Excelsior

O noapte, doar o noapte fusese de ajuns să-mi dea de gândit pentru doi ani.
Ne-am întâlnit întâi pe internet, apoi la intersecţia de la 13 Septembrie, în faţă la benzinăria Agip. Era vreo şase seara, soarele încă luminos, iar căldura acumulată peste zi ne ţinea pe toţi, mai ales pe cei din autobuze, care mai mult stăteau decât mergeau, ca într-un cazan cu smoală, ca să ne familiarizăm cu senzaţia vieţii de apoi.
Pe Cătălin Spânu l-am găsit în staţie la 139, imediat cum am coborât. Purta nişte pantaloni trei-sferturi cu ceva motive hawaiene şi un tricou alb, din care ieşeau braţele delicate, dar cu muşchi proeminenţi şi vene umflate şi o piele fină, maronie. Chipul i-l îndrăgisem de la prima şi singura fotografie pe care mi-o trimisese. Era dintr-un spectacol unde jucase în „Tache, Ianche şi Cadâr”, chiar i se potrivea rolul de turc. Ochii verzi, migdalați, îi avea probabil moştenire de la vreun înaintaş tătar. Purta şlapi de plajă. M-a luat de mână şi i-am simţit umezeala şi emoţia palmei.
Am mers la el, pe o străduţă unde Bucureştiul îşi păstrase farmecul, cu case vechi, fără etaj şi copaci neciuntiţi, sub care te puteai ascunde de bătaia soarelui. Am intrat pe o poartă scundă de fier într-o grădină cu tufe de trandafiri înfloriţi. Camera lui era întunecoasă şi mică, cu un pat cocoşat mărginit pe lungime de o ladă. Nu-mi amintesc prea multe detalii, doar impresia că toate obiectele, veioză, cuvertură, covor şi un ceas deşteptător pe o noptieră erau acolo de cel puţin douăzeci de ani. Şi-mi mai amintesc o fereastră deschisă ce lăsa să intre în casă miros de trandafiri şi ţânţari, cu perdelele bătrâneşti, îngălbenite.
Am ieşit mai târziu, când deja se înserase, şi Cătălin a cumpărat două beri de la magazinul de vizavi, de La Ţiganu, așa cum l-a numit, unde era client fidel, după discuţia scurtă avută cu vânzătorul şi uralele clienţilor ce străjuiau intrarea cu câte o bere în mână. Ne-am întors. Casa părea să aibă mai multe camere, dar nu mi le-a prezentat. Mi-a zis că stă singur.
Mi-am băut berea într-o senzaţie de îndrăgostire şi ameţeală, încet, ascultându-l cum povesteşte despre viaţa de actor şi piesa de teatru din poza pe care mi-o trimisese. Sexul a fost un eşec, pentru că eu nu l-am acceptat fără prezervativul pe care îl aveam în poşetă, iar când, totuşi, în cele din urmă, am zis da, dar cu jumătate de gură, n-a mai putut el. Am încercat să păstrez apropierea, ne-am strâns în braţe, i-am făcut şi un sex oral, ca s-o dreg. Dar a vrut să meargă singur la duş.
Pentru că întârzia (mă lăsase în dormitor cu un sendviş), am bătut uşor în uşa de la baie. Mi-a spus să intru şi l-am găsit în cadă, cu genunchii la gură. M-am aşezat pe colacul de wc. Chiar dacă şi aici totul era vechi – colacul de plastic bleu, covoraşele, cada, oglinda pleznită – cineva făcuse curăţenie, părea destul de igienic. A început să povestească despre comoara vieţii lui, băiatul de opt ani care locuia în Cluj şi urma să fie operat de inimă. Se afla acolo cu maică-sa, de care Cătălin divorţase în urmă cu doi ani. N-am pus întrebări. L-am privit cum plângea, cu sufletul lângă el. Întorşi în dormitor, s-a animat din nou şi a schimbat subiectul povestirii.
Nu-mi amintesc să mă fi întrebat ceva. Arătase interes doar pentru fusta mea colorată şi mă rugase să mă învârt, ca să mă privească, şi pentru chiloţi, şi ei coloraţi, mici şi elastici.
