Februarie, 2015
De câteva zile stau în carantină. M-a ajuns şi pe mine febra şi hipersecreţia de mucus, aşa că a trebuit să închid uşa şi să mă aşez cuminte în pat printre cărţi şi ceaiuri cu mai multă lămâie decât zahăr. Doar nu m-oi răzvrăti eu contra bolii. Încerc să mă înţeleg omeneşte cu ea.
Dar când rezervele de ceai s-au evaporat, paracetamolul şi pliculeţele de coldrex s-au consumat, pâinea s-a mâncat şi restul mâncării s-a cam stricat (nu prea am poftă de mâncare, dar tot trebuie să îmi umplu stomacul cu câte ceva), apa s-a băut şi până şi zahărul din cutiuţă a dispărut odată cu rezerva de dulciuri, cineva trebuia să restabilească echilibrul în apartament. Locuiesc singură în oraş, aşa că acel cineva se confunda cu persoana mea oricum aş fi dat-o. Să vezi atunci lene. Atunci, adică azi-dimineaţă. Tocmai azi, când afară erau o căruţă de grade cu minus şi un vânt polar de te trimitea înapoi în scara blocului în secunda doi. Dar trebuia să-mi asum condiţia ca un poet damnat de societate şi să mă conving că sacrificiul meu nu e unul sisific.
Şi ridică-te, Loreno, din patul tău călduţ, pune deoparte pe Borges şi scapă de pijamalele confortabile ca să te îmbraci cu ce ai tu mai gros prin casă. Ca să fiu sigură, mi-am sunat prietena care era la şcoală: m-a convins că afară e criogenizare generală, dar nu se sacrifică să îmi facă ea cumpărăturile după ore, având în vedere că stă în cealaltă parte a oraşului. Biiine.
Când am încuiat uşa apartamentului, simţeam ceva care mă trăgea înapoi, nu prea mă lăsa inima, dar parcă mai tare strigau plămânii mei înnăbuşiţi cu mucus şi stomacul gol, aşa că m-am lăsat ghidată de viscere şi am coborât.
Din cauza frigului rusesc, nici piciorul meu şchiop nu o duce prea bine, dar, mai în fugă, mai în glumă, am ajuns la cel mai apropiat supermarket unde am zăbovit cât mai mult, făcându-mi speranţe că afară se va mai încălzi între timp. Prostii. Vedeam tipe îmbrăcate cu gecuţe de primăvară, o eşarfă înfăşurată la mişto în jurul gâtului şi ochelari de soare aşezaţi pe cap (da, a fost şi soare, dar degeaba) şi îmi cam cădeau ochii: eu eram îmbrăcată cu două pulovere, cel mai gros fular, paltonul gros, bocanci serioşi, blugi pe bune şi o beretă franţuzească pe cap cât să-mi ţină părul, să nu-l ridice vântul şi să-mi lase urechile descoperite, iar ele îşi etalau noile ţinute. Într-un fel, mi-era milă de ele, mai ales că treceau pe lângă standul cu finetti (unde eram eu) şi se îndreptau spre „batoanele naturale” sau ce prostii erau alea. Şi toată lumea era îmbrăcată foarte gros, mai puţin fetişoarele astea. Chiar în clipa în care mi-am scos un Faringosept din geantă (simțeam că nu mai pot respira din cauza nasului înfundat), tipele s-au uitat suspicios la mine și una dintre ele întreabă:
– Fată, da’ chiar așa de frig o fi?
– Nu știu, fată, că eu am avut căldura deschisă în mașină.
Mișto. Acum totul se leagă. Meh, nu le poți condamna. Dar discuția lor a continuat:
– Mâine dimineață să mă iei și pe mine la facultate, auzi?
– Dar cine ți-a zis ție că merg la București?
– Păi, cum, nu mergi? N-ai cursuri?
– Și ce dacă am? Nu se țin fără mine? Mă duc cu Cristi la Predeal.
– Dar de ce nu te-ai dus cât a fost vacanță, fată?
– Păi ce, eu mă duc când e aglomerat?
– Ți-au dat ai tăi bani?
– Eh… ți-ai găsit! Are Cristi. A zis că e cadou de Valentin. Ai mei știu că-s la facultate, treaba mea.
Și mai mișto. Conversația lor evident deloc inteligentă mă amuza, mai ales că aveau puterea de a-și demonstra prostia din atitudine și tonul vocii, putere pe care eu nu sunt în stare să o reliefez aici și nici măcar nu intenționez să fac asta. Am plecat spre casa de marcat, iar când am întors privirea ele se așezaseră în spatele meu la rând. Când am ieșit din supermarket, eu abia mișcându-mă cu o sacoșă în mână și o lene în suflet, ne-am intersectat la ieșire; le-am dat voie să treacă, nu din spirit civic, ci pentru că, după cum am mai spus, mi-era lene, astfel că le-am observat urcându-se într-un Duster frumos, negru. Mă gândeam că mama nu-și permite, la 45 de ani, o astfel de mașină, iar dacă și-o permite, preferă să investească în altceva, gen educația copiilor și alte necesități, însă niște tipe de 20 de ani conduc lejer un Duster.
