Introducere
Să pornim de la actul meu din acest moment și să ținem seama de actul dumneavoastră de acum.
Să denumim cititul acestui rând ca fiind o rostire, glăsuită sau doar închipuită de mințile pe care le stăpâniți.
Astfel vom spune că avem cuvinte scrise și rostite ce sunt văduvite de acalmia înnegrită de neant ce sunt, printr-o logică oarecare, precedate de aceasta, de acum și dintotdeauna.
Luând un cuvânt scris, îl descompunem în liniile literelor lui și în strâmtoarea cu care degetele se prind pe varga ce a scrijelit prima oară pământul, îndepărtându-i conținutul nisipos, pentru ca să ne rămână însoțirea cu ecoul prins de zgomotul ce vine ca un primicer. S-a rostit liniștea cu bățul, acolo pe un petec de lut.
Dar mai identificăm un sunet, acela făcut de atingerea lipicioasă a degetului pe vergea, dat și luat în dezvoltare de contactul dintre atomii de aer striviți. Atât e ceea ce auzim noi când nimic altceva nu e de auzit, când ne parvine conștientului existența tăcerii.
Luând apoi un cuvânt rostit împlinim savoarea realității lucide într-o cumulare succesivă de tonuri vibratile care au ca singur scop revelator imaginea opusă a nemișcării golului etern.
Între literele sonante nu mai departe de fața unui singur cuvânt, se află zăbovind îndeaproape liniștea însumată de locuitul în spațiile dintre ele. Punând literă, sunet și mâzgălitură aduci tot pe-atât de mult câte o muțitură. Te sperii cititorule de caracterul tăcerii? Ea e acolo, într-un pretutindeni tulburător, un omniprezent copleșitor.
Elaborarea căilor ce includ omogenitatea existențială a tăcerii
Punctul unu
Calea materiei tăcerii identifică fizicul, conținutul substanței în formatul ei pur.
Constitutivul tăcerii își are fondul în chiar complementul ei. Caracterul de absență al complementului compune natura tăcerii. Această esență e stimulată prin starea de simbioză dintre ea și antiteticul ei. Condiția tăcerii este dată de însăși condiția zgomotului. Aflăm o directă proporționalitate între aceste două condiții. Comportarea fizicului uneia balansează natura comportamentului celeilalte.
Punctul doi
Calea semnificativului tăcerii identifică mesajul semantic.
Prin mesajul semantic exprimăm aria înțelegerii evocative care prezintă caracteristicile definitorii acestui concept cum este în fapt tăcerea. Definim tăcerea ca fiind inversul zgomotului. Neavând zgomotul ca sursă de observat, descoperim calitatea zgomotului ca aflând în lipsa sa liniștea. Astfel putem defini tăcerea ca fiind liniștea zgomotului. Caracteristica întoarsă a zgomotului este egală cu caracteristica tăcerii. A vizualiza acest fapt este necesar doar în urma unui paralelism construit de noi mental. Vă închipuiți o imagine, așa cum ziceam mai sus, întoarsă a unui element oarecare, de exemplu a unui atom. Sau a unui automobil. Atomul noi nu îl putem vedea cu ochiul liber dar îl știm ca fiind o sferă, o bilă, dacă vreți, colorată din laboratorul de chimie. Automobilul e o mașină oarecare ce ne trece rapid prin minte. Luăm bila atomică și o întoarcem din interiorul ei înspre exterior, cum am face cu un balon. I-am întoarce marginile ca pe o mănușă sau ca pe pilota unei plapume. În sfârșit, balonul bilă atomică este pe dos. Acum să ne închipuim automobilul întors prin aceeași metodă manșonată. În cazul automobilului vom avea scaunele împreună cu volanul, cu partea din interior expuse spre exterior deci aici putem observa mai clar că învelișul ce acum e pe partea externă este mult diferit față de ceea ce a fost. Poate în cazul bilei de atom chimice nu s-a evidențiat minților noastre decât dacă știam ce căutăm. Dar acum ne dăm seama că odată întors un obiect pe dos, deci având întorsul lui, avem un cu totul alt obiect. Această construcție vizuală ne-a fost necesară pentru a vedea că, de fapt, egalitatea caracteristicilor întoarse ale zgomotului nu se realizează cu și prin caracteristicile zgomotului niciodată și această egalitate poate exista în raport doar cu acele caracteristici date de către omologul invers al zgomotului.
Există oare întrebarea despre scopul acestei expuneri? Îmi voi întoarce mintea în a vă dezvălui conținutul ei, atât cât îmi permite logica și imaginația.
M-am gândit adesea la a da o culoare tăcerii. Ce spuneți de o non-culoare. Poate fi atât albul, ca zarea cât la fel de valabil și negrul, ca spațiul. De ce zarea e albă și de ce spațiul e negru e pur aleator. Tot așa de bine se pot inversa atributele.
Deci să includem Punctul trei cu mențiunea că acest punct stă ca un prag și de partea punctului unu cât și de partea punctului doi.
Calea compromisului dintre formă si mesaj- este tangentă la punctul unu și tangent atinge și punctul doi. Aparent cât un simplu punct, ceea ce ne scăpa ochilor, căci încă suntem prinși în exercițiul vizualizării, este cât este de mare acel punct. Cât înseamnă acel punct comun. Punctul comun celor două căi prin care se manifestă existențialitatea tăcerii este scopul ei. De ce-ul? Scopul corespunde indefinit mărimii sau formei conturate, deci prin regula tangentei, acesta corespunde indefinit și însemnătății. Și avem două cazuri posibile de tangente. Să luăm două cercuri în care un cerc reprezintă materia, fizicul tăcerii iar celălalt reprezintă semnificația, mesajul ei. Aceste cercuri se intersectează într-un punct numit de noi compromisul tăcerii sau punctul comun, scopul ei. Intersectarea cercurilor se produce o dată ca cercuri tangente exterioare și altă dată ca cercuri tangente interioare. Trebuie să determinăm validitatea fiecărui caz, cu datele problemei noastre.