Am ascultat cu gura căscată altă povestire, şi mai fascinantă, în urma căreia se alesese cu o cicatrice în zona abdomenului, de unde i se scosese un glonţ, şi cu o prietenie pe viaţă cu un ţigan, căruia îi dăduse geaca lui când acestuia îi fusese frig. Iar nu i-am pus întrebări, cu toate că părea să povestească un film în care jucase. Mi-a mai spus ceva ce m-a uimit şi din nou n-am întrebat nimic. „Magda, te plac mult. Şi de-aia va trebui să fug de tine.” Părea un nonsens şi nu l-am luat în seamă.
M-am grăbit dimineaţa să trec întâi pe acasă, pentru că trebuia să fiu prezentă la Şedinţa Publică pentru repartizarea pe un loc de profesor de română. Mă simţeam atât de mică şi neînsemnată pe lângă bărbatul ăsta fermecător, care avea acces la magia sfintei scânduri, lumini şi aplauze. Eu voiam să scap de postul de la şcoala centrală din Ferentari, aia fără garduri, de unde unii elevi fugeau în ore sau în pauze, veneau în papuci, cu telefoane furate, iar unii, când auzeau maşina de poliţie, începeau să plângă. Odată m-am trezit în timpul orei cu o leoaică de mamă care venise să se răzbune pe cel cu care se bătuse fii-su. Cu un grup destul de numeros de la a cincea, stăteam în plus ca să-i învăţ să scrie şi să citească.

Totuşi, Cătălin zisese că mă place mult. Îmi imaginam că voi merge cu el de mână la nunta lui frati-miu, care urma să aibă loc peste două săptămâni. Trebuia să renunţ la ţinuta casual pe care mi-o pregătisem și să port ceva mai elegant la brațul lui. Cumnată-mea îşi făcuse singură rochia din bumbac, deci aş fi putut să vin îmbrăcată oricum, dar nu în calitate de viitoarea doamnă Spânu.
Dar domnul Spânu nu mai răspunsese la telefon. O săptămână îl sunasem în fiecare zi. Îi găsisem chipul atrăgător în multe ipostaze, pe blogul lui. Făcuse un slide show, cu fotografii din spectacole, dar şi din viaţa de zi cu zi, iar pe fundal recita o poezie pe care o avea şi în formă scrisă, pe o altă pagină. Nu apărea nicio femeie, doar colege de scenă. Poezia era despre cum, în sufletul lui, doi demoni joacă cărţi, iar Dumnezeu e chibiţul. Era frumos, cu multe imagini plastice, metafore care descriau suferinţa omului de geniu sortit să trăiască neînţeles. Poemul se încheia cu „Tu, Femeie!” Nu eram eu femeia, din păcate, dar eu nu l-aş fi făcut să sufere aşa. Aş fi vrut să-i alin durerea. După o săptămână, telefonul lui nici nu mai suna. Era închis.
Apoi m-am trezit pe telefon cu un mesaj: „am auzit despre tine că eşti fierbinte şi îţi place să o sugi.” Am tresărit. De doi ani, de când Cătălin îmi spusese că mă place, dar va fugi de mine, nu mai avusesem nicio relaţie intimă. Ieşisem în cluburi numai vara, cu un grup de prieteni, dar îmi propusesem să nu mă mai arunc în gura vreunui lup toxic. Abstinenţă chinuitoare. Stresul jobului, a doua facultate, nimic nu mă putuseră face să uit, la culcare, că sunt singură. Era posibil să-l regăsesc pe Cătălin, Luceafărul vieţii mele?
