Eden (2)

Tâmpitul dracului! Îmi vine să îl lovesc în moalele capului când îl văd cu câtă seninătate îşi iroseşte vremea şi îşi bate joc de tot. Uneori îmi lasă impresia că îşi dă chiar străduinţa să mă calce pe nervi, iar alteori e atât de imatur şi de imbecil încât nu puţine au fost dăţile când era gata să ne compromită pe amândoi. Şi dacă îl iau la rost îmi spune că el e Zen şi că, citez: „viaţa e ca un râu”. O altă prostie fără sens, ca şi tot ce face sau spune de altfel.
În loc să fie recunoscător, în loc să folosească timpul, absurdul dracului! Se îndoapă zilnic cu toate otrăvurile lumii în loc să profite de şansa asta, să caute să facă naibii un pas înainte. Ce altceva poţi face mai bun decât atât în situaţia noastră?
Stai un pic…el nu ţi-a spus, aşa-i? Nu, nu avea cum să îţi spună, misteriosul lui peşte! Marele geniu întunecat de doi bani! Lasă, te lămuresc eu. La urma urmei, chiar dacă ne afli marele secret, nu ne vei putea găsi niciodată. Şi pe lângă asta…cine dracu’ te-ar crede? Să mă aşez puţin mai confortabil şi putem începe povestea.
Hmm, văd că iarăşi îl deranjez pe „măria-sa” Andi. Îl văd cum freacă volanul cu degetul mare, agasat. Nu mai pot nici să mă dezmorţesc fără să îl tulbur de la gândurile lui. Gândurile lui de rahat. Meditaţia lui de idiot vicios şi sinistru. Nu vorbeşte cu mine de foarte mult timp şi chiar mă întreb oare ce trăznăi îi mai trec prin capul ăla îmbâcsit. Ceva îmi spune că pune la cale o porcărie mare, mai mare decât toate porcăriile de până acum. Îl văd foarte apatic de o vreme şi pare chiar plictisit de distracţiile lui obişnuite. Adică alcool şi toate drogurile din lume. Doar dacă nu cumva…Nu ştiu ce e cu el, dar în orice caz trebuie să fiu atentă.
Mă întorc uşor spre el şi încerc să citesc ceva din expresia lui. Nimic neobişnuit totuşi. Se întoarce şi el spre mine. Pare chiar relaxat şi bine-dispus dar cred că e doar împuţita aia de mahoarcă. Încerc să îi schiţez un zâmbet cât de cât credibil. Ceva din ochii lui împietreşte, îşi întoarce privirea de la mine şi conduce mai departe. Acum îmi pare chiar palid şi încordat. Important e să ne vedem de drum. În rest, să-l ia dracu’ pe Andi! Va veni şi ziua în care nu îmi rămâne decât să mă descotorosesc de el. Şi o voi face cu toată uşurinţa şi seninătatea.
Mai bine admir peisajul. Pfu! Dacă nu aş fi văzut de sute de ori asfinţitul Soarelui peste o câmpie aridă! Ar fi chiar frumos, dar seamănă cu atât de multe alte seri încât… Şi seamănă într-un mod ciudat chiar cu Andi: plat, arid şi cu Soarele în asfinţit.
Abia aştept să văd alte locuri. Drumurile parcă sunt toate la fel, pe oriunde ai merge. Destinaţiile contează, doar destinaţiile. Sunt turista perfectă şi mai am mii de locuri de vizitat. Şi chiar după ce le epuizez pe acestea, tot pot să o iau de la capăt, pentru că toate locurile prin care am fost până acum se vor fi schimbat.
Eu şi cu Andi suntem nemuritori. Poftim, hodoronc-tronc, am zis-o!
Da, da, ai auzit bine: ne-mu-ri-tori! Nici eu nu mai ştiu de câte secole am douăzecişicinci de ani.
