– Copoul? E oleacă mai pe colină.
– Gara? E oleacă mai la vale. Dar avem tramvai care te lasă în poarta grădinii.
Sunt cu toţii amabili să mă ajute dar eu vreau să merg pe jos, să mă plimb, să văd oraşul.
– E mult domniţă să te umbli pe jos. E oleacă de mers.
După o oră, de un dute-vino infernal, primul pas pe care îl fac în parc, îl fac apăsat:
– Deci acesta e Copoul! Acesta e teiul! Privesc spre el ca la un bătrîn obosit, aşezat la pat cu braţele suspendate de cablaje şi aparate de respirat, cu un monitor cît o statuie din care se aude un puls slab. Tic! Tic!
Aş fi vrut să nu îmi vadă privirea în momentul acela nici statuia şi nici teiul, căci e bine ca suferindul să nu îţi citească compătimirea şi mila de pe faţa ta.
Oare, întotdeauna privim, noi cei din afară, agonia celui căzut ca pe ceva responsabil, ca pe o responsabilitate a noastra pentru care ne simţim datori să luăm noi o decizie in locul lor? Să lăsăm sau să nu lăsăm omul să se mai chinuie, scurtîndu-i simplu suferinţa?
Căci nici un alt copac din parc nu purta atîta suferinţă bandajată în acele benzi albastre cum purta acest tei pentru a fi obligat să trăiască.
Fără respirul miilor de stele pînă şi noaptea mi-ar fi părut o fantomă obligată la supravieţuire. Noaptea. Cine pe cine?
Pelerini, curiosi, sărutul nins de meteoriţi, teiul scuipînd discret frunze ca un tbc-ist ruşinat, toate acele personalităţi îmbrăcate modest în piatră, aleile lungi, viaţa care trece ca un fior prin tot Copoul, oraşul acela ondulat pe spatele colinelor, liniştea care vorbeşte atunci cînd tace sau nu ne spune nimic atunci cînd vorbeşte…
Ziua, în schimb, parcul e plin de copii. Da. De copii. Se aud în fiecare dimineaţă o dată cu soarele, cu păsările.
Îmi rotesc o clipă ochii prin fereastra mică a statuii. În stînga mea, parcă, mult prea departe, o văd, cu coada ochiului, şi pe Ea învăluită la fel, de o bucata de piatră. De ce doamne şi ea? De ce aşa departe? De ce tocmai dincolo de parcela aceea lunguiaţă, unde acum, în mijlocul ei stă cineva, aşezat turceşte, cu haine mototolite şi verzi, şi tot calculează ceva cu mişcări încete pe o foaie?!
Încerc să mă dezmorţesc luînd-o discret pe una din alei. Mă lovesc de Negruzzi înţepenit şi el, cu seriozitatea lui cu tot, în blocul lui de piatră. Pe cît de impozant stă pe soclu, aşa cum i se cade, îmi amintesc şi acum de nebunia acelui proiect `Ştefaniada`, o plecăciune plină de respect stimabile domn!, pe atît de mărunţi şi banali îmi par cei doi puşti de pe banca de lîngă statuie, un el şi o ea, lungiţi să prindă un sărut ca pe un fluture. Cu bagaje lînga ei, cu haine ciudate… fragezi în privire, fără să aştepte noaptea, nu le înţeleg romantismul. Sărutul. Graba. Privesc spre Veronica. Cu lacrimi. Şi mi se face dor.
– Uite pe cine văd! Pe Ciprian. Porumbescule!, îl bat pe umăr prieteneşte, ca în studenţie, cum ai reuşit tu să ne uimeşti la aniversarea de la Putna şi să ne înalţi în văzduzh inimile!
Dau iar peste o bancă plină de copii jucînd cărţi. Zîmbesc auzindu-i cum ciripesc ca vrăbiile cînd, surprins, îl văd aici şi pe Gane al nostru şi mai ales surprins de vîrsta la care murise mult după mine. În 1916.
– Iubito!
Asezîndu-mă în genunchi în faţa ta, nu-ţi pot atinge umerii, obrajii, privirea, închisă în piatra aceasta rece. Nu te pot îmbrăţişa. Ţi-am scris de atîtea ori cu nerv pe foi, am rupt caietele, baierele inimii de atîtea ori mi le-am rupt! Acum nu mai pot. Piatra asta ce te înconjoară îmi sfarmă degetele. Nu te-ai răbdat să trăieşti fără mine. Mă trec fiori. Mă scutur de lacrimi, de neînţelesuri, de abisuri, de spaimă chiar dacă pe o bancă, aproape de tine o bunică citeşte unui nepoţel, aşa cum numai tu îmi şopteai la ureche poezie, povestea despre micul magician.
