Excursia în Egipt sau morala unei poveşti fără piramide

De ce să povestesc despre Mexic – unde am fost acum o săptămînă, cînd nu am scris niciodată despre excursia din Egipt de acum cinci ani?

Excursia, sau mai bine zis croaziera, a fost consecinţa unei întîmplări, un aşa zis plan B. Găsisem pe internet o oferta redusă spre Tanzania (safari, lei, hipopotami, antilope și unde pui la socoteală ca era si all-inclusive) dar cînd intram pe pagina de comandă, biletele apăreau fără reducerea respectivă. După multe încercări şi nervi am renunţat ca apoi, pe aceeaşi pagină web, să observ o altă ofertă: o croazieră pe Nil. De data aceasta totul a funcţionat perfect. Am plătit biletele cu Visa, am luat la cunoştinţă că voi aduce încă 150 de euro de persoană drept bacşiş şi cîteva săptămîni mai tîrziu aterizam în Luxor. Eram într-un grup alcătuit în exclusivitate din turişti francezi, aveam un ghid care vorbea numai în franceză, deci cum sînt zgîrcit de fel, socotisem că odată cu excursia asta primeam gratis şi un curs avansat de limba franceză. Aşa a şi fost: în temple, pe Valea Regilor şi în restul obiectivelor turistice nu aveam să înţeleg mai mult de trei sferturi din explicaţiile ghidului. Restul îmi traduceau soţia sau copiii.

În parcare, după ce ne-a numărat de patru ori ca pe o turmă de oi (cu toate că stăteam nemişcaţi pe scaune) ghidul a părăsit autocarul, apoi şoferul a părăsit şi el autocarul, şi în locul lor s-a urcat un tip între doua vîrste, negricios, gras, pe care faptul că nu şi-a dat jos deloc ochelarii de soare stil Michael Jackson îl făcea să pară cu atît mai nesuferit – cum toţi bănuiam scopul vizitei. Tipul ne-a explicat că e angajat al ministerului Turismului din Egipt şi că va strînge bacşişul de la fiecare asigurîndu-ne că nu va trebui să dăm în plus nici măcar un euro, deoarece suma strînsă va fi distribuită echitabil tuturor angajaţilor: gunoieri, chelneri, bucătari. Chiar şi copiii de trei ani au trebuit să dea suta de euro. Imediat după ce Michael Jackson s-a evaporat, au revenit ghidul şi şoferul. Amîndoi aveau nişte feţe plouate dar pe moment amănuntul nu mi-a dat de gîndit. Deabia spre sfîrşitul excursiei ni s-a spus că marele mahăr din Turism plecase cu banii la sediul central şi că nimeni de pe vapor nu a văzut ceva din “donaţia” nostră. Spre finalul excursiei, ghidul ne cerea ceva în plus, exact invers decît ni se promisese. Tot ce pot să spun este că-n Egipt solicitarea başişului este o artă.

Din start ştiam că nu vom putea vizita piramidele şi Sfinxul, minunile pe care însăşi grecii antici, la vremea lor, le vizitau impresionaţi – ca pe nişte monumente străvechi ale unor civilizatii dispărute, la fel cum sîntem şi noi două milenii mai tîrziu! – dar ne gîndeam că vom face cîndva o altă excursie pe care le-o vom rezerva special. (În 2000 am făcut o excursie la New York… am încercat să bifez cît mai multe obiective, printre care se aflau şi Gemenii, cele două turnuri. Ziua şi excursia erau pe terminate şi amicul meu care făcea pe ghidul mi-a spus relaxat, “lasă că le vei vizita data viitoare.. sînt aici de zeci de ani şi tot aici or să rămînă”. Şi uite că s-au volatilizat.) Cam la fel s-a întîmplat şi cu piramidele: în cinci ani, conjunctura politică s-a schimbat şi Egiptul nu mai este o destinaţie turistică sigură. O călătorie acolo nu se poate face fără completarea prealabilă a unui testament.

Dar am fost cel puţin pe Valea Regilor şi am văzut deasemenea templul de la Abu Simbel.

În Egiptul antic îmbălsămarea era o artă şi ei toţi se arătau foarte preocupaţi de acest ritual pentru că, aşa cum ştiţi, credinţa lor spunea că atunci cînd trupul moare, un “dublu” continuă să trăiască dar numai cu condiţia ca respectivul corp să nu putrezească. Mai tîrziu şi-au întreit concepţia, recunoscînd trei părţi ale unei persoane decedate: cadavrul, “dublul” şi sufletul. “Dublul” era cel care rămînea în interiorul mormîntului alături de mumie în timp ce sufletul hălăduia prin regatul lui Osiris – zeul ale cărui trăsături se regăsesc în orice mormînt egiptean.

Pentru turistul neştiutor care doreşte să viziteze toate aceste lucruri există o surpriză care nu e divulgată pe nici un site de turism. În Egipt este groaznic de cald iar monumentele acestea subterane nu au aerisire. În interior, aerul devine irespirabil după ora 10:00 a.m. în special cu droaia de turişti care mişună ca furnicile prin acele galerii subterane. Excursia în Valea Regilor avea plecarea la ora 6 dimineaţa deci trebuia să te trezeşti de la 5:30. Cu toate că urăsc să mă trezesc devreme, nu puteam să nu mă duc.

În alte temple de dimensiuni mai reduse, care fuseseră “deschise” dintotdeauna, am observat că picturile zeilor fuseseră scrijelite cu obiecte ascuţite. Întrebîndu-l pe ghid am aflat că în evul mediu, creştinii îşi găseau adăpost în astfel de aşezăminte (la vremea aceea încăperile erau pe jumătate pline de nisip, deci spaţiul, care acum pare uriaş, era mai uşor de încălzit… dar în multe locuri se pot recunoaşte urme de funingine “antică” rămasă pe tavan) şi una dintre ocupaţiile cu care îşi treceau timpul, pe lîngă rugăciuni, era de a distruge zeii barbari cu dalta – exact cum copiii noştri distrug acum măscărici la jocurile gen Nintendo.

Nimic de mirare aici, protecţia monumentelor e o practică (civilizată) destul de recentă şi chiar şi în zilele noastre fanaticii religioşi distrug statui şi clădiri vechi de mii de ani. Ce făceau creştinii acum 1500 de ani repetă fanaticii islamişti ai zilelor noastre. Un alt lucru interesant care se petrecea frecvent pe vremea faraonilor şi care încă se petrece în zilele noastre este luarea de credit pentru realizările altora. Fals şi plagiat. Multe monumente (obeliscuri, plăci funerare) care fuseseră ridicate de un faraon victorios într-un anume război aveau inscripţiile respective şterse şi rescrise de un alt faraon, care urcase pe tron în pealabil, ca şi cum el cîştigase acel război şi ridicase acel obelisc! Asta e o practică şi a „faraonilor” zilelor noastre, nu vi se pare?

Preoţii egipteni, după cum iarăşi ştim, apelau la tot felul de şiretlicuri pentru a ţine trează credinţa oamenilor: dispuneau de intrări secrete îndărătul statuilor, în care intrau pe furiş, vorbind cu voce schimbată, spre consternarea credincioşilor. Aveau gropi secrete adînci, ca nişte fîntîni, în care apa subterană se infiltra astfel încît puteau “prezice” cu cîteva zile înainte dacă nivelul Nilului va creşte sau va scade. Practicile erau mai rudimentare, e adevărat, dar şi oamenii erau mai creduli pe atunci.

Stăteam pe puntea vaporului, la soarele în razele căruia mă prăjeam şi în mînă aveam mereu aceeaşi carte din care aflam toate aceste lucruri şi multe, multe altele, pe care nu am loc să le scriu aici.. e vorba de Călătoria unui romancier în jurul lumii scrisă de Vicente Ibanez – aveam cu mine volumul trei (India-Ceylon-Sudan-Nubia-Egipt) şi în cea mai mare parte a timpului nu vedeam satele mizerabil de sărăcăcioase de o parte şi de alta a Nilului, din care ieşeau numai turnurile luminate şi proaspăt vopsite ale moscheelor, nu simţeam fumul gros de păcură care ieşea din măruntaiele motoarelor vechi de cincizeci de ani sau mai bine, şi nu observam gunoaiele arse, fumegînd mereu chiar pe malul apei peste tot de la Luxor pînă la Assuan. Trăiam în lumea lui Ibanez, mă aflam complet imersat în Egiptul zilelor lui, Egiptul de la anii 1900, mă minunam cîte detalii arheologice, egiptologice şi istorice putuse aduna un biet om care trăise fără Wikipidia şi google search. Chiar şi acum, după atîţia ani am tot respectul pentru Ibanez şi cartea lui este una dintre puţinele aduse din România – se află la loc de cinste alături de “Prin taigaua extremului Orient” de Arseniev.