Îţi mai spun o dată: eu şi cu Andi nu îmbătrânim, nu ne îmbolnăvim, în consecinţă avem toate premisele să trăim veşnic. Încearcă să te obişnuieşti cu ideea că aşa ceva chiar există.
Ei bine, acum că am trecut cu bine şi de hopul ăsta, sunt convinsă că ţi-ar plăcea să afli şi cum am reuşit să dobândim această „condiţie specială”, cum îi place lui Andi să îi spună. A fost ideea mea, desigur, şi a trebuit să depun eforturi imense pentru a-l convinge pe nătăfleţul de Andi că merită. Păi…lua-l-ar dracu’ de idiot, cum să nu încerci măcar?! Dar nu, a trebuit să îl târăsc după mine, să îl smulg mereu din hăţişul gândurilor lui întortocheate şi nefolositoare. Deşi nu se îndoia de existenţa unui leac pentru efemeritate, îmi dădea impresia că veşnicia însăşi îl înspăimântă. Cu toate acestea, la capătul unei aventuri extenuante, am reuşit.
M-am gândit mult la cum eram noi atunci şi mi-am dat seama că dacă nu ne-am fi născut în vremea în care orice vis părea posibil, nici măcar nu mi-ar fi trecut prin cap să încercăm. Totul a pornit de la o poveste, de la un mit. Mai apoi am început să strâng informaţii, să pun cap la cap lucruri fără vreo aparentă legătură. A trebuit să mint, să fur, să ucid şi toate le-am făcut fără remuşcare, căci mă vedeam mereu mai aproape de visul împlinit. Încearcă acum să le spui oamenilor că undeva, într-o sălbăticie fără seamăn, departe de bănuielile oricui, se găseşte un pom miraculos ale cărui fructe îţi dăruiesc nemurirea. Tu nici acum nu crezi.
Lumea s-a schimbat groaznic de mult. Atât de mult încât până şi unele lucruri palpabile pot deveni îndoielnice. Mă uit la amărâtul de Andi şi văd cu câtă amărăciune poartă şi el stigmatul acestui veac hain. Îl văd cât a devenit de prins în pendularea aceasta delirantă între foamea după nou, după excepţional şi plictisul cel mai paralizant. Oamenii aceştia trăiesc cu trista impresie că le-au făcut pe toate, plutesc între blazaj şi redundanţă, pentru ca mai apoi să tresară febrili la răstimpuri, electrizaţi de descoperirea noii noutăţi. Şi în cele din urmă tot caruselul noutăţilor e doar un circ bizar cu vechituri. Aşa eşti şi tu.
Andi al meu mă urăşte, ştiu asta. De altfel nici nu încearcă să mi-o ascundă. Nu vorbeşte cu mine decât strictul necesar, adică lucrurile uzuale legate de partea „tehnică” a convieţuirii noastre. Condiţia noastră de nemuritori implică o mulţime de complicaţii. Periodic ne schimbăm locaţia şi odată cu ea şi identitatea. Oamenii devin suspicioşi după cinci sau şase ani şi atunci vine momentul să ne luăm tălpăşiţa. Mai demult ne-ar fi luat drept vrăjitori sau vampiri. Ne-ar fi ars pe rug sau ne-ar fi decapitat şi ne-ar fi aruncat trupurile în vreo apă cu câte un bolovan legat de picioare. Acum probabil că ne-ar închide într-un laborator neştiut de nimeni şi ne-ar folosi la tot soiul de experimente oribile. Cruzimea umană şi-a luat hăinuţe noi şi s-a sofisticat.
Totuşi…încă nu am reuşit să înţeleg de ce mă urăşte Andi. Câteodată, ce-i drept, îi fac observaţii legate de excesele pe care le face şi toate porcăriile lui. De fapt despre toate lucrurile pentru care îl urăsc eu pe el. La urma urmei nici nu îl urăsc. Dar l-aş putea iubi din nou dacă ar renunţa la nebuniile lui fără noimă.

Cristian Zoicaş