Ridley Scott este un nume greu în cinematografie. Premiat pentru debut (şi nominalizat pentru Palme d’or!) la Cannes în 1977, cu “Dueliştii“, autorul a două filme definitorii pentru SF-ul modern (“Alien“, 1979; “Blade Runner“, 1982), şi regizorul uneia din cele mai faimoase reclame din toate timpurile (“Apple Macintosh – 1984“), Scott ar fi putut să se retragă liniştit la pensie în 2000, în culmea gloriei, după succesul titanic repurtat cu “Gladiator“. În mod suprinzător, tot ce a făcut de atunci încoace – fie că e vorba de filme mici, personale (“A Good Year“, 2006), fie de superproducţii istorice ambiţioase (“Kingdom of Heaven“, 2005; “Robin Hood“, 2010), sau chiar de reîntoarceri la succese anterioare (“Prometheus“, 2012) – a fost primit relativ prost, atît de critici cît şi de public. Filmele sînt bine făcute, dar fără acel element special care separă meşteşugul de artă; ne este greu, ca privitori ai spectacolului întins în faţa noastră, să înţelegem de ce toate elementele refuză să se combine în mod armonios. Gurile rele spun că Scott şi-a pierdut direcţia şi că a devenit mai degrabă interesat de bani decît de artă, lucru evidenţiat de filme precum “Black Hawk Down“ (care deşi a avut un succes de casă enorm în Statele Unite, venind că un soi de eliberare catartică după şocul din 11 septembrie, poate fi astăzi re-evaluat onest ca o poveste militaristă ultra-violentă dar lipsită de finalitate şi de morală).
Aş crede mai degrabă că avem de-a face cu un artist care şi-a pierdut busola şi şi-a risipit atenţia şi energia în prea multe direcţii; că omul dinăuntrul regizorului trece printr-o criză spirituală profundă şi îndelungată, amplificată de tragedii personale precum sinuciderea fratelui său, Tony Scott (la rîndul său realizator de filme, cunoscut pentru “Top Gun“ şi “Crimson Tide“). Criza spirituală pulsează în spatele fiecărei incongruenţe din “Prometheus“; avînd în vedere atît unele dintre declaraţiile publice recente ale regizorului, cît şi felul constant în care cîteva teme reapar de-a lungul carierei sale cinematografice, aş bănui că la baza acestei crize se află religia (sau, mai bine zis, conceptul de “credinţă“).
Nu-i atunci de mirare, că motorul ultimului său film este chiar credinţa – însă de data aceasta nu mai e o noţiune lăsată în fundal, ci adusă în prim-plan, cu o îndărătnicie care uimeşte şi dezorientează. Scott ia povestea biblică a lui Moise şi o transpune într-un cadru pseudo-istoric cu trimiteri la probleme actuale. Istoria cinematografului e plină de colaborări extraordinare între regizori de excepţie şi actorii lor preferaţi, care au dus la multe din cele mai îndrăgite şi memorabile secvenţe, devenite repere atît pentru subconştientul universal, cît şi pentru cultura populară contemporană. Fellini l-a avut pe Mastroianni; Kurosawa l-a avut pe Mifune; Scorsese l-a avut pe De Niro. Preţ de cîteva momente, cu adevărat demne de apelativul “cea de-a şaptea artă“, am asistat la transpuneri aproape miraculoase ale viziunilor regizorale în recipientele corporeale oferite de actori care se pierd pe sine înşişi într-un act de creaţie la care şi spectatorii devin participanţi spirituali. Dacă găsiţi că toate aceste descrieri sună suspect de mistic şi se situează undeva la graniţa dintre sublim şi ridicol, sînteţi pe calea cea bună, pentru că exact acesta este locul în care-l veţi găsi pe Ridley Scott ca autor al filmului “Exodus“ (subintitulat “Gods and Kings“/“Zei şi regi“). După mai bine de un deceniu în care regizorul englez l-a folosit ca alter-ego pe neo-zeelandezul Russell Crowe, asistăm acum la o tranziţie. Moise al lui Scott e interpretat de Christian Bale, un actor a cărui intensitate interioară este vizibilă în fiecare gest, şi a cărui privire ne sugerează în mod constant că dicţia sa grijuliu-măsurată, atît în momente liniştite cît şi în clipe dramatice, face parte dintr-un efort suprauman de a nu lăsa vulcanul din interiorul său să erupă. Pentru Bale, trecerea de la Batman la Moise e una organică şi lipsită de efort. Pentru Scott, alegerea actorului din rolul principal – şi, implicit, surogatul vizibil al creatorului din spatele filmului – este echivalentul verbal al unei mărturisiri. La fel ca Moise, Scott rătăceşte îndelung prin pustiu şi fiecare moment de tranziţie din călătoria sa îl găseşte înconjurat fie de prieteni falşi şi duşmani declaraţi, fie de oameni dragi; dar el se ţine la fel de departe de toţi, şi adevărata sa natură iese la suprafaţă doar atunci cînd e expus unor forţe care-i depăşesc puterea de înţelegere. Moise, la fel ca şi Scott, este în mod esenţial un singuratic, un individ care caută un sens dincolo de ceea ce este imediat evident, şi care se întreabă la fiecare pas dacă acţiunile sale vin din interior sau fac parte dintr-un plan dinainte conceput la un nivel superior şi inaccesibil.
