În fiecare dimineață, la ora 8, după micul-dejun, iau copilul și îl urc pe tricicletă, apoi încep să îl împing în susul și în josul străzilor din cartier. E pustiu, pentru că majoritatea oamenilor ori dorm, ori au plecat deja la serviciu.
Soarele n-a ieșit încă dintre nori, dar afară e plăcut. Eu sunt într-o bluză subțire și pantaloni lungi, iar băiatul într-un pulover și pantaloni de trening. Pe cap i-am îndesat o pălărie cu boruri moi, să nu-l bată soarele. Tricicleta se clatină pe străzile neasfaltate, dar încerc să evit cât de mult pot gropile și bolovanii. Ajungem lângă o casă cu o curte imensă care se varsă într-o livadă pe care nevastă-mea o admiră de fiecare dată când trecem pe acolo. Doi câini își ridică boturile și încep să ne latre. Băiatul râde și întinde o mână spre ei. Am trecut de atâtea ori pe aici încât nu-l mai sperie zgomotele câinilor. În final și câinii se potolesc și se tolănesc la loc pe pavajul roșu.
– Fă-le cu mâna, și hai să mergem mai departe, zic eu și împing tricicleta.
Capul i se clatină înainte și înapoi de la impulsul inițial, apoi își revine. Înaintăm vreo 20 de metri și îl văd rotindu-și trunchiul spre câinii care au rămas în urmă și le face – în sfârșit – cu mâna. Mereu cu întârziere. Râd. Ajungem în capătul străzii și fac la stânga. O să ocolim mai mult astăzi, să tragem de timp. Trecem pe lângă tot felul de case, mai noi, mai vechi, cu un nivel sau cu două, întreținute sau lăsate în paragină, cu gazon des și verde sau rar și veștejit, cu mașini scumpe parcate în fața porții sau cu dube mâncate de rugină ascunse după garduri. După ce facem din nou la stânga, ne iese în cale o pisică. Blana ei e alb cu negru. Se oprește în mijlocul drumului, ușor surprinsă. Ne apropiem încet de ea. Băiatul întinde mâna și mi-o arată, apoi își întoarce capul spre mine, să verifice dacă am luat la cunoștință. Îl întreb:
– Vrei să te împrietenești cu pisicuța?
În loc de răspuns, își întinde din nou brațul și arătătorul lui dolofan împunge aerul spre pisică. Opresc tricicleta și devin intermediarul discuției. Niciunul dintre ei nu vorbește limba celuilalt. Abia atunci văd că pisica e cam slăbuță și cam jigărită, cu blana murdară. Dar nu poate fi maidaneză pentru că la gât îi atârnă o zgardă de piele și un clopoțel argintiu. Dau s-o mângâi și mă aștept să se retragă și să dispară în vreuna din curțile apropiate. Dar nu se întâmplă așa. Pisica își lungește gâtul slab și își freacă spinarea de degetele mele. Băiatul vrea și el s-o mângâie, dar ea se ține în afara razei lui.
– Da, tati, pisica vrea să fiți prieteni.
Mă ridic în picioare și împing ușor tricicleta să poată și băiatul să atingă pisica, dar ea se ferește ca mai devreme. Repet faza de vreo două ori, cu același rezultat și renunț.
– Asta e, maimuțico, lasă că mai vorbiți data viitoare. Fă-i și ei cu mâna, că mergem mai departe.
Pisica rămâne pe loc, iar eu o ocolesc cu tricicleta. Vârful degetului băiatului rămâne ațintit spre ea ca și cum ar fi atras de un magnet în direcția ei.
Mergem mai departe. M-am încălzit și simt umezeală la subraț. După încă 10 metri, băiatul face cu mâna spre locul din care pisica a dispărut între timp. Facem din nou la stânga și ajungem la intersecția din care am plecat. Lângă e un teren imens, câteva hectare împrejmuite de tuia. E doar pământ aplatizat de ploi, nicio cultură, nicio floare, doar buruieni. Băiatului îi place senzația de a păși pe pământ drept și moale, și știe că acela e locul potrivit, așa că îmi face semn să opresc și să-i dau drumul să umble pe-acolo.
Râd și îl apuc de subsuori, apoi îl depun lângă tricicletă și zic:
– Zboară, puiule, zboară!
Iar el o ia la goană cu mersul lui ciudat, legănat. Are centrul de greutate prea jos și orice piatră îl face să se clatine ca un hopa-mitică, dar se ține destul de bine pe picioare. După câțiva metri, totuși, îl văd plonjând pe burtă. Aștept să văd ce se întâmplă. Plânge? Nu. Se ridică și continuă să alerge. OK. Parchez tricicleta pe marginea drumului, scot sticla cu apă, s-o am la mine, apoi o iau pe urmele lui. Ajungem la o groapă puțin adâncă, un loc din care cineva a scos pământ cu un excavator și băiatul îmi face semn că vrea înăuntru.
– Normal că vrei, râd eu.
