În noaptea premergătoare datei în care a împlinit respectabila și inevitabila vârstă de 65 de ani, domnul Grizon a avut un vis ciudat:
Se făcea că era copil, la vreo 12-13 ani, într-o tabără de pionieri și școlari, pe undeva pe la poalele Carpaților Orientali, la circa douăzeci de kilometri de cea mai apropiată așezare omenească, tabără formată din câteva barăci cu structură de lemn și suprafețe de PAL, coșmelii cărora li se spunea, pompos, „pavilioane”.
Umbla vorba că acest paradis de lemn obosit fusese un fel de „mititica”, unde erau ascunși dușmanii poporului care nu pricepeau de vorbă bună covârșitoarele binefaceri ale colectivizării totale.
Fuseseră transferați la fața locului cu un autobuz TV, care clănțănea hârșâit din toate mădularele posibile și se hurduca legănat, ca un urs carpatin, pe drumul forestier.
După ce au fost împărțiți în detașamente și grupe de tovarășul Latrov, șeful taberei, profesor de economie politică și socialism științific la una din școlile speciale din zonă, cu importante antecedente administrative și propagandistice în structurile cele mai înalte ale Consiliului politic județean, dar și reprezentant emblematic la ultimele două-trei Congrese ale partidului, de unde se întorcea, de fiecare dată, răgușit și cu palmele roșii, au fost lăsați la program de voie, pentru instalare, aranjarea efectelor și gândurilor.
De fapt, pe tovarășul, la prima sa naștere, cea naturală, nu îl chema Latrov, ci Lotreanu, dar își schimbase obedient și strategic numele ca să dea mai bine la Autocaracterizarea (așa se chemau C.V.-urile la vremea visului) depusă la Birourile de cadre (resurse umane) ale întreprinderilor fruntașe în întrecerea socialistă, pe la care a fost „perindat” de-a lungul prestigioasei sale cariere și la care s-a mai născut, politic, de câteva ori și pe considerentul, deloc de neglijat, în opinia lui, că acest nume are avantajul că duce, instant, la sugestivul verb a lătra, mijloc de exprimare considerat de el o adevărată virtute în timpul virulentelor ședințe de partid la care lua parte activă de când se știa.
Deținuse, cum am mai zis, funcții importante pe linie de partid, dar ghinionul unei mânii proletare răzlețe și inopinate îl surprinsese odată pentru totdeauna cu mâinile băgate mult peste limita cotului de bun simț în avutul obștesc al celor ce munceau, avut care era, pare-se, la acea adâncime valorică și greu cuantificabilă, apanajul unor tovarăși cu tare mult mai tovarăși decât își închipuise el.
A fost debarcat din toate funcțiile deținute și uns prof de științe politice, la cea mai îndepărtată școală generală de locul „faptei”, considerându-se probabil că spălarea creierului unor amărâți care oricum nu aveau voie și nevoie să facă prea mult uz de el, era mai puțin nocivă pentru societatea multilateral dezvoltată, decât ușurarea acesteia de niște fonduri destinate securității naționale.
Cum-necum, deși a căzut de la o înălțime destul de apreciabilă, nu s-a defectat prea tare, ba chiar, datorită multiplelor sale disponibilități regenerative și lingvistice, s-a integrat rapid în noua sa condiție și-n noile structuri sociale.
În timp ce tovarășul Latrov se căznea din răsputeri să pună umărul său vânjos (din punct de vedere ideologic) la construirea societății socialiste multilateral dezvoltate și formarea, prin toate mijloacele disponibile, a omului de tip nou, cu conștiință adecvată, putere de muncă, voință ajustabilă, ideologizat până în măduva oaselor și cu libertatea de-a face ce… trebuie, părinții lui Grizonel puneau umărul, amândoi, în ciuda faptului că își tociseră serios coatele pe băncile unor renumite institute de învățământ superior, la propășirea Întreprinderii de gospodărire comunală a orașului lor. Acolo fuseseră repartizați de latrovii șefi de cadre care țineau în mâna lor de fier destinele destul de firave ale oamenilor muncii. Fiecăruia i se trasa fatumul după pregătirea profesională, pricepere și, cel mai important, origine socială. Doamna Grizon, ca femeie de serviciu privilegiată, ce-i drept, pe la birourile personalului TESA, iar domnul Grizon sr, îngrijitor și conducător de atelaj cu tracțiune hipo-băligoasă, că tot se zvonise despre bunicii lui că deținuseră cea mai renumită herghelie de cai de rasă din sud-estul Europei. Deci se pricepea, antecedentele de la dosar îl recomandau, categoric.
