nu se mai verifica, ce mai, se distra maximal cu noi. Ne învăța fel de fel de lucruri de viață, cum se așează o cămașă la uscat, în ce poziție, de unde se începe cu ea la călcat, ne povestea despre baiatul lui, nu cădea nimeni la materiile pe care ni le preda, rîdea mai mereu, glume, chestii. Și era și deștept, cred ca fusese chiar șef de promoție la vremea lui. La vreo zece, cinșpe ani după ce am terminat, am aflat că s-a sinucis, s-a aruncat în fața unui tir. Că prima dată ăla l-a văzut și l-a ferit, dar că apoi s-ar fi aruncat în fața altuia, sau la roțile din spate ale ăstuia, asta chiar că nu mai știu exact. A fost o mare, mare surpriză, știindu-l așa de boem, relaxat și relaxant, hedonist, aiurit. Am încercat să mai aflu cîte ceva, se pare că baiatul lui nu ar fi ajuns mare lucru, poate o fi fost chiar o dezamăgire, ori că s-ar fi ratat, că n-ar fi terminat facultatea, și că de-aici s-ar putea să i se fi tras profului meu finalul, cine mai știe. De vreo boală incurabilă, nu am auzit să fi avut. Ei bine, mi-e teamă ca să nu ajung în aceeași situație. Alegerile mele greșite din viață să mă ducă acolo.

Am întrebat-o de poze, credeam că sînt mai vechi, nu stiam nici un loc cu atîta zăpădă în București, pe la mine la bloc e deja uscat. Spunea ceva de blocurile de lîngă mall. Că pe-acolo ar fi derdelușul. Ii trimit cu majuscule un T.I. Apoi, Sfîșietor. Nu înțelege din prima. Apoi recunoaște de asemenea, că poate să înțeleagă. Îi repet. S f î ș i e t o r. Și-mi confirmă. Da, pot simți. Îi adaug și numele ei mic, așa cum i l-am inventat eu, Cora.

În timpul ăsta lui M îi merge încontinuu gura din fotoliul meu preferat, din camera mea de lucru. Că „Să merg mai repede la avocat, sau unde vreau, să terminăm cît mai rapid cu mascarada asta toxică”. I-am zis că am altele pe cap acum și că aștept o ofertă onestă pentru jumatea mea de apartament. Ori să-mi zică cît vrea, ca să pot rămîne eu în el. Zice că-mi dă treizeci de mii de coco. Adică ăia pe care i-am pus eu, acum zece ani cînd l-am luat împreună. În afara împrumutului pe care îl plătim la comun. Nici un cent în plus. Iar dacă vreau să rămîn în el, să-i dau cinzeci de mii. Și a trecut abia a patra zi de carantină.

Pârlog Cezar