Astfel avem trei variante:
1. A=forma include B=mesajul și avem atunci C=scopul aflat ca tangent al cercurilor interioare
2. B include A deci rezultă că C este tangent al cercurilor interioare’
3. A și B nu se includ deci C este tangent al cercurilor exterioare.
Pentru fiecare variantă vom explica începând de la întrebarea ce este mai important. Ce atârnă mai greu în balanța existenței? Forma lucrului sau semnificația lui? Materia prin care acel lucru se manifestă sau mesajul pe care acel lucru îl poartă în el și prin el. Religia ne dă un răspuns. Știința însă încă mai gândește.
Răspund mâine…
A venit în sfârșit și momentul pentru răspunsul de mâine, deși timpul cunoscut în registrele noastre nu e deloc acel martor favorabil care să îmi justifice promisiunea de mai sus. Dar fie și așa, cu marea omisiune de la a dezbate cu voi o minuțioasă gândire, mă întorc spre acest eseu ca după un soare, eu fiind doar corpul verde, fibros și tepos al tulpinii unei minți impresurate cu semințele încă în curs de coacere. Rotirea mea după soare se face tot în tăcere, ceea ce îmi aduce cumva aminte de scopul acestei desfășurări ideatice de litere rebele.
Reluăm întrebarea despre cine va câștiga dintre forma unui lucru sau semnificația acelui lucru?
Un lucru fără formă nu mai are context și neavând un context nu mai exista nici o șansă în dezvoltarea și evidențierea unui mesaj al lucrului respectiv. Cele două căi ce stau la baza existenței tăcerii sunt oarecum interdependente în raport una cu cealaltă, făcând ca cea de-a treia cale presupusă de noi, calea compromisului dintre ele să fie deci doar suma lor. Așadar, scopul existenței tăcerii este dat de însumarea formei cu mesajul ei. Punctul tangent este reprezentat de egalul sumei. Este, dacă doriți, fructul rezultat după identificarea unei căi cu o alta, identificare care aici se traduce ca o atașare, una lângă alta, a primelor două căi.
Un alt fel de a spune ce este forma existenței tăcerii este cunoscută nouă prin verbul a tăcea. Verb care locuiește în miezul verbului a vorbi. Între ceea ce reprezintă verbul a vorbi se găsește printre pauzele inflexiunilor verbale tăcerea dată de acel inspir pentru o nouă redare a vorbei. Cred asta vorbind și tăcând sau invers, tăcând și vorbind. Acțiunile verbelor prezintă interes pentru această analogie. Imaginea lui a vorbi și a lui a tăcea diferă și nu. Când aduni sunetele mai întâi taci în timpul fiecărei adunări. O tăcere rapidă, aproape insesizabilă dar care face mai plăcută vorbirea căci așa se poate naște sensul. E greu acest exercițiu de imagine, în care transpunerea în interiorul sunetelor și al literelor cere poate puțin mai mult curaj și putere de vizualizare. Dar acei care pătrund înțelesul celor câtorva litere sonore vor înțelege cum se exprimă de fapt existența tăcerii. Misticul își găsește cultul în ceea ce nu poate vedea. Așa și această existență a tăcerii se cunoaște din fiecare zgomot, dincolo de propria lui definiție ce e adusă ca mărturie sunetului.
Concluziile deci sunt deschise de mult iar eu cred că am sfârșit pentru încă o zi un joc de-a cuvântarea, mai strâmb sau nu, după cum fiecare se poate împiedica în tăcere sau în zgomot.
Cred că dacă amesteci exprimarea obscură (a se citi voit complexă și stilizată) cu filosofia, iese ceva și mai incomprehensibil decât ce îți iese de obicei în textele prozaice. E o bună încercare însă de a scrie precum filosofii actuali români (Liiceanu, Pleșu, Patapievici).
Cultivată, e posibil să-ţi iasă mai bine decât proza scurtă. :)
Ai uitat de Noica, care cândva zicea ceva despre „potriveala de cuvinte”, cea pe care mi-o asum. Niciodată nu am dorit ca incomprehensibilul textului (de aici) să rămâne de nedeslușit și asta înțeleg de la tine și poate nu doar de la tine. Hei, dacă mie mi-a reușit, cât de greu să fie să iei fiecare propoziție și să-i cauți cuvintele în dicționar. Poate primesc ceva corecturi și îndrumări. Mă aflu în ” existențialitatea tăcerii ” la propriu și un șut în fund, un pas înainte ar fi tot ce am nevoie ca să termin cele 10000 de cuvinte legate de subiect. :)
Apropo, sunt la zi cu comentariile și cineva aducea aminte de originalitatea scriitoricească, pe cât mai contează, ce și cum ea se mai scrie pe aici. :)
Mie mi se pare destul de original cum ai zis că amestec exprimarea obscură (imediat m-a dus cu gândul la asemănarea dintre mine și o wicca aprentice) cu filosofia. Ce e filosofia azi? Sau cât mai e filosofie sau știință? Prea multe întrebări, dar mulțumesc că ai lăsat semn la text. Numai bine și inspirație!