Evanghelia După Isus Cristos

Să-ţi numeşti astfel romanul înseamnă, direct sau indirect, că încerci fie să stârneşti controverse, fie să te afli în centrul atenţiei, fie şi una şi alta. Iar Saramago, spre deosebire de Dan Brownii care ne-au invadat cu romanele lor pseudo-istorice pline de societăţi secrete, fii ilegitimi şi conspiraţii care mai de care mai bizare, cade, din fericire (pentru mine, cel puţin) sub incidenţa primului caz. Fără a introduce elemente a căror prezenţă să rezulte în apariţia unor societăţii secrete ori orice alt fel de nebănuite consecinţe, Sramago distorsionează în mod elegant evenimentele, fără totuşi să profite de pe urma acestor distorsionări, aşa cum des se întâmplă în rândul romanelor din zilele noastre, fără niciun fel de mesaj, scrise doar de dragul senzaţionalului. Nu, el nu profită de ele, ci le creează (şi, ţinând cont că Saramago cochetează şi el, asemenea lui Milan Kundera, cu antiromanul – nouveau roman, o face într-un mod care nu se pretinde real ori adevărat, poate, cel mult, contemplativ) să împace evangheliile existente şi să tragă din ele concluziile fireşti care să impun, iar cu ajutorul lor să recreeze anii lipsă din viaţa lui Iisus. Stilul autorului este greoi, poate chiar bolovănos, neexistând o gradare incrementală a stilului, motiv pentru care romanul este lipsit de încordarea menită să-ţi lărgească orizontul de aşteptare. Saramango porneşte bătrâneşte la drum, ştiind că are în faţă o cale lungă, presărată pe alocuri cu diverse obstacole. Acordă o atenţie deosebită evenimentelor premergătoare naşterii lui Iisus, precum şi celor imediat ulterioare (spre deosebire de Biblie, la Saramango nu duhul este cel care-o lasă însărcinată pe Maria, ci… Iosif. Apare şi un înger deghizat în cerşetor şi alte asemenea elemente care să ducă la aceleaşi rezultate ca şi evenimentele prezentate în Biblie, dar Saramago nu exagerează). Irod porunceşte măcelul, Iosif e crucificat din greşeală, iar Iisus ajunge să se întrebe de ce nu i-a avertizat Iosif şi pe ceilalţi părinţi din Betleem că soldaţi romani au să vină şi să le măcelărească fiii. O întrebare cât se poate de legitimă, dar nu mai puţin legitimă ca menirea profeţiei care-l determină pe Irod să ucidă în primă instanţă copiii. Iisus este prezentat ca un copil mai mult sau mai puţin normal, cu îndoieli, dorinţe carnale şi vise de îmbogăţire. La un moment dat ajunge chiar să facă, alături de diavol, pe păstorul, dar după ce Dumnezeu i se arată în deşert şi-i promite faimă, Iisus îl părăseşte. Pe diavol, nu pe Dumnezeu. Până aici se poate argumenta că avem de-a face cu un bildungsroman, un roman al formării, al devenirii, cu tot ce presupune acesta, însă abia de acum urmează evenimentele cu adevărat interesante: căsătoria lui Iisus cu Maria Magdalena, discuţia cu Dumnezeu, miracolele înfăptuite şi sacrificarea. Punctul central al romanului, cel spre canalizează toate evenimentele trecute şi din care decurg toate cele viitoare, este reprezentat de discuţia avută vreme de 40 de zile pe Marea Galileei, între Iisus, Dumnezeu şi Diavol, când Iisus îl întreabă pe Dumnezeu cum o să fie lumea după sacrificiul său, iar Dumnezeu începe să-i enumere şirul nesfârşit de sfinţi omorâţi şi de masacre comise în numele lui. Observ la Saramago un Dumnezeu ahtiat de putere, unul care doreşte să-i învingă pe ceilalţi zei şi să se răspândească printre oameni prin orice mijloace. Diavolul îi propune, la un moment dat, să-l ierte şi să-l primească înapoi în Rai, promiţându-i că o să-i fie fidel, însă Dumnezeu îl refuză. Iisus nu are încotro, semnase deja pactul, şi-n pofida dezgustului pe care-l resimte, se întoarce în mijlocul lumii şi săvârşeşte miracolele pe care le ştim deja, cunoscând prea bine ce va să însemne moartea sa. Nu vreau să comentez despre natura lui Iisus şi înţelegerea sa cu Dumnezeu, însă argumentele aduse de Saramango, chiar dacă voalat prezentate, sunt destul de puternice încât să-ţi ridice întrebări.

Alexandru Ioan Despina