Da. Era chiar el. Ne-am dat întâlnire a doua zi, nu mai era loc de aşteptare. Ştiam de pe acelaşi blog, unde apărea şi un CV, că urma chiar ziua lui. Realizator de programe radio, angajat la mai multe teatre din ţară, asistent universitar la Timişoara, proiecte de teatru social cu elevi de liceu. Fotografiile erau dovada vie că e un om excepţional, tot ce mi-aş fi dorit eu să fiu. Dar rămăsesem tot profesoară. Măcar mă mutasem din Ferentari în Rahova. Îmi făcusem şi eu un blog, dar nu îl arătam nimănui. Scrisesem câteva poezii în momente de răscruce, cu efect terapeutic. Şi minieseuri, peste care nu mi-aş fi dorit să dea maică-mea, vreo colegă de şcoală, sau, mai rău, părintele vreunui elev.
Mi-am pus o rochie de vâscoză, grena, încheiată la toţi nasturii, cu mâneci scurte, puţin deasupra genunchiului, legată cu un cordon. Materialul se aşeza pe corp în aşa fel încât mă simţeam ca dezbrăcată. Când o probasem prima dată mi-a venit să mă masturbez, dar eram în cabina de probă. Sandale noi, cu talpă înaltă. Îmi scosesem aparatul dentar. Epilare definitivă cu lumină intens pulsată în locuri în care nu ajunge soarele. Răţuşca urâtă devenise o lebădă superbă. De data asta nu mai avea cum să fugă.
Se întunecase până să ajung în zona Parcul Tineretului. Am coborât din autobuz şi am luat-o, conform explicaţiilor lui, pe o alee întunecată între parc şi Palatul Copiilor, ca să ajung la spălătoria auto unde lucra acum.
M-a întâmpinat ca pe un coleg de serviciu, m-a pupat pe obraji. Era de înţeles în situaţia lui. Unul lângă altul arătam, ca să folosesc un clişeu, ca Doamna şi Vagabondul. Purta acelaşi gen de ţinută ca data trecută, doar că acum avea nişte tenişi uzaţi. Era cu atât mai fermecător. Eram din nou lângă el. Asta conta. Ascultam cu emoţie povestea vieţii lui, de unde o lăsase data trecută. Drama unui artist ajuns, din asistent universitar la Facultatea de Teatru, să spele wc-uri publice. Privirile unor foşti studenţi când dăduseră peste el aflat în ipostaza asta. Toate sunt lecţii valoroase, mai ales pentru un actor. Ce să mai zici, rămâi mută şi speri să te iubească ca să vă salvaţi unul pe altul.
Am intrat în „biroul” lui, unde se afla un pat acoperit cu o pătură de cazarmă, un scaun şi o masă mică, într-un colţ. Era de mărimea unei bucătării dintr-un apartament confort doi. A tras scaunul lângă pat şi a aşezat pe el un laptop. M-a întrebat dacă văzusem Filantropica lui Nae Caramfil. Nu încă, dar auzisem de el. „Avem homecinema”, a zis. I-a dat „download” şi între timp a desfăcut două beri. Abia aşteptam să-i arăt că ştiam. Am dat noroc şi i-am urat la mulţi ani. L-am sărutat la colţul gurii, ca din greşeală. Am început să ne sărutăm pasional. Dar nu şi prelung, pentru că, neaşteptat, dar plăcut, şi-a scos din şliţ penisul erect. Am început să-l ling şi să-l sărut, dar nici postura asta n-a durat prea mult. M-a întins pe pat şi a început să-mi sărute zona cea mai ascunsă şi sensibilă. Fără să stăruiască prea mult, s-a aşezat peste mine cu trupul ăla fierbinte, cu pielea fină şi transpirată. Eram fericită că de data asta avusesem curaj, nu-mi mai păsase de precauţii, reuşisem să-l fac să se simtă bărbat, era prima noapte împreună, începutul vieţii noastre în doi, la bine, dar mai ales la greu. Spasmul lui mut m-a speriat. L-am ţinut în braţe câteva clipe, aşa cum mi-aş fi dorit să-l ţin în braţe atunci când plângea singur în cadă. S-a ridicat brusc din pat şi mi-a aruncat un şerveţel dintr-o cutie de pe masă.
– Ce nebunie! Putea să ne prindă cineva! a surâs. Scuze, dar trebuie să ies, probabil am o maşină.
– OK, atunci o să plec.
Rochia o aveam tot pe mine. Mi-am încheiat sandalele.
