Bărbatul din tren

Pentru el, femeia mirosea a lapte, şi i se părea ciudat următorul lucru: gândul că ea miroase a lapte îi venea direct din creier, ca şi cum mirosul era deja asociat cu înfăţişarea femeii, cu ce urma ea să facă sau zică; nu era nici nasul, nu erau nici nările – nu era simţul lui olfactiv, cel care îi adusese senzaţia asta, a mirosului de lapte intrat în vagon odată cu femeia, ci altceva, un ceva adânc îngropat în scoarţa cerebrală, într-o porţiune de memorie la care nici măcar el nu avea acces.
Poate că femeia asta mirosea a maică-sa tânără? Sau poate aducea cu ea?
Luase în facultate un curs de psihologie şi acolo un profesor cam trăsnit, le spusese ceva despre teoria freudiană conform căreia la maturitate bărbatul, fără să-şi dea seama, caută să recunoască ceva din trăsăturile mamei în trăsăturile iubitei. Bărbaţii sînt pururea copii, chiar şi când caută partenere pentru sex.
Sau poate nu Freud spusese asta.
Mirosul de lapte îl nedumeri, poate că era miros de lapte un pic stricat, lapte brânzit pe care îl forţa maică-sa să îl bea când era mic, pentru că altul în frigider nu aveau (ce frigider aveau pe vremea aceea, cu pete de rugină pe o parte!) iar ea se grăbea să plece la serviciu, lucra muncitoare în schimburi, ceea ce o făcea să fie mereu nervoasă.
Mai târziu urâse laptele.
Vreţi să vă încălzesc nişte lapte la micul dejun?
De câte ori auzea întrebarea, răspundea întotdeauna la fel.
Lăsaţi laptele pentru copii, doamnă. Nişte tărie nu aveţi?
Voia ca ele, chelneriţele decoltate, proprietarele de motel, soţiile prietenilor, fetişcanele, picoliţele cu fuste scurte, semi-transparente, toată rasa femeiască, să ştie cine este el, să afle cu cine au de-a face: dracu gol, curvarul cu bani, influenţa cea mai rea, alcolistul, vă fut muma-n cur de curve, le spunea la toate în gând (de fapt numai ălora arătoase), şi de cîteva ori chiar a făcut asta, a compostat şi mama şi fiica, o singură dată a reuşit să se culce şi cu două surori, e adevărat nu în acelaşi timp… ce păcat, ce păcat.
Poate că femeia asta mirosea ca maică-sa tânără? Sau poate aducea cu ea?
Mai mult ca sigur că nu Freud spusese asta, ci altcineva.
Copiase mult în facultate, trebuia să ai o memorie de elefant să înveţi chiar tot ce se preda la Drept. Atâtea specializări! Ori o dată ce ţi-ai ales specializarea, multe din miile de pagini învăţate nu-ţi mai folosesc la nimic. El se specializase pe divorţuri, şi nu regretase niciodată când încălcase codul de conduită, codul profesional sau codul etic, oricum ce contează, ce-i frumos chiar şi lui Dumnezeu îi place, iar clientele, tehnic vorbind chiar dacă erau încă măritate când se culcau cu el, din punct de vedere tehnic, erau ca şi divorţate, deci nişte femei cât se poate de libere. El nu mediatiza coflicte, meseria lui era să obţină situaţia cea mai avantoajoasă clientului pe care îl reprezenta.
Avea nişte ţâţe frumoase, cu sfârcuri obraznice care se insinuau prin tricoul anchior cu mânecile tăiate. De când nu mai avusese o femeie de era în halul ăsta de hămesit? Nu-şi putea aduce aminte exact.
La naiba, poate că n-ar trebui să mai beau aşa multă tărie!
Fiecare pahar de tărie ucide aproximativ jumătate de milion de neuroni. Când arunci asta unor freieri, fac ochii mari şi atunci le arunci şi poanta. Creierul uman are aproximativ optzeci şi şase de miliarde de neuroni. Nu ai, boule, timp să bei destul într-o viaţă ca să se simtă vreun efect!
Femeia din faţa lui arată al naibii de bine: ţâţe pline, de forma a două pere mari, răsucite mult în exterior, o capră gestantă. Oare putea fi gravidă din moment ce fuma? A doua ţigare în jumătate de oră, pe coridor… sau poate ieşea din compartiment intenţionat ca să o remarce el?
Avea trei ani de când se lăsase de fumat. Aici trebuise să cedeze, să lase de la el! Probleme de plămâni avusese din copilărie. Prima pneumonie la nouă ani, a doua la doisprezece, apoi tatăl diagnosticat cu cancer la plămâni, se stinsese la fel de rapid şi bunicul. Exista o limita. Nu crezuse că ar fi fost capabil să se lase de fumat până nu-i recomandase un prieten cabinetul.
Încercase de toate dar numai hipnoza funcţionase. Tipul îl pusese să urmărească un metronom. Apoi îi indusese visul. În faţa lui apăruse un iepure mare, alb, arata ca un iepure de pluş de mărimea unui om, şi datorită staturii cât şi a faptului că era îmbrăcat, nici nu se mirase când iepurele începuse să vorbească cu el una alta. Era un iepure simpatic, cel puţin la început. Au vorbit, au spus glume, s-au împrietenit. Până când iepurele şi-a scos pachetul de ţigări din buzunar. Nu-l servise şi pe el. Iepurele îşi pusese o ţigară pe tăietura buzei sale de iepure. Şi-a aprins-o şi a tras cu sete. Pe măsură ce trăgea din ţigară, iepurele se înnegrea. Mai întâi i s-au înnegrit urechile, apoi fruntea, apoi tot capul… arata groaznic şi el începuse să se sperie. Când a terminat ţigarea iepurele era negru şi arată oribil, hidos, ca într-un film de groază.
“Nu am ţigări să-ţi dau, dar dacă vrei un fum îţi dau direct din gură!”
O luase la fugă oripilat, şi iepurele îl urmărea ţopăind, ca un cangur urecheat murdar de funingine şi agresiv. Gândul că iepurele îl va prinde, îl va încaleca şi-şi va lipi buzele maro de nicotină de ale lui, îi întorsese stomacul pe dos, şi aşa se şi trezise din hipnoză, într-o convulsie de icnete care îi aparţineau.
Hipnotizatorul îl servise cu un pahar cu apă şi-i luase mia de roni.
Nu mai fumase niciodată de atunci. Mirosul de fum de ţigară îi făcea greaţă.