Prima zi de tabără efectivă a domnului Grizon, redus, precum spuneam, la dimensiuni școlare, a început furtunos, în scheunatul trompetei de la ora 7.00 și-n vibrațiile unei scuturături puternice prestate de tovarășul Latrov în persoană.
Scularea, tovarășe elev, zise acesta cu o voce autoritară și o însoți de un gest pe măsură, luându-l pe bietul mini-domn Grizon aproape pe sus. Urmează-mă, continuă el aproape șuierat. Ăă, păi pot să merg până la toaletă și să mă schimb, încercă să bâiguie Grizonel, speriat și neînțelegând, de nicio culoare, ce se întâmpla. Lasă că o să ai destul timp după, decretă fostul activist de partid. După ce? încercă, timid, Grizonel. Gura!
Cancelaria era, la rândul ei, tot o magherniță de scândură, doar că era cam de trei ori mai mare decât oricare din dormitoarele destinate odihnei elevilor, avea ca mobilier trei catedre, câte una pentru fiecare din cei trei profesori însoțitori ai taberei și un dulap imens, dintr-un placaj traforat și vopsit într-un maro negricios și sumbru, culoare ce-i dădea aerul vesel și plin de optimism al unui fișet dintr-o sală de așteptare a unui cabinet stomatologic.
Una din profele însoțitoare era tovarășa Anastasia Gavrilăvici. Era de istorie și nu fusese nevoită să-și modifice numele, că suna destul de pocit așa cum i-l livrase soțul, odată cu unirea destinelor și a celorlalte directive de partid. Era și el, soțul, ceva activist, dar cu probleme mai puțin ideologice, ci mai mult metodologice, contabil șef pe lângă gospodăria de partid. Om bun, din popor, nu prea știa istorie, nici geografie, chimie sau română, dar le avea cu aritmeticele de bază. Mai ales adunarea. Aduna cu o ușurință de invidiat, într-un an, cât alții nu reușeau într-o viață. Dar nici la împărțire nu era de lepădat, împărțea la fix, fără resturi inutile, exact la cine trebuie și cât trebuie.
Profa de geografie, a treia în economia taberei respective, părea teleportată de pe altă planetă. Nu tu costum deux pieces de tip rubașcă, nu tu coc strâns în creștetul capului ca un mosor de la o filatură fruntașă în întrecerea socialistă, nu tu limbaj de lemn…
Părea, mai degrabă, o elevă de-a unșpea sau de-a doișpea, trimisă în practică. Toți ceilalți profi de la școala unde activa și ea purtau nume, doar ea era, cât se poate de simplu: Ancuța – și mulți dintre elevi sau colegi nu prea își aminteau și numele ei de familie.
Tovarășe elev, ai fost invitat în fața acestei onorate comisii spre a da câteva declarații, deocamdată verbale, referitor la abateri grave de la normele moralei și conștiinței populare, pe care documentele tale de identitate le conțin, șuieră Latrov, cu o imensă satisfacție profesională în glas. Dar nu înțeleg… încercă Grizonel, speriat. Nu ai fost chemat aici ca să înțelegi, ci dimpotrivă, să spui tot ceea ce știi și ce nu știi, ca să înțelegem noi, cei puși sa vegheze la bunul mers al lucrurilor în școală și societate, la educația ta și a altora ca tine, i-o tăie, scurt (un fel de-a spune), Latrov. Păi… Niciun păi. Am analizat cu atenție certificatul tău de naștere, realizând cu stupoare și profundă mânie proletară că te-ai născut cu nu mai puțin de 65 ani în urmă. Lucru care contravine flagrant moralei populare, principiilor trasate de hotărârile organelor superioare de partid și de stat, documentelor elaborate de marii strategi ai societății noastre, indicațiilor date de cei mai iubiți fii ai poporului, pe considerentul simplu că la 65 de ani nu aveai dreptul să ocupi locul în tabără al unui copil de 12-14, cu drepturi depline deci. Vor veni vremuri când la 65 de ani n-o să mai ai nici măcar dreptul de-a ieși din casă, nu o să mai ai dreptul la o existență bine definită, nicidecum la odihnă, instruire și zbenguială supravegheată de cadre responsabile și competente. Să nu mai amintim și faptul că la vremea