– Bine.
Am ieşit împreună din văgăună. Mi-a zis pa şi m-a pupat pe obraz.
A doua zi, la şcoală, mă simţeam mahmură. Dormisem doar vreo trei ore. Luată cu treaba, cu copiii şi lecţiile, uitasem să mă mai întreb ce fusese asta. Pe la două m-am îndreptat spre casă, dar nu voiam să ajung nicăieri. M-am aşezat pe o bancă de pe trotuar, printre trecători cu copii gălăgioşi, lângă şoseaua înţesată de maşini. Aveam treizeci de ani. Nu mai făcusem sex fără prezervativ. Exista posibilitatea să fi rămas însărcinată. Dar şi posibilitatea să fi luat orice boală, de la SIDA, la hepatite care nu se vindecă, la papiloma virus, iar restul erau fleacuri. Singurul lucru pe care îl puteam face de urgenţă era să iau pilula de a doua zi. Pentru alte probleme, chiar mai grave, trebuia să aştept cel puţin şase luni ca să mă testez şi să aflu dacă sunt blestemată sau nu.
În ziua următoare am găsit un mesaj pe telefon de la Cătălin. „Te rog să mă suni!”
Mi-a răspuns, cu o voce stinsă.
– Nu am voie să ţin telefonul aici, mi l-a dat doctorul doar pentru câteva momente, să iau legătura cu tine. N-aş fi vrut să fac asta, dar nu am nicio altă speranţă.
– Unde eşti? Ce s-a întâmplat?
– Sunt la spital. Trebuie să mă operez, dar nu am suficienţi bani, că nu acoperă asigurarea medicală totul.
– Bun, şi de câţi bani ai nevoie?
– O mie de euro, dar dacă poţi să mă ajuţi măcar cu o mică parte. Împrumut.
– Nu-i problemă asta. Dar trebuie să văd cum fac rost. Poate jumătate din sumă, că mai mult nu cred. Când îţi trebuie?
– Cât mai repede! Mulţumesc din suflet, draga mea!
Respira greu, iar cuvintele îi erau aproape ininteligibile.
„Doamne, n-am mai trecut niciodată printr-o astfel de situaţie. Trebuie să mă grăbesc! Asta ne va apropia şi mai mult. Dacă dă Dumnezeu să se facă bine!… Doamne, ajută-ne!”
Am sunat-o pe mama. I-am spun cine e Cătălin, prin câte a trecut. Mi-a trimis o mie de lei, că nu avea de unde mai mult. M-am dus apoi la o fostă colegă de facultate, o tipă purie, cu copil la liceu şi un soţ care lucrează în industria petrolului. I-am promis că îi înapoiez banii săptămâna următoare, când luam salariul. Şi ea tot profesoară.
Am trimis imediat cei cinci sute de euro astfel obţinuţi pe adresa contului scrisă de Cătălin sau, mai degrabă, de medicul lui, printr-un mesaj pe telefon.

Sunt în tramvaiul 32, cel care pleacă din marginea Bucureştiului, străbate Calea Rahovei şi ajunge cam în douăzeci de minute, când nu e trafic, în centrul capitalei europene, în Piaţa Unirii. Am vrut să rămân în zonă, unde am şi copilărit, să am job aproape de casă, să nu străbat oraşul pe şosele cu trafic blocat. Mulţi părinţi m-au rugat să le meditez copiii, dar ştiu ce înseamnă să faci asta cu elevi din clasa ta. Pe lângă conflictul de interese, părinţii au impresia că îţi pot pretinde orice dacă te plătesc cash şi te văd umblând în papuci la ei acasă. Aşa că meditez doar un elev de la o altă şcoală, recomandat de o colegă cu prea multe cereri. Mă loveşte gândul că n-am avut prea multă minte când i-am dat banii ăia ieri lui Cătălin. Îmi creşte pulsul şi capul începe să mă doară: ăsta e salariul meu pe o lună. Am hârtiile cu transferul şi, la o adică, pot să demonstrez. Azi nu m-a sunat, nu mi-a scris. Poate îl operează.
Ştiu exact unde locuieşte, la câteva staţii de casa mea. Cobor din tramvai şi o iau pe jos, poate mă mai liniştesc. Verdele e proaspăt peste tot, unele grădini de bloc sunt săpate, au flori colorate, altele sunt locuri de aruncat gunoiul. Îmi aduc aminte cum mi-a muşcat cu blândeţe clitorisul şi cum m-a pătruns destul de brusc, senzaţia de tandreţe şi agresivitate.
Ajung la casa memorială. Nu văd nicio mişcare. Poarta e încuiată. Sun. Aud din casă o voce de femeie.
– Da, cine e?
– Îl caut pe Cătălin.
– Pe cine?
–Pe Cătălin Spânu.
Iese într-un halat de satin roz şi saboţi de piele şi se îndreaptă spre poartă. E o femeie brunetă, cu părul vopsit şi coafat şi ruj pe buze, încă frumoasă şi energică la cei șaizeci de ani ai ei, cât pare să aibă.
– Ce-i cu Cătălin? Nu mai stă aici. Ce s-a întâmplat?
– Voiam să vă pun nişte întrebări despre el. I-am dat nişte bani împrumut.
– Intră, te rog!
O ia înainte şi mă invită în altă cameră decât cea pe care o ştiam. O bucătărie veche, dar în care totul străluceşte de curățenie.
– Ia loc! Ceai sau cafea? Eu tocmai îmi beam cafeaua.
– Nu, mulţumesc!
– Cum ziceai că te cheamă?
– Magda Dumitrescu, mă scuzați că nu m-am prezentat!
– Dragă Magda, eu sunt ca împăratul din poveste: un ochi îmi râde şi unul plânge. Îmi râde pentru că am o fată minunată, care mă iubeşte, are o carieră de succes, lucrează la TVR Cluj, am de la ea o nepoţică cu premii la olimpiade. Au o familie fericită, bărbat-su-i economist, în fiecare vară mă iau cu ei în vacanţe. Celălalt ochi îmi plânge: nici nu-mi vine să-i rostesc numele. L-am făcut cu alt bărbat, eram încă tânără, văduvă şi proastă. Am rămas singură să cresc doi copii din salariul de profesoară. Nu le-a lipsit nimic, au fost mereu cuminţi, mereu împreună. I-am dat la facultăţi. Acum câţiva ani, când ne-au tăiat salariile şi nu mă mai ajungeam cu banii, am plecat să muncesc la căpşuni, în Italia. Cătălin locuia cu mine, avea şi el salariul de asistent universitar, abia îi ajungea de mâncare. Când am venit, după câteva luni de calvar printre străini, n-am mai găsit nimic.
A tăcut şi s-a uitat în gol.
– Cum adică?
– Casa era goală. Aveam şi nişte bijuterii de aur şi de argint. Nici covoare nu mai erau pe jos.
– Vânduse?
– Vânduse sau dracu’ să-l ia, că avea datorii pe la cămătari. De atunci l-am mai văzut o singură dată. Mi-a arătat o rană, ca milogii ăia de pe drum. Că o să-l găsesc într-un şanţ dacă nu-i are până seara. Sunt mamă, ce era să fac, i-am dat.
– Dar pentru ce avea nevoie?
– Ei, pentru ce?! Juca la cazinou, la păcănele, ce ştiu eu ce alte jocuri de noroc… Blestemată să fie ziua când l-am întâlnit pe tat-su. Nu eşti prima care îi dă bani. Da’ ce dracu’, mă, fetelor, ce vă face, cum vă prosteşte?!

Diana Marinescu

Am urmat un liceu teoretic la Mangalia, un colegiu pedagogic şi Facultatea de Litere din Bucureşti. Am pus în practică destul de sporadic pasiunea pentru scris. Am publicat pe site-ul SmartWoman, în ziarul Bună dimineaţa, Bucureşti!, în revista Vice şi pe Think Outside the Box. M-am hotărât să scriu proză scurtă şi am urmat un curs online cu Marin Mălaicu-Hondrari.