Ar putea oare să se lase şi de femei cu ajutorul hipnozei?
O putea un bun hipnotizator să facă ce vrea din orice femeie, dacă îşi pune capul?

A ieşit pe coridor să se dezmorţească dar de fapt o aştepta pe ea să iasă din compartiment. Din când în când o urmărea prin geam. Brunetă, cum îi plăcea lui, ţâţoasă cum îi plăcea lui, îmbrăcată pe gustul lui şi în plus mirosea frumos a lapte. Păr lung, mătăsos şi ochelari un pic retro. Aduce cu Nana Mouskouri. Ar muşca-o un pic de oriunde, ăsta-i adevărul, şi-ar înfige un pic dinţii în ea, numai aşa puţin, numai atât cât s-o audă ţipând surprinsă. Ar lua-o pe la spate i-ar despărţi părul ăla frumos în două şi-ar trage de el ca de hăţurile unei iepe de rasă: cu grijă.
În sfârşit după o aşteptare care i s-a părut o veşnicie, uşa rabatează şi, privind întrebător stânga-dreapta, apare ea. O ia spre el. O întâmplare? Poate da, poate nu. Ajungând în dreptul lui, pe coridorul îngust îşi întoarce fundul bombat spre el. O întâmplare? Poate da, poate nu. Rămase cu faţa spre ea. Îşi împinse uşor pelvisul în curbura feselor ei, momentan fără să aibe vreo scuză: trenul încetinise şi vagonul nu se hâţâna deloc. Şi uite că drăcoaica percutase înapoi. O falsă impresie? În timp ce urmărea balansarea unuia dintre sâni îndepărtându-se – era un semiprofil teribil de incitant, sfârcul înţepând tricoul turcoaz, forma lui obraznică ieşind dintre două şuviţe de păr negru – o aştepta să ajungă în dreptul uşii de la capătul culoarului. Firesc ar fi fost ca ajunsă acolo, ea să întoarcă capul spre el. Trenul reîncepuse să prindă viteză. A dispărut dincolo de grupul puştanilor cu rucsace care aşteptau să coboare la prima, fără să întoarcă capul nici măcar un pic.
Dar el ştia ce urma să facă.

Grigore Radu

Cum spunea Pleşu undeva, sunt contemporan cu mine însumi. Sper ca experienţa să ţină cât mai mult!