Aceasta este cheia prin care trebuie să privim filmul lui Ridley Scott, dacă vrem cu adevărat să-l înţelegem. Altminteri, nu vom vedea decît o peliculă mediocră, meşteşugit executată, dar fundamental lipsită de rost, în care inexactităţile istorice şi ştiinţifice abundă, în care tranziţiile temporale sînt la fel de ilogice precum cele dintr-un vis zbuciumat; un film ale cărui personaje se fac vinovate de anacronisme moderne atît în limbaj cît şi în gîndire, şi în care pînă şi acţiunile supranaturale sînt periculos de aproape de clasificări inconfortabile precum “genocid“ şi “terorism“. Pentru 140 milioane de dolari şi două ore de efecte speciale întrerupte cu discursuri politice, Ridley Scott ne oferă, de fapt, o imagine a subconştientului său; şi dacă viziunile apocaliptice ale forţelor (supra)naturale dezlănţuite sînt un indiciu, acest (fost?) mare artist se găseşte deja în echivalentul mental al unui purgatoriu. Coda acestei înţelegeri o găsim în dedicaţia de la sfîrşitul filmului: “Fratelui meu, Tony Scott“. Restul e doar zgomot şi furie; şi Shakespeare ne-a prevenit demult unde duc acestea.
“Exodus: Gods and Kings” (“Exodul: zei si regi”). 2014. Regia: Ridley Scott. 150 minute.
Notă film: [s3r star=5/10]
Jurnalist si specialist in comunicare.
Fotograf amator, pasionat de tehnologie.
Devorator de filme si carti.
super recenzia, Alex! concluzia ta: „Moise, la fel ca şi Scott, este un individ singuratic…” merită reţinută.
Încă nu am văzut filmul și-s cam sceptic în privința lui, în primul rând deoarece are de trecut un test greoi. E vorba de reacția publicului legată de orice film cu tentă religioasă, dar și de faptul că producția ar trebui să depășească din punct de vedere calitativ „The Ten Commandments” (1956) care-a beneficiat de-o performanță remarcabilă din partea lui Charlton Heston și-un scenariu bine pus la punct. Apoi, nu mă pot abține să nu-l compar cu „Noah”-ul lui Aronofsky de anul trecut, căruia i s-ar potrivi o mare parte din recenzia ta.
@Mihai: Nu e un film bun, din motivele descrise in ultimul paragraf (de-aia i-am si dat doar 5). Dupa ce l-am terminat, m-am intrebat cu glas tare „Ce rost a avut filmul asta?”. Ideea deconstructiei prin prisma autorului mi-a venit ulterior, dupa ce m-am mai gindit la motivele pentru care e asa discordant. Pina si „Noah” are mai mult sens… ar capata un punct in plus, daca i-as face recenzia astazi.
Am se lua nota asupra talentului de a improviza al jurnalistului comentator de filme: cind nu-i aproape nimic de spus depre „Exod” gaseste o sumedenie de chestii interesante despre regizor. Filmul o avea 5 dar recenzia are 10 puncte! :)
@Cornel: M-am simtit de fapt provocat… de cind l-am vazut, acum doua saptamini, m-am tot intrebat de ce un regizor care obisnuia sa fie bun a facut ceva atit de slab? Si dupa aia mi-am amintit ca multe din filmele lui recente au fost „meh”… ceea ce m-a impins sa sap mai departe, si sa caut motivul pentru care i-a scazut calitatea in timp. Scopul nu e sa-l indemn pe cititor sa se uite la un film bun sau prost, ci sa-i explic „de ce” – dupa parerea mea – e un film bun/prost (indiferent daca explicatia mea ii vine inainte sau dupa vizionare).
Stii cum se zice: criticii sint artisti care si-au ratat cariera, si atunci se simt obligati sa le spuna celorlalti de ce nu fac o treaba buna… :)