Fii prost

Decât un șut în cap i-am dat, cât să se dumirească. Cât să înceteze să se miște și să se așeze mai bine gândurile alea rebele care agită inutil spiritele.
– Ai terminat? am strigat. Ori o termini, ori te tau.
Tau se zice? Probabil că da. Apoi, decât i-am pus lama pe deget, cât să simtă puterea. Pericolul. Dilema continua să existe, sigur, anume că pericolul era prea mare pentru a sta așa, nemișcat, dar pe de altă parte, dacă se mișca, percutam. Mișcat, percutat. Stai pe loc, te tai oricum!
Mă distra această dilemă morală, chițcăitul cretin al vocii legate de calorifer și retezate la jumătate de urletele mele. Puterea lor umplea camera goală, adevărata putere. Cea care în sfârșit venea dinăuntrul meu cel mai sălbatic. Puterea fizică pură, eliberată la maxima intensitate.
Ani de studiu petrecuți în a vorbi cât mai educat. În a mă exprima cât mai bine. Nimeni nu-i pasă! Uite cât de repede ajunge un concept agramat la o minte fină! Prost. Fii prost! E o alegere, ca cea de a nu fi. Există evoluție și involuție, de ce n-ai alege-o pe a doua? Proștii e stigmatizați social? Foarte bine! Și inteligenții. E o chestiune de curaj. Nu te ascunzi în turmă ca o zebră, în speranța de a trece neobservat, ci te abandonezi extremității care te atrage mai mult. Uite aici cheia pentru o viață fericită! Vând ulei, porumb, mindset. Cumpărați-mi cartea! Ce te uiți ca un cretin? Cine, cine, tu! Te holbezi ca un cretin, bă cretinule! Dă-i drumul de-aici! Mișcă! Marș!
– Roiu, mă, de-aici, n-auzi?
Și îi ard o palmă.
– Da’ ce-aveți cu mine, domnu’?
– Căcatule cu ochi! Ce am, ce n-am, tu dispari!
– Da’ am treabă la librărie.
– Futu-ți librăria mă-tii! Raus Germania, n-auzi?
Și puștiul dispare. S-a căcat în pantaloni!

Alerg după el, care fuge speriat. Tata mai poate să aștepte, oricum nu-i o plăcere să-l culeg de prin fața librăriilor unde predică neîncetat – nici pentru mine, dar nici pentru el. Când devine violent, dacă se întâmplă să fiu pe fază, mă simt cumva responsabil pentru victimele lui. Numai puști – băieți între paișpe și cel mult douăzeci de ani – de fete niciodată nu s-a luat. Am eu o bănuială de ce, dacă e să judecăm după modul în care o trata pe mama încă de când era întreg la minte. Le consideră inofensive. „Femeile nu riscă să devină deștepte intrând într-o librărie”, a spus el mereu. Îi atacă, în schimb, numai pe puștii ăștia lipsiți de apărare, despre care doar cât îi scanezi o dată din cap până-n picioare poți să afirmi lejer că-s genul care se refugiază-n cărți și-și iau castane de la colegi. Colegi de care tata nu s-ar atinge, și nu numai pentru că și-ar da seama după aspect că nu fac parte din targetul lui, ci și pentru că n-ar avea cum să se întâlnească. Respectivii nu ar da niciodată târcoale unei librării, decât, poate, dacă prin zonă se află și vreo sală de jocuri. Îl ajung din urmă pe puști, zici că are o rodie în loc de cap. Mi-e milă de el, trebuie să-l liniștesc.
– Hei. Hei! Cu tine vorbesc, ești bine?
– Da’ ce-aveți cu mine și dumneata?
– Eu nimic, am prins faza din fața librăriei și voiam să văd dac-ai pățit ceva, să te ajut dacă e…
– N-am nimic!
Îi vine să plângă abia acum, că l-am băgat în seamă. Știu cum e, n-am ce-i face, dar trebuia să mă asigur. L-a sensibilizat atenția primită după șoc. M-am mai întâlnit cu astfel de reacții de când cu situația asta de-acasă.
– E ok, știu că te-ai speriat, domnul ăla are niște probleme. Dacă vrei te poți întoarce la librărie după ora doisprezece. De obicei n-ar trebui să mai fie pe acolo.
– Îl cunoașteți?
– Din păcate…
– Vreau să-l denunț!
– Ești invitatul meu. Doar că să știi că are certificat de nebun. Îl cunosc toate secțiile de poliție din zonă.
– Doamne ferește! Trebuie închis! De ce-l lasă liber pe stradă?
– Eh! Nu mai e cum era odată. Acum nebunii sunt integrați social. Se încearcă recuperarea lor continuă.
– Nu prea funcționează…
– Știu. Lasă-mă să-ți plătesc micul dejun. Nu? Biletul de metrou? Bine, ia de-aici, cumpără-ți o carte, care vrei tu! Doar că vino mai încolo, peste vreo oră.