nașterii tale partidul nostru se confrunta cu cele mai groaznice probleme ale menținerii sale în cele mai tenebroase clipe ale ilegalității, iar iubitul nostru conducător nici măcar nu se născuse, interveni și Gavrilăvici, ținându-i isonul lui Latrov. Poate s-o fi strecurat vreo regretabilă eroare în actele elevului, încercă timid să sugereze profa de geogra… Tovarășa… tovarășa… nu-și mai amintea Latrov numele geografei, te rog cu insistență proletară să nu diminuăm, prin clemență excesivă, importanța unui proces atât de serios în ceea ce privește culpa evidentă și inconfundabilă a unui prezumtiv dușman de clasă, care încearcă să zădărnicească, prin toate mijlocele subversiv-prejudicioase, morala și strădania proletară întru cucerirea prin orice mijloace a culmilor unei societăți clădite pe sudoarea și spiritul de sacrificiu al generațiilor de muncitori și țărani reuniți sub competenta îndrumare a partidului, iubitului nostru conducător de partid și de stat… Doar ziceam că… Să nu zicem că sau că, fiindcă ochii și urechile atât de parșive ale vrăjmașilor poporului doar atât așteaptă, să surprindă o mică ezitare, o mică breșă în sistemul nostru defensiv, atât de greu încercat – nu-i așa, tovarășa Gavrilăvici? – în luptele din anii înfăptuirii năzuințelor, principiilorr și structurilorrr…
Seara pătrundea, imperturbabilă, prin ferestrele „pavilioanelor” unei tabere de pionieri și școlari de la poalele Carpaților Orientali, grupa sudică, iar pe ușa „cancelariei” ieșea, gârbovit, obosit, cu fața brăzdată de riduri adânci, părul vâlvoi și ochii străjuiți de o pereche de cearcăne ovale, un moșulică grizonat abundent, pierzându-se încet în pustiul mărginit de o mândrețe de orizonturi roșii…
… nu mi-am închipuit niciodată că aș putea ajunge scriitor și iată că nu m-am înșelat!…
Un text enigmatic, precum timpurile de altădată, din care se și inspiră; un efort de documentare pe măsură, rezultând într-un text plin de expresii ideologice potrivite, scris corect, căutând efecte comice tocmai în acest corect partinic-ideologic.
Personal, aș fi preferat un conflict mai bine structurat și poate și personaje analizate mai în profunzime. Dar e un exercițiu de proză valid oricum.
Mulțumesc pentru vizită, Dl. Pavel.
Frumusetea „visului” sta in detaliile neasteptate, in folosirea (excelenta) a limbajului de lemn de atunci (ce memorie buna!) si in micile intorsaturi de condei, teribil de amuzante, cum ar fi
„respectabila și inevitabila vârstă de 65 de ani..”
„cu importante antecedente administrative și propagandistice în structurile cele mai înalte ale Consiliului politic județean..”
„scheunatul trompetei”
Mie mi s-a parut scris (ca sa folosesc un termen de lemn) la mare arta.
Mulțumiri pentru aprecieri.
Limbajul de lemn era o adevărată armă în gura latrovului timpurilor respective. Din nefericire, era mitraliat la toate nivelurile mijloacelor de comunicare și-n mai toate sectoarele de activitate, deci unuia care l-a servit, cu ghionturile aferente, ceva zeci de ani-grămadă, îi este destùl de greu să-l elimine definitiv de pe „hard”.
Mi-a plăcut acest vis al domnului Grizon (nume sugestiv foarte bine ales in contextul prozei). Finalul este bun și concludent. Se înserează – eu îmi imaginez clar un amurg roșiatic. Pe ușa cancelariei iese gârbovit „un moșulică grizonat abundent, pierzându-se încet în pustiul mărginit de o mândrețe de orizonturi roșii…” Bună ieșire din scenă, din tinerețe, din comunism – cu părul vâlvoi, gârbovit, puternic grizonat și cu cearcăne ovale (mă rog ne putem lipsi de „ovale”). O proză bine scrisă pe care am citit-o cu interes. În rest subscriu ideii lui Pavel cu mențiunea că totuși este vorba doar despre visul domnului Grizon cu o zi înainte de împlinirea vârstei de 65 de ani….
Apreciez mult punctul dvs. de vedere. Mulțumesc pentru intervenție.