Floarea Ruşinii

(Poveste eliminată din “Escroc SRL” deoarece nu se potrivea prea bine cu felul de a fi al personajului principal, care e prea dur, chiulangiu şi cinic ca să poată spune o poveste ca asta; Pentru cine a citit romanul, scena s-ar fi petrecut primăvara, undeva în apropierea liceului, în timp ce el şi fata chiuleau de la ore. Ambii întinşi la soare, pe iarbă. Fata asta, Cristina, mai tîrziu îl părăseşte, deci spusul poveştii era ca o prevestire a ce urmează.)

– Cunoşti Cristina, floarea asta?

– Nu… Seamănă cu coada-şoricelului, numai că-i albă.

– Nu-i chiar albă. Nu vezi că are în centru un mic punct purpuriu?

– Nu miroase nicicum. E o floare de cîmp.

– Cu toate că nu miroase, este o floare specială. Se numeşte floarea Ruşinii. Ştii de ce?

– …

– O să-ţi spun povestea ei… S-a întîmplat demult, în vremurile cînd încă se năşteau feţi-frumoşi care creşteau într-o lună cîţi alţii într-un an, fără ca asta să-i facă să moară mai repede decît cei ce creşteau normal. Pe atunci, fetele-fecioare se aruncau mai degrabă de pe cea mai înaltă stîncă, în hăuri fără fund, decît să fie pîngărite de buzele spurcate ale zmeilor zevzevi, şi în cădere încă apăreau îngeri, să le înfăşoare în aripi de puf ca să le amorţească frica. Erau timpuri în care soţiile se măritau numai din dragoste şi zămisleau prunci din cremene şi lapte.

Atunci, într-o ţărişoară izolată de munţi de nestrăbătut într-o parte, mlaştini ce puteau înghite stoluri întregi de păsări de parcă n-ar fi fost dintr-alta, şi de-o apă – spre răsărit – atît de adîncă şi neguroasă de i se spunea « marea de tăciune », trăia în linişte deplină un popor de zei. Naţiile din jur îi numeau cîteodată « barbari », pe motiv că nu desluşiseră scriere pentru limba lor deosebit de melodioasă, ba « cîrtiţe » pentru că locuiau în căsuţe mici, în care se putea intra numai aplecat. Le era însă teamă celor din jur să-i numească aşa în faţă, pentru că li se dusese vestea că-s mîndri şi iuţi la mînie, iar din cauză că se credeau zei nemuritori, n-aveau frică de moarte. Aşa că, aflaţi faţă-n-faţă, pentru schimburi de animale, miere sau aur, celelalte naţii li se adresau cu « vecine » sau « vecină », cuvinte care, dacă erau rostite cu zîmbet pe buze şi mîna pe inimă, erau zălogul unui tîrg avantajos, pentru că « barbarii » nu cunoşteau nici prefăcătoria, nici şiretenia. Nu ştiau deasemenea ce înseamnă minciuna, pentru că spunînd numai adevărul, nu era nimic de ascuns. Nu se ruşinau de nimic unul faţă de celălalt, pentru că se năşteau şi creşteau egali. Şi mureau convinşi că se nasc din nou.

În ţara asta îndepărtată trăia un flăcău cu mijlocul tras prin inel şi umerii laţi cît coarnele cerbului. Avea părul negru, lăsat să fluture în neorînduială şi ochii de-un verde senin la veselie şi pătrunzător cînd gonea vînatul prin rîpele munţilor. I se spunea Băiatul, şi nicidecum Făt-Frumos, pentru că o cicatrice – amintire grea de cînd fusese încolţit într-o hrubă de-o haită de lupi turbaţi de foame – strică seninătatea frunţii sale boltite. Nu era foarte înalt, cum poate i-ar fi stat bine unui bărbat, ci mai degrabă de statură mijlocie, cu trupul bine clădit. Nimeni nu se mirase însă atunci cînd cea mai frumoasă fată, Ana, pe el îl alesese de soţ. Se ştiau doar de mici şi bătuseră împreună cărările munţilor din fragedă pruncie. Toată obştea participase la nunta lor, care ţinuse şapte zile şi şapte nopţi, pentru că Băiatul era preţuit ca cel mai iscusit şi generos dintre vînătorii locului; putea răsuci paloşul grozav de iute ca şi cum ar fi fost o neînsemnată pană şi împărţea cu generozitate vînatul său cu cei slabi sau mai puţini norocoşi.

Nