Ceci n’est pas une pipe, iar eu nu sunt eu și locul de unde vă scriu nu există. Am suferit mult timp până să mor, puțin câte puțin, în fiecare zi de când m-am îmbolnăvit. Mă stingeam și aprindeam iar ca un bec prăfuit cu filament subțire uitat în cămara gândurilor mele. Spre final, mă aprindeam din ce în ce mai rar până când, într-o zi, sau poate într-o noapte, m-am stins pentru totdeauna.
Nu știu exact când a început firul să se deșire dar am o bănuială. Ședeam la masa din sufragerie și corectam lucrările elevilor de clasa a zecea. Afară ploua liniștit cu stropi mari, văratici, parașutați dintr-un stingher nor cenușiu ce se oprise taman deasupra casei în care locuiam pe atunci. Soarele mă privea din distanță prin pâcla deasă a stropilor de ploaie. Lăsasem fereastra deschisă și simțeam cum răcoarea îmi mângâia pielea năclăită. Ăștia mici nu învățaseră mai nimic. Câțiva copiaseră unii de la alții. Cinci, cinci, patru, șapte cu indulgență, „pune mâna și citește” într-o caligrafie grăbită, zvârlită pe coala albă în pastă roșie, subțire. Andreea mă aștepta pe verandă. Își făcuse singură cafeaua la aparat și-și luase ceașca cu ea, afară, acolo unde o aștepta o scrumieră goală. Când am terminat de corectat lucrările, am găsit-o pe balansoar, picior peste picior, privind încruntată în zare, trăgând dintr-o țigară. Purta o rochie albă, înflorată, cu bretele, pe care o văzuserăm amândouă în vitrina unui magazin acum doi ani. Atunci se uitase la mine cu privirea ei rugătoare pe care și-o perfecționase pe drumul de la școală înspre casă pe când era doar o copilă și în loc de rochii înflorate ochea prăjiturile din galantarele cofetăriei de la colț. Cedam de fiecare dată. Și, chiar dacă era deja femeie la casa ei, cu job și cont bancar, cedasem și atunci.
Ploaia se oprise și norul cenușiu era acum de negăsit. Poate că își turnase cenușa peste țiglă, peste trandafirii din grădină, peste dalele din curte și se făcuse una cu pufoșeniile albe și răzlețe ce pluteau în oceanul albastru de deasupra. Sau poate că soarele se încruntase la el și-i scosese griul din blană doar cu o uitătură urâtă, doar pentru că îi stricase ziua toridă de mai. Andreei nu-i plăcea deloc să aștepte. Nu avusese niciodată stare, de pe vremea când nu era decât o păpușică dolofană cu ochii mari și negri, ca de mâță jucăușă. Acum, aceiași ochi îmi aruncau reproșuri. Aveam să întârziem. „Stai, mamă, că mergem.” Eram deja îmbrăcată. Mi-am prins părul cu o agrafă, mi-am luat poșeta de pe cuier și i-am făcut semn că sunt gata. Am ieșit pe ușă și am ieșit pe poartă și, trei case mai încolo, mi-am dat seama că nu o încuiasem pe nicicare. Cheile rămăseseră în bolul lor de pe măsuța din hol.
Nu îmi uitasem cheile pentru prima și nici ultima oară. Oamenii uită. Lasă treburile mărunte în seama unor mecanisme ascunse, se încred în automatisme în timp ce mintea zboară spre alte zări, ignorând yale și chei și clanțe și robinete. Și totuși, parcă de data asta fusese altfel. Parcă eram și în casă și pe cer, strălucind, și nu mai vedeam înăuntru din cauza perdelei de apă. O răpăială scurtă, de câteva secunde, un rateu, un prim rateu.
Lucrurile aveau să se complice în curând, la un an după moartea lui Dan. Ei pleacă, iar noi rămânem să ne ducem singure zilele până la adânci bătrâneți. Îi ia infarctul, ciroza, vreun cancer galopant. Bolesc cât bolesc, apoi se sting. Și dacă se întâmplă cumva să moară ea prima, el o urmează cu iuțeală în mormânt, de parcă natura s-ar fi grăbit să-și repare greșeala.
Eram deja în pensie. Lăsasem în urmă catedra, cancelaria și orele de limba română. Le dădusem pe o grădină de legume pe care mi-o trasasem singură în gazonul din spatele casei. Am defrișat metri peste metri pătrați de iarbă, am cumpărat pământ și îngrășământ și mi-am vârât mâinile în solul negru până la coate. Am plantat roșii și cartofi și castraveți și o specie exotică de ardei iuți pe care nu aveam de gând să îi gust vreodată. Dimineața stăteam în fața oglinzii cu ramă ornamentată de un kitsch insuportabil pentru care Dan se tocmise cu un bătrân în talcioc acum mai bine de zece ani. Reflexia îmi arăta ridurile, șanțuri săpate în piele, plecând din colțul gurii și din colțul ochiului, crăpături într-un teren arid pe care nici o ploaie nu avea să-l mai învie. Ochii, odată la fel de negri ca ai Andreei, căpătaseră o nuanță spălăcită de cafea cu lapte. Sub pielea lăsată și brăzdată de riduri, eu însă mă simțeam mai vie ca niciodată. Munca în aer liber îmi prindea bine. Când răsadurile nu mai aveau nevoie de mine, îmi îndreptam atenția spre tufele de trandafiri ce creșteau de-a lungul aleii sau spre cireșul ale cărui ramuri se înălțau deasupra gardului vecinilor. Pe crengile astea subțiri pe care am tot ezitat să le tai se lansa în curte Miți, o pisică cu blana albă, lungă și mereu murdară, cu aerul unei ducese în exil.
Îmi petreceam serile de vară pe verandă citind și recitind clasici până când lumina de crepuscul cobora încet sub linia orizontului. Câteodată, Miți îmi sărea în poală și torcea până adormea colac. Ne-am împrietenit după multe încercări în care eu îi lăsam mâncarea în fața pragului, iar ea îmi urmărea mișcările de pe gardul vecinilor dar nu îndrăznea să se apropie. Dimineața găseam farfurioara goală. Am început să îi cumpăr mâncare de pisici; conserve de pateu și bobițe la kilogram ce zornăiau acum în plase printre cumpărăturile mele zilnice. Până să mă lase să o mângâi, îi găseam smocurile albe în pernele de pe balansoar și într-un ghiveci cu pământ uitat prin curte și pe pervazul ferestrei ce dădea înspre grădină și în pragul ușii de la intrare. Spre sfârșitul acelei veri, Miți primise drept de ședere în casă. În semn de recunoștință, nu spărsese mai nimic și își alesese rapid câteva locuri de dormit. Noaptea, se cățăra în pat și mi se întindea la picioare până la primele ore ale dimineții când îmi atingea nasul cu boticul ei umed și rece și mieuna lung și tare pentru a fi lăsată afară.
Miți își repetase ritualul și în acea dimineață de început de septembrie, pe un întuneric beznă. Mustățile ei lungi îmi gâdilau obrajii. În timp ce îmi întindeam mâna spre veioza de pe noptieră, mă luase prin surprindere gândul că gazul este inodor, iar ceea ce noi simțim și numim miros de gaz este de fapt mercaptan, o substanță a cărei nume l-am reținut cu ușurință pentru că îmi amintea de O Captain! My Captain! a lui Whitman și mă făcea să râd de fiecare dată când îl auzeam. Adică de exact două ori: când mi-a explicat angajatul de la gaz în timpul unei verificări și când, la rândul meu, am transmis informația mai departe Andreei printre sughițuri de râs. Mintea mea adormită era prinsă într-un joc de leapșă cu realitatea din bezna dimineții. Câștigă înainte să aprind veioza și îmi îngheță brațul in tranzit, suspendat deasupra noptierei. Am rămas așa, cu degetul întins ca în Crearea lui Adam, cu ochii înțepați de gaz și de substanța ce nu era gaz, cu o durere surdă de cap și o sleială ce îmi inunda tot corpul. Și frică. Frica de a mă ridica în capul oaselor și de a leșina în drum spre fereastră.
Vălul întunecat se deșira ușor. Începeam să disting forme: conturul zburlit al pisicii ce îmi stătea pe piept, liniile drepte ale dulapului de haine, rama ferestrei ce îmi părea atât de departe. M-am ridicat din pat și am pășit încet, pe vârfuri, ca o hoață în propria casă, atentă să nu mă împiedic și să cad. Am deschis geamurile larg. Aerul curat de afară mă îmbia să părăsesc vasul, să mă arunc pe iarba umedă și să alerg desculță cât mai departe. Dar Miți rămăsese pe pat, de parcă mai avea destule vieți pitite în desagă. Mi-am luat inima-n dinți și am bâjbâit calea spre bucătărie atingând pereții cu mâinile. Un susur lin, constant venea dinspre aragaz. Am pipăit butoanele cu degetele până l-am găsit pe cel întors. L-am oprit și am pornit spre ușa de la intrare. Lăsasem cheia în yală. Am întors-o cu grijă, încet, și am pășit pe verandă după care am chemat-o pe Miți cea care, ca niciodată, m-a urmat ca un câine. Am lăsat ușa larg deschisă și m-am oprit în capătul grădinii, afară din calea norului invizibil ce evada acum din casă. Odată ce am răsuflat de ușurare, am început să tușesc. Îmi simțeam pulsul bătând în tâmple și respiram greu.