Am lăsat amintirea studentelor la București în fața supermarketului și m-am îndreptat spre casă, de data asta cu ceva mai multă baftă, căci nu mai mergeam contra vântului. La trei scări de blocul meu, observ un om al străzii stând jos, cu ceva foarte cunoscut privirii mele: o carte. El arăta deplorabil, mizerabil și… și ca un adevărat om al străzii, ce să mai, dar imaginea acestui bărbat cu cartea în mână m-a copleșit. Inițial, trec pe lângă el fără să insist cu uitatul, dar apoi îmi dau seama că dacă nu mă întorc, o să regret că nu i-am făcut o poză. I-aș fi făcut pe loc, însă mi-era teamă de reacția lui. Era să-mi iau bătaie odată când, încercând să fotografiez târgul de Crăciun, un idiot a sărit să mă bată că-i fac lui poze. Așa că îl abordez, sperând că mă va lăsa să îl fotografiez:
– Mă scuzați, ce citiți acolo?
– O carte frumoasă.
– Îmi dați voie să vă fac o poză?
– De ce?
– E pentru la școală… un proiect… cu plăcerea lecturii…
Scuza cu ”proiectul pentru școală” va fi veșnică. Se uită lung la mine, mă analizează și îmi fixează aparatul de fotografiat cu privirea, după care îmi răspunde tăios:
– Nuuu, domnișoară, n-am eu nevoie să mă știe lumea.
I-am mulțumit politicos că a vorbit cu mine și am plecat. Cred că dacă mă lăsa să îl fotografiez aș fi fost mai dezamăgită. Respingerea lui m-a fericit. Că n-are el nevoie să îl știe lumea, asta m-a bucurat.
Acasă, între două ceaiuri și o țigară, mi-am imaginat studentele de la supermarket în scară, lângă bărbatul cu cartea, și am început să râd: care e probabilitatea ca bărbatul să aibă o facultate sau, mai mult, să fi fost profesor universitar?
Din ’96 produc bioxid de carbon. Cultiv plăceri nevinovate şi mă văd doctor peste câţiva ani lumină. Mă mai joc de-a literatura uneori.
Ce ma scoate din sarite adresarea asta cu ”fata” sau ”fai fata” dar pricep de ce ai folosit-o – atata tip cat m-a deranjat pe mine ca cicitor cred ai transmis foarte bine si starea povestitoarei :) Mi-a placut cam tot, in afara de ”hipersecreţia de mucus” si parca as fi vrut sa insisti mai mult pe scena cu cersetorul. Am auzit de cazuri, am vazut si un documentar odata despre cersetori care mai inainte fusesera oameni foarte respectati, muzicieni, doctori, profesori :)
Deși sună absurd, nu m-a interesat să evidențiez scena cu cerșetorul, deoarece o astfel de situație nu poate decât să te uimească ori să te și bucure. Atât. M-am axat pe cele două fete, această situație îmi pare mie exploatabilă și generoasă din punct de vedere al perspectivelor care se deschid și al opiniilor pe care și le poate forma cititorul. Nu zic să scriem despre proști și să ignorăm elita, dar cred că intelectualii asta trebuie să facă, să fie intelectuali. Ce vreau să spun este că nu trebuie să ne mirăm când cineva citește o carte sau prezintă tendințe de culturalizare, ci trebuie să vedem acea parte a lumii care este pe dos, categoria celor opuși persoanelor integre, căci de acolo, consider eu, putem scoate cele mai bune subiecte de scris și totodată acești oameni sunt cei mai savuroși, ținând cont de naivitatea intelectului lor.
Îmi asum toate criticile pe care mi le veți adresa când vă veți da seama că tocmai am susținut că lumea se împarte între proști și deștepți.
Parerea unui oarecare cititor :) Cat despre partea cu destepteciunea, e la fel ca in cazul lui Spider-Man: ”With great power comes great responsibility”.
P.S. – scuze pentru ”tip” (timp) si ”cicitor” (cititor) din comentariul trecut :D
Faina senzatia cind un text iti place mult si nici nu mai simti nevoia sa explici de ce… :)
Apropo de om al strazii si probabilitatea sa aiba o facultate. In anul trei, la un curs care se numea.. la naiba, am uitat.. era ceva cu supape si control :) .. in fine, spre surpriza noastra, la laborator a venit un om al strazii cu un proiect pe hirtie de calc!! Era groaznic de murdar proiectul si foarte sifonat dar il facuse. Profesorii ne-au spus ca omul asta care cred ca avea spre 40 de ani, se chinuia de mult cu programul asta in care eram si noi. Pun pariu pe oricit ca nu a terminat niciodata, dar as fi f. curios sa stiu cu certitudine :) (Era cu un an inaintea noastra, adica luase cursul dar picase proiectul)
Îmi place că acţiunea se petrece în februarie!
Bravo, Lorena, pe lângă obişnuita plăcere a lucturii, ai suflat pe noi cu puţină răcoare.
Textul e interesant, l-aș vedea mai bine la categoria eseuri, însă asta e mai puțin important.
Stilul face toți banii: detașarea, ironia sa mi-au amintit de o carte pe care am citit-o întâmplător, după ce am cumpărat-o la fel de întâmplător de la un anticariat (oferta orice carte la 1 leu!): Ferencz Zsuzsanna – Natură moartă cu mărunțiș. Sigur te-ar încânta cartea asta!
Bun, deci am atras niște oameni cu textul ăsta și unii dintre voi aveți o experiență personală de relatat; asta înseamnă că mi-ați citit creația cât se poate de personal, ceea mă bucură.
P.S.: să nu uit să mulțumesc pentru aprecieri!
P.P.S.: voi căuta cartea, să văd și eu ce ți-a plăcut atât de mult la ea, Pavel ^_^