Fundul gropii e neted și uscat, fără vreun pericol, așa că îl țin de o mânuță până când el pășește pe unul dintre pereții înclinați și ajunge jos. Mă așez cu fundul pe margine și îl privesc cum se plimbă dintr-un colț în altul, ca un bilă de pinball, râzând atunci când dă de vreo piatră și vine să mi-o arate. Îmi scot telefonul și încep să-l butonez. Îmi aduc aminte că trebuie să fac programare la un service să-mi schimb roțile de iarnă. În timp ce telefonul sună, aud un glas strigând spre noi:
– Hei! Ce faceți acolo?
Închid telefonul și mă uit în jur. De pe marginea drumului, un bărbat pe la vreo 50 de ani strigă spre noi în timp ce se apropie.
Băiatul l-a auzit și mă privește nedumerit. Îi spun pe un ton calm, așa cum fac atunci când se ivește orice situație nouă:
– Cine-i nenea ăla care strigă? Hm?
Bărbatul se apropie mai tare și țipă de i se înroșește toată fața:
– Nu lăsați copilul pe acolo!
Băiatul încremenește și se holbează la omul ăsta care vine cu pași repezi spre noi și țipă. E ceva nou pentru el, deci nu știe cum să reacționeze. Încerc să îl fac să se simtă confortabil cu toată treaba, să contracarez agresivitatea asta inexplicabilă, așa că repet cuvintele de mai devreme pe un ton amiabil:
– Cred că nenea vrea să se împrietenească. Îi faci cu mâna? Hai, fă-i cu mâna, zâmbesc eu.
Băiatul mă privește pentru câteva clipe, își încruntă sprâncenele pentru că nu crede că bărbatul vrea să se împrietenească și își mută din nou privirea spre el. Acesta se oprește la marginea opusă a gropii.
– Ce căutați aici? întreabă el, iritat.
– Ne plimbăm.
– Păi bine, dar pe terenul meu?! strigă el ca scos din minți, de parcă e o crimă să stăm acolo.
Copilul tresare. Mă uit în jur și zic:
– Uite ce-i, domnule. În primul rând, te rog să nu mai strigi, că sperii copilul. Chiar nu-i nevoie să faci circ. Mă plimbam cu el pe stradă și a vrut să facă câțiva pași pe aici.
– E proprietate privată!
– N-am văzut nicio plachetă care să anunțe așa ceva. Și nici locul nu arată ca și cum cineva se îngrijește de el. Pare doar un teren abandonat.
– Nu e abandonat! strigă el din nou și venele i se umflă pe gât. Aici nu-i loc de joacă! zice el și face vreo trei pași spre noi. Hai, dispăreți de aici, urgent!
Încerc să-mi păstrez calmul. Nevastă-mea îmi tot repetă că nu-i OK să faci scandal în preajma copiilor mici, dar să fiu al dracu’ dacă-l las pe fraieru’ ăsta să-și facă de cap singur. Dacă are chef de scandal, păi stai că-i dau eu scandal.
Mă ridic brusc în picioare de pe margine și îmi suflec mânecile, să mi se vadă tatuajele de pe antebrațe. Asta de obicei îi intimidează. Bărbatul se oprește brusc, mă studiază. E mai scund decât îmi părea, iar eu probabil că îi par mai înalt, acum că m-am ridicat în picioare. Mă încrunt ușor și zic printre dinți:
– Ascultă aici, coaie. Așa vorbești cu maică-ta, clar? Nu știu ce te ambalezi așa, n-am făcut decât să pășim pe dărăpănătura asta de teren. Nu ne-am pișat aici, nu ne-am căcat aici, da? E proprietatea ta, am înțeles. Dacă nu vrei să ți se urce oamenii pe el aiurea, îngrădește-l sau pune măcar o pancartă la vedere. E foarte simplu. Dar niciodată să nu mai vii spre mine sau spre copilul ăsta cu amenințări, ne-am înțeles? Așa că hai, scoate-ți chiloții din cur și cară-te tu de-aici, până nu-ți iau falca-n pulă!
În mor normal, atunci când lumea aude înjurături din astea grele în public, se întâmplă unul din două lucruri. Ori îi întărâți și mai tare, caz în care vin spre tine ca niște cerbi în călduri și ai face bine să te pregătești de impact, ori dau înapoi, pentru că oamenii asociază genul ăsta de înjurături cu persoane violente. Și multora violența le dă o stare fizică de greață. Le e frică de o cafteală ca dracului de tămâie. Iar bărbatul din fața mea s-a oprit, e stană și nu mai zice nimic. Băiatul mă privește, nu zice nimic, dar cred că s-a prins ce s-a întâmplat.
Îl apuc de mânuță și începem să străbatem drumul înapoi, spre tricicletă. Aș vrea să mă întorc înapoi, să-i văd fața fraierului, dar mă abțin. Apoi îl aud murmurând:
– Să nu vă mai prind pe-aici.
Mă întorc pe călcâie și îl văd venind în urma noastră. Las mânuța copilului și țâșnesc spre el:
– Futu-ți…
Nu apuc să-mi termin înjurătura că omul se răsucește pe călcâie, evident luat prin surprindere, dar o face atât de repede încât picioarele i se împleticesc și cade pe burtă, stârnind un nor de praf în jur.