Îi văd micuţului ochii mari cum caută, în fotografiile din carte, vraja si adevărul cuvintelor ei.
– E prea mult iubito! Îmi tîrăsc paşii. Nu ştiu cine e acest Toniţza de pe soclul pe lîngă care trec acum, nu e contemporan cu noi, dar e şi el acoperit de piatră, de praf şi păsări ce-o ciugulesc cu sete, săpînd ferestre spre interior. Mai e o statuie pe aleea care ne desparte dar lacrimile nu mă mai lasă să văd clar. Şi mai sunt atîtea altele iubito! Tot parcul e plin… doar copiii rîd. E soare, e amiază, e toamnă. Voi închide fereastra. Şi teiul. Pentru puţin mă lasă şi mă iartă.
Mă dezmeticesc din visare cînd aud lîngă mine vocea unui tip din grupul celor de la electrica, ce tocmai s-a dat jos, ceva mai devreme, din maşina de pe o alee vecină, că mă roagă să mă îndepărtez de statuie. Aveau de făcut ceva săpături.
Cabluri, strigăte, nu se mai simte pulsul din tei, se desfac lăzi, e anesteziat pînă şi aerul, foşnete, aripi speriate, o nouă intervenţie, salopete albastre, lopeţi…se precipită totul ca la urgenţe. Comenzi scurte.
Şi plin de frunziş.
Nu mai apuc să îmi iau rămas bun. Dau să trec printre grupurile de copii ce nu mai au astîmpăr să asculte poveşti şi reguli de adulţi, printre aranjamentele florale grupate pe suporturi şi printre băncile de pe aleea principală dinspre ieşire, unde, acum văd, stau doar pensionarii, cînd mă loveşte în timpanul stîng rîsul lui Creangă, cocoţat pe un soclu ce îl făcea mult mai înalt şi mai bine făcut:
– He he he, la tot ce ai văzut, amintire tu le zici?
autodidact
Da, dupa ce am citit celalalt text, l-am citit si pe acesta si imi sustin parerea. Observi detaliul, combini imaginatia cu sensibilitatea, folosesti un limbaj poetic, expresiv, uneori sacadat. Poti scrie un volum cu astfel de flash-uri, surprinzand atat lumea interioara, prin introspectie, cat si detaliile lumii exterioare. Mi-a placut.
așa cum ne anunță și titlul, asistăm la un episod peripatetic al autoarei prin Copou. accente ușor ironice, reverențe vag ireverențioase, figuri clasice încremenite banal și-n final(rimă involuntară, mă scuzați!) larma unui șantier în care dalde Doreli sapă, mai cu „talent” mai fără chef de trudă, la temelia culturală a Ieșului. Un tîrg al Ieșilor văzut prin ochii Taniei( apropos, de ce nu postezi/semnezi cu numele întreg, acilea nu-i fo rețea de veleitari aroganți). ce așteptam de la acest text cumințel? mai multă coloare moldovinească, olecuță de grai dulșie și tărăgănat, ,,precum Ozana cea limpede curgătoare”(replica lui Creangă din vîrful piedestalului nu-i prea inspirat ticluită).
Da, ai dreptate cu culoarea moldovineasca. Insa precizez in text ca sunt venita din afara. Iasul e nou pentru mine. Ar fi ciudat sa ma apuc sa vorbesc ca si ei. Eu doar observ. Momentul Eminescu e doar schitat.
Dramaturgul din tine cere actiune! :).
Sunt flash-uri, cum bine spune Ionut. Viziunea mea asupra prozei e putin diferita. Sau incerc sa o fac.
am recitit (sau răsrecitit, fiindcă știu textul, are ceva ani depuși pe umeri)viziunea da, îți aparține, deși probabil că și-acolo un pic de fantast nu strica(în dialogurile imaginare). dar e vorba de primele replici. și de cea a lui Creangă, așa cum am precizat.dacă tot am revenit pe text sunt încă 2-3 exprimări neinsiprate: ,,teiul scuipînd frunze” – sună trivial, chiar dacă imaginea se susține vizual-aș fi scris ,, expectorînd” e mai neutru.de asemenea, un tipo nașpa: Tonitza, fără Ț. în construcție ai cîteva hiatusuri și ruperi de ritm, cel mai deranjant este cel din penultimul paragraf. observații pe care le fac pt a elimina aerul de nefinisat, așa ca și numele cu care semnezi! :))