Ultima excursie şi poate cea mai importantă (pentru că nu era inclusă în preţ ci trebuia să o plăteşti în plus) era spre monumentul de la Abu Simbel, construit la 1244 BC. Vaporul ajunsese de acum în zona barajului de la Assuan. La momentul construcţiei acestui baraj, la scară mondială, comunitatea arheologică se găsea în faţa unui impas. Monumentul urma să fie acoperit de ape – după ce fusese redescoperit de un explorator elveţian cu ajutorul (se spune) unui băieţel din zonă, pe nume (cum altfel?) Abu Simbel. Cu sprijinul UNESCO vor fi luate în considerare mai multe planuri de protejare a monumentului. În cele din urmă, între 1964 şi 1968 templul care este săpat în stîncă, va fi secţionat în cuburi gigantice de cîte 20 de tone fiecare. Blocurile vor fi precis tăiate şi numerotate, bucată cu bucată, apoi reasamblate 65 de metri mai sus. Toată operaţiunea va costa 40$ de milioane de dolari, bani care au venit din afara Egiptului.

Ca să vezi toată minunăţia asta trebuia să te scoli la 3:30. La 4:00 era plecarea. Urmau două ore şi jumătate cu autocarele prin deşert (imaginaţi-vă o coloană lungă de autocare şi mult praf în urmă). La ora 6:30-7:00 începea vizitarea templului. Era un fel de peşteră cioplită în piatră. Stîlpii care susţineau bolta aveau baza sub formă de picioare umane de dimensiuni uriaşe. Cele patru statui de la intrare de asemenea gigantice. Fiecare pilastru este un colos săpat în stîncă reprezentîndu-l multiplicat de patru ori pe acelaşi Ramses al II-lea.

La 9:00, în interiorul templului căldura devenea deranjantă şi te obliga să te grăbeşti. La 10:00 muzeul se închidea şi puhoiul de oameni se revărsa înapoi spre răcoarea autocarelor.

Am revenit pe vapor străbătînd deşertul, care la orizont arăta precum sticla topită. La orizont, din loc în loc, cerul se oglindea în nisip creînd acel miraj al oazei care nu există. Am ajuns înapoi pe vapor şi am mers în sus pe ape pînă la Luxor. Aşezările erau dezolant de sărace, în fiecare port eram acostaţi de cerşetorii înveliţi în kandura (acel veşmînt alb în care se înfăşoară) vapoarele vechi poluau la fel ca în prima zi, de peste tot apăreau vînzători care încercau să vîndă nimicuri. O dată s-a întîmplat chiar într-un mod neaşteptat: turiştii stăteau pe punte, la plajă, în şezlonguri şi din senin a început să plouă cu pachete învelite în celofan… aterizau pe turişti, între scaune sau chiar în piscină şi pe moment lumea nu înţelegea ce se întîmplă. Apoi misterul s-a dezlegat datorită unor strigăte ce ne-au atras lîngă parapet unde nu mică ne-a fost mirarea observînd că zeci de bărci cu vîsle în care se aflau vînzători de haine, înconjuraseră vasul de croazieră şi de acolo, de jos, aruncau cu forţă pachetele cu haine spre noi sperînd că le vom păstra şi vom arunca înapoi bani.

Toate descoperirile arheologice importante au fost făcute de echipe din afara Egiptului (francezi, englezi, elveţieni, americani) şi tot afluxul de turişti este generat de magnificele construcţii realizate de arhitecţi antici, lipsiţi de mijloace mecanizate şi de tehnologie.

Am părăsit acele locuri uimit de cît de mult poate degenera o civilizaţie, un popor. E ca şi cum timpul curge invers în Egipt. Nu există progres, doar regres. Te gîndeşti cu groază unde se va ajunge.

Egiptenii privesc probabil acum aceste monumente ale faraonilor aşa cum privim noi, românii, realizările lui Ceauşescu: Casa Poporului, Canalul, litoralul, Porţile de Fier, Transfăgărăşanul – aproape nu ne vine să credem că nişte oameni asemeni nouă au putut înălţa într-o singură generaţie lucruri pe care nici noi, nici copiii noştri nu le vom putea face şi care acum par imposibil de realizat.

Din avion, o imagine apocaliptică: fluviul albastru, verdeaţa prezentă numai de-a lungul malurilor şi în rest nisipul.

Nemărginit.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.