Mă opresc brusc, frânez cu talpa adidasului și pufnesc în râs. Băiatul, care știe ce-i aia o căzătură sănătoasă, începe și el să râdă. Mi-a pierit orice chef de scandal. Îl iau pe băiat în brațe și ne depărtăm. Cu coada ochiului îl văd făcând cu mâna, ca de obicei, cu întârziere.
M-am născut în 1986, la Arad.
Am fost educat prin școli de cartier.
Uneori mă inspir din viața reală, iar alteori turez imaginația.
Am scris primul roman (”Laptele negru al mamei”) la 23 de ani, și l-am publicat la 27.
Dintre poveștile apărute aici, pe LiterNautica, aproape toate au fost publicate de editura Casa de Pariuri Literare în volumul ”Numele altora”.
În 2018 editura Polirom mi-a publicat romanul ”Hoodoo”.
Locuiesc lângă Timișoara, împreună cu două pisici și doi șproți.
Cam atât.
Deocamdată.
Schița, care o luase ușurel în direcția unei fabule de grădiniță, cu căței și pisicuțe, degenerează într-un scandal burlesc cu înjurături suculente. Chiar ma întrebam când se va întâmpla asta, cunoscându-l pe autor.
:))) mereu e câte-un twist, pe acolo, pe undeva, Florine!
haha, ce m-a distrat comentariul lui Florin! :)
Si eu eram sigur ca o sa fie ceva gen textul lui Pamuk cu fetita, publicat mai demult aici pe site (la traduceri?). Dar Cosmin e Cosmin, cu o mina tine copilul de minuta cu alta insurubeaza croseul de dreapta! ;)
Super, mi-a placut la nebunie textul. Mi-a adus aminte de mine, demult, in metrou, pe la 11 noaptea, vagonul gol si tot asa unul din asta se lua de o fata din fata lui, era si cam pilit. Naiba stie ce m-a luat. cert e ca m-am dus in fata lui si i-am spus ca daca nu coboara la prima il omor cu bataia. La care el imi zice „noroc ca oricum coboram la prima!”
Oricum, frumusetea textului sta in relatia tata-copil, toate observatiile alea. Si ideea ca „the parenthood did not take away his balls..”
noroc că oricum cobora la prima, dar pentru cine era norocul? :)) yeah, l-am scris într-o pauză de muncă de la ”birou”, mi-a venit așa, ușor și repede
Cosmin, apropo, ti-a placut Grand Torino cu Clint Eastwood? Old man but standing up!, same idea
da, un film foarte fain, probabil ultima lui mișcare de gen (și Changeling, apărut în același ani). după aia n-a mai făcut nimic cu vână adevărată.
Ha-ha! De când ai intrat copilul în viața ta, Cosmin, ți-a dat și subiecte de scris! Era inevitabil. Plimbarea unui tată cu copilul se termină prost când o persoană pusă pe scandal încearcă să-și apere proprietatea cu o reacție exagerată. Astfel de reacții sunt la ordinea zilei în România, mai ales la parveniți. Psihologic, reacția amândurora e descrisă foarte bine. Personajul copil în schimb, și relația dintre el și tată, construite să amuze.
Să ştii că aşa e,cu copilul. Îmi pică tot felul de scenarii în brațe de când cu el.
Şi da, când intră copii în scenă, toată lumea exagerează. Eşti mereu atent la reacții, să nu întreci măsura, dar să nici nu te laşi călcat pe cap.
Mi-a placut atmosfera calma creata si transformarea ei brusca la final. Foarte amuzant asta: O să ocolim mai mult astăzi, să tragem de timp si zboara, puiule, zboara! :-))
astea sunt zilele mele, Alexandra :)
Nu putea avea un final mai bun de-atât. În timp ce citești, vrei ca personajul ăla să se facă de râs. Lecție servită :)
:)) ăsta e unul dintre finalurile mele preferate. chiar acum câteva săptămâni mă întreba Cornel dacă nu termin Snuff, dar i-am zis că n-am idei pentru un final mai bun.
Parcă eram acolo și asistam la plimbarea liniștită a unui tată cu copilul lui și tot acolo eram și la apariția proprietarului agresiv care tulbură acel univers ca din ”micul prinț”. Copilul începe să descopere lumea așa cum e. Bun text și excelent final.
Mi-a placut foarte mult evocarea micilor bucurii pe care le simte acest tătic in preajma copilului, felul in care-i intelege orice reactie si dorinta (“normal ca vrei!”) si cum reușește sa aplaneze reactia violenta a “proprietarului” cu o replica liniștitoare (pt copil) dar si sarcastica in acelasi timp: “cred ca nenea vrea sa se împrietenească”.
Si cea mai mare placere e la final: ultimele replici date “fraierului”, dar mai ales căzătura sanatoasa si rasul copilului. Ce poate sa fie mai placut de-atat? :))