Câte moduri de a-i spune unuia s-o taie. Asta e esența românului de rând. Raus! E mai românesc decât german. Rade-o de-aici, hai, nu-ți strica mintea cu cultura! Așa eram și eu, așa eram și eu. Împotriva masculinității toxice, da, da, da! Femeile, egalitate, aceleași șanse. Nu e posibil, pur și simplu n-are cum. Bărbații sunt superiori prin forță, și o vor folosi întotdeauna ca să te domine. Cum zice și proverbul, Prost să fii, forță să ai!
Bărbații e dominatori! Prin forța lucrurilor. În primul rând, te domină când ți-o trag. Este în natura lucrurilor. N-ai cum să te opui. Eu m-am opus și era s-o iau razna. Dar uite-mă acum! În sfârșit sunt cine simt că vreau să fiu. Înclinația mea naturală tinde spre afirmarea masculinității mele alfa. Ce rost are să mă opun? Să trăiesc o veață fără soare dimineață? Să mă poctinesc în piedici autoimpuse?
Uite, văd o femeie, îi fixez curul, mamă ce-aș lua-o-n vârfu’ Omu! Trebuie să i-o spun, că poate tipa nu știe. Să-i cresc autostima. Multe femei nu sunt conștiente de propriul potențial. Mă apropii pe la spate la semafor și-mi întind mâna spre popoul ei. Îi dau o pipăială de n-a mai avut parte din liceu. Să se simțească femeie, apreciată. Care toată ziua muncă-casă, i s-a lăsat toate cele. Se vede c-a fost o femeie frumoasă, dar… Au, lua-ți-aș familia-n pulă, fă, sălbatico, huo! Voi o vedeți ce mi-a făcut? Vede cineva ce mi-a făcut asta? Vă faceți că nu. Mă ocoliți ca pe ciumă. Nu vă pasă că muista asta era să mă omoare-n mijlocu’ străzii. Umblăm cu electroșocuri, ai? S-a prins că altfel o violează de trei ori pe zi. Și mai e și urâtă cu crengi! De frumoasă, o fi fost, nu zic, dar… de ce mi-am amintit așa ceva? Asistenta aia de când au încercat să mă închidă terminații la azil. Când m-am căcat pe preșul din fața biroului directoarei. Nu-i ea, asistenta părea încă de-atunci trecută ca jigodia asta care m-a capsat, dar uite-așa m-a străfulgerat o imagine. Am avut un flash-back, o epifanie, ca-n Joyce. Trage-ți-aș cu electroșocurile-alea-n cur! Și se mai miră că de ce-l țin închis. Păi el n-a vrut să mă-nchidă în azilul ăla împuțit, plin de handicapați? Păi eu nu mi-am luat electroșocuri din cauza lui? Să zică mersi că nu-i crăp țeasta de caloriferu’ ăla. Lasă să ne jucăm, altfel ce farmec ar avea? Dacă-l tai direct, unde mai e satisfacția? Frica, mirosul ei aburind, Ah! Pentru nimic n-aș da senzația asta. Intelectual! Păi cu ce te ajută să fii intelectual, dacă te caci așa pe tine când vezi o lamă?

– Băi căcatule cu ochi, tu erai? Iar ai scăpat?
– Hai, tata… gata.
– Ce tată, bă?
– Haideți, domnule, e ora mesei și trebuie să vă luați tratamentul.
– Tratament e tac-to, băi, pitic cretin!
– E ora mesei, haideți, vă rog.
Ca de obicei, eu intru în zeci de roluri, doar pentru a nu fi nevoit să apelez la forță, iar tata cedează din inerție, lăsându-se împins de la spate.
Iar o să-și imagineze că ține pe careva legat – probabil chiar pe mine, sau are câte o victimă diferită în fiecare zi, cine știe –, iar o să se tăvălească pe jos scoțând schimonoseli ca de bebeluș cu vocea lui de bătrân răgușit și nebun. Iar o să se zbată în timp ce-i fac injecția, o să stea liniștit câteva ore, apoi o să-și reia monologurile, și, a doua zi, de la capăt.

Gabi Vladrin

Am absolvit facultatea de litere, dar dintr-o neașteptată întorsătură profesională am devenit web designer. Scriu pentru a scăpa de regretul că nu am urmat parcursul la care m-am gândit mereu. Uneori exersez producție de muzică electronică.