Faptele sfinților izvorâtori de mir de la scara B

I Cor.14, 20: „Fraţilor, nu fiţi copii la minte;
ci la răutate fiţi copii, iar la minte fiţi oameni mari”

Căci iată, adevăr grăiesc și vă spun vouă că era în vremea lui Iohannis și a lui Grindeanu, în vara secetoasă a anului Domnului, 2017, în marele și agitatul oraș al Bucureștilor, a doua zi după ce primele lacrimi de mir se prelinseră din ochii mari și adânci ai icoanei lui Arsenie Boca ce stătea așezată la loc de cinste în holul de la etajul 2 al blocului K3, scara B, de pe strada  Locotenent Scarlat Mareș, când dreptcredincioșii nu doar din toate colțurile urbei de pe malul Dâmboviței, ci și din toată țara începură să curgă râuri-râuri spre noul templu de închinăciune ce își aștepta umilii enoriași care se înșirară pe strada cu pricina, în coloane ce șerpuiau până la colțul cu strada Văilor, printre micile grădini din fața locuințelor, printre mașini, garaje acoperite cu carton bitumat și cele câteva tarabe apărute ca din senin, căci acolo unde este rost de un ban câștigat rapid și ușor, imediat se înfățișează și slujitorii Diavolului și caută a înșela vigilența și bunacredință a celor drepți întru Hristos, iar oamenii strânși acolo, în umbra răcoroasă a nucilor ce străjuiesc drumul din fața templului așteptau cu răbdare, credință și unii chiar și cu scăunele pliante, care sub umbreluțe de soare, care cu pălărioare, șepci, batice sau batiste legate la colțuri și fixate direct pe scăfârliile ce se înșirau ca ciupercile în soare, lăudând cuvântul Domnului, povestind despre semnele bune sau rele pe care Dumnezeu ni le trimite prin aceste apariții, despre crucile și chipurile de sfinți apărute în cartofi tăiați pe din două, trunchiuri de copac fulgerate, norii de pe cer sau umbrele lăsate de soare pe stânci, siluetele de îngeri lăsate de apa vărsată dintr-o găleată, stele căzătoare și eclipse de soare sau de lună,  îmbrâncindu-se și aruncându-și vorbe grele uneori (căci oriunde se adună o mână de preacredincioși, imediat își face apariția și Lucifer) și apoi căindu-se amarnic pentru păcatele cele săvârșite cu voie sau fără de voie și spunându-și fiecare tristețile și neajunsurile și bolile și necazurile care îi împinseseră de hăt-hăt departe până aici, pe strada unde se zvonise că icoana „sfântului Ardealului” începuse a face minuni și astfel timp de cinci zile evlavioșii, orbii, sluții, cocoşaţii, gângavii, paraplegicii, bolnavii de toate bolile cunoscute și necunoscute, oamenii sărmani sau avuţi, dar cu tristeți amare în suflet își așteptară rândul cuminți, sporovăind pe timpul zilei, moțăind pe timpul nopții în fața tarabelor de pe care marfa nu se mai strângea și sub care negustorii dormeau și ei cu rândul, de teama hoților, iar în a șasea zi printre ei se răspândi vestea că icoana făcătoare de minuni fusese furată, dar că, în schimb, cinci dintre locuitorii acelui așezământ, câte unul la fiecare etaj, începuseră rând pe rând să verse lacrimi de mir și să înfăptuiască miracole, la fel cum făcuse înainte imaginea lui Arsenie Boca, astfel că pelerinajul credincioșilor continuă sub atenta și eficienta organizare a preacucernicului Nea Dobre, vecinul de la 3, cel care orânduise lucrurile de așa fel încât oamenii să urce etajele lăcașului în funcție de gravitatea bolii de care sufereau, celor care erau cei mai năpăstuiți și se deplasau cel mai greu revenindu-le parterul, iar cei mai în putere urcând până la etajul patru, fiecare fiind îndrumat (de multe ori în schimbul unei mici „atenții”) către unul dintre cei cinci care-și luară imediat nume de sfinți (Sfântul Bratosin, Sfântul Ciprian, Sfântul Florin, Sfântul Costică și Sfântul Liviu) și fiecare plecând de acolo pe loc vindecat de toate bolile și durerile și necazurile, însă în a unsprezecea zi icoana lui Arsenie Boca, cea făcătoare de minuni, reapăru ca din senin, iar cei cinci încetară să mai lăcrimeze mir, dar își păstrară numele de sfinți și își întemeiară fiecare propria lui religie și minunile săvârșite de chipul pictat continuară timp de încă cinci zile, după care și icoana încetă a mai plânge, iar oamenii se răspândiră pe la casele lor sau spre alte locuri unde se zvonise că alte icoane începuseră să verse lacrimi de mir sau de sânge sau că pe zidul nu știu cărei case a apărut chipul nu știu cărui înger sau sfânt și astfel liniștea se reașternu pe strada Locotenent Scarlat Mareș.

Gabriel Florin Macsim

Născut în orasul Buzau, jud.Buzău, la data de 30 aprilie 1977. Absolvent al Fac. de Matematică și Informatică din cadrul Universității București în anul 1999, titlul de doctor în matematică obținut la Facultatea de Matematică și Informatică, Universitatea București.
Lucrez ca profesor de matematică la Școala Gimnazială Măgura, din anul 2007.
Printre preferințele mele literare se numără Gabriel Garcia Marquez, Jose Saramago, Mario Vargas Llosa, Julio Cortazar, J.M.Coetzee, Richard Ford, Jonathan Franzen, Jonathan Safran Foer, James Joyce, Orhan Pamuk, Mircea Cărtărescu, Ștefan Bănulescu.