Nu-mi aminteam când dădusem drumul la aragaz și nici ce gătisem în ziua precedentă. Nu-mi dădeam seama cum și când se stinsese flacăra. Am rămas în grădină în cămașa de noapte și picioarele goale mult după ce a răsărit soarele, ca o stafie ce uitase să dispară.
Acum când mă gândesc, de aici, de niciunde, mai bine aș fi aprins lumina. Și dacă nu era de ajuns, mai bine căutam o brichetă sau o cutie de chibrituri și mă lipeam de aragaz și lăsam fosforul să scânteieze pentru o clipă, o singură clipă. Căci norul acela, în fuga sa pe geam și pe ușă, își lăsase otrava îmbibată în lemn și văruială, in sticlă și metal. Din ea aveau să se întrupeze noii mei musafiri.
Prima venită fusese o tânără fată cu părul netezit de umbre. Mi-a spus că o cheamă Ana și locuia în oglinda din dormitor. Sau, mai bine zis, în camera din oglindă. Apărea încadrată de rama kitschoasă într-un sacou de uniformă școlară și o fustiță plisată și pantofiori cu catarame. La început nu scosese niciun cuvânt pe gură. Sosea odată cu răsăritul și nu zăbovea mai mult de jumătate de oră. În nopțile senine, când lumina lunii se strecura înăuntru și lăsa dâre fade pe parchet, o vedeam printre pleoape acolo. Îmi trăgeam plapuma peste cap și încercam în zadar să adorm. Din casă dispăreau din ce în ce mai multe lucruri dar mai ales mâncarea. În zilele bune, realizam faptul că uitasem ce am mâncat. În cele proaste, eram convinsă că Ana pășește din oglindă în timp ce eu dorm și fură tot ce prinde. Urlam la ea să plece, să mă lase în pace. Am început să mă schimb în sufragerie, chiar și când Ana nu era acolo. Mi-a spus că o cheamă Ana și că ea chiar s-a pregătit și a citit și a învățat dar eu tot am lăsat-o corijentă. Mi-a spus că sunt o babă urâtă și scârboasă.
Andreea venea rar în vizită. Avea mult de lucru la firmă. Încerca să rămână însărcinată. Discutase cu George și stabiliseră că e momentul potrivit. Se bucura că sunt sănătoasă și că aveam să-mi văd nepoțeii. Se bucura că eram încă acolo să o ajut. Remarcase faptul că e cam dezordine. Uitam să pun hainele in mașină. Lăsam coșul de rufe pe canapea in sufragerie. Mobila trecea printr-un proces de deșertificare. Se așternea praful și acolo rămânea. Încetasem să mai citesc. Din când în când dădeam drumul la televizor, în surdină, și priveam absentă ecranul.
Al doilea venit nu avea nume, iar dacă Ana avea ochi și nas și pomeți și buze și dinți, el era totul o umbră mută. Întâi apăruse afară pe la ferestre, unduindu-se deodată cu perdelele și bătând ușor în geamuri. Și tot spre deosebire de Ana, venea neanunțat oricând îl zămislea lumina. Într-o seară ploioasă, l-am auzit bătând tare in ușă într-un ritm monoton, hipnotizant. M-am trântit pe pat și mi-am acoperit capul cu o pernă și am urlat cât m-au ținut plămânii. Simțeam că ard pe dinăuntru, că în mine e un nor volatil ca cel ce încercase să mă omoare în septembrie și că cineva din piept sau poate din interiorul craniului aprinsese acel chibrit și îmi dăduse foc. M-am repezit la ușă și l-am blestemat cu o rafală de cuvinte venite de altundeva, dintr-un creier primitiv și speriat de moarte.
De atunci intra și în casă. Îl zăream prin colțurile camerelor privind fără privire, întors cu fața pe care i-o simțeam fără să o văd. Nu-mi răspundea niciodată la întrebări, înjurături sau rugăminți.
Într-o dimineață, când soarele își începea escalada, Ana păși ca de obicei in cadrul oglinzii și începu să mă jignească. Eram urâtă cu crengi, o fosilă proastă și meritam să mor, să mor odată și să fiu luată de acolo ca un putregai ce sunt. Să plec din casa ei și să o las să treacă pragul.
Am înșfăcat veioza de pe noptieră, am smuls-o din priză și am zvârlit-o în oglindă. Pentru o secundă, mi-am văzut chipul schimonosit de furie și disperare în care erau înșurubați ochii unei jivine, căci sigur nu erau ai mei. Apoi Ana s-a făcut țăndări pe parchet.
Eram din ce in ce mai des exilată undeva in afara mea de unde mă priveam neajutorată. Mintea mea devenise o casetă pe bandă magnetică și, din când în când, cineva vâra un pix și o derula cu zecile de ani. Într-o noapte caldă de iulie m-am crezut în vacanta de vară. Casa în care îmi petrecusem o bună parte din viață alături de Dan și în care am crescut-o pe Andreea se transformă în căminul din liceu. Albul de pe pereți deveni un verde pal mâncat de igrasie, lustra veche din tavan se lungi într-un tub de neon orbitor și rece, iar eu întinerisem subit, o școlăriță confuză ce voia să ajungă acasă la ai săi. Mi-am scos o valiză din dulap, mi-am împăturit atentă hainele și le-am așezat în bagaj. Mi-am luat poșeta de pe cuier și am ieșit pe ușă.
M-au găsit când se crăpa de ziuă, printre blocurile înalte ale unui cartier îndepărtat. În urma mea luceau dâre de sânge roșu aprins trasate de tălpile goale. Plecasem desculță, în cămașa mea de noapte. I-am întrebat cum ajung la gară dar nu mi-au răspuns. O femeie într-o rochie albă, înflorată, cu bretele, părea să se certe cu cei doi polițiști.
Andreea se mută înapoi la mine, în casa părintească. După câteva vizite la doctori, ajunsesem să înghit pumni de pastile de două ori pe zi. Inițial greșiseră doza, iar eu paralizam ca o păpușă defectă. Norul volatil din mine se transformase într-un anestezic permanent, o ceață perenă ce îmi plutea prin cap, fără vreo speranță că aveam să regăsesc lumina. Negura îmi inunda ochii și saliva gura. Băleam ca un câine. După alte câteva vizite, medicamentele începură să-și facă efectul. O recunoșteam mai des pe Andreea și îi povesteam despre Ana și musafirul mut și anonim. După ce spărsesem oglinda, Ana se mutase în ecranul stins al televizorului și își făcea apariția cu o jumătate de oră mai târziu dar revenise și ea la muțenia inițială. Deși îi vedeam și îi recunoșteam, deși pentru mine erau la fel de reali ca propria mea fată, musafirii încetară să mă mai sperie.
În zilele însorite, ședeam in balansoar pe verandă cu Miți în brațe. Pământul negru și fertil din gradina mea de legume murise. În locul său rămase un cadavru gri-spălăcit, neted și crăpat, din care se înălțau doar cele mai încăpățânate buruieni. Nu mai aveam puterea să fac nimic prin casă. Andreea alerga de colo colo. Făcea de mâncare, spăla vasele, aspira, ștergea praful, mergea la cumpărături, îmi făcea baie și apoi dispărea câteva ore pentru a-și vedea soțul. Încerca să-l convingă să se mute și el aici, cu noi. În unele zile, Andreea era fiica mea conștiincioasă ce alesese să-și sacrifice lunile pentru a-și ajuta mama, în altele, o străină ce îmi tropăia prin casă și își băga nasul prin dulapuri și dulăpioare, o străină nevoită să mă cuprindă de umeri și să mi se prezinte cu lacrimi în ochi.
Eram un bec prăfuit cu filament subțire uitat în cămara gândurilor mele. Și mă stingeam din ce in ce mai des.
Într-un moment de claritate, am rugat-o pe Andreea să se așeze lângă mine pe verandă. Soarele trona undeva sus, în mijlocul unui ocean albastru fără urmă de nori. Priveam tufele de trandafiri plantate de-a lungul aleii și zâmbeam. Câteva înfloriseră într-un amestec de roșu închis și galben și alb. Își amintise să le ude de două ori pe zi, dimineața și seara, când pământul era cruțat de raze arzătoare și apa putea zăbovi la rădăcină. Când mi-am dat seama ce doream să spun, m-a cuprins o stare de agitație pe care cu greu am reușit să o țin în frâu. Mi-era frică să nu mă pierd înainte de a încheia, să nu mă pierd pe mine și să uit.
Am rugat-o pe Andreea să o adopte pe Miți și să mă trimită la un azil de bătrâni.
Cât mai curând, până dragostea între mamă și fiică nu se va fi ofilit, iar în locul ei să fi crescut buruieni.
Eu am murit, iar locul de unde vă scriu nu există. Undeva într-un pat de spital zace corpul unei bătrâne profesoare de limba română, dar, așa cum spunea Ana, e doar o fosilă, o mână de sedimente vii ce nu sunt eu.
Născut în Timișoara în 1986.
În 2019, după mai bine de un deceniu de freelance writing, se angajează la o librărie din orașul natal unde activează ca librar și PR.
Scrie în engleză și în română și o face mult mai rar decât și-ar dori. Deocamdată, îl mai găsiți și în antologia UndergroundTM, apărută la editura Brumar și în revista Planu’9.
Îi plac McCarthy și Carver, Krasznahorkai și Mieville și orice proză pe care el o consideră bună, după acel mecanism atât de fin și complex și specific fiecăruia dintre noi.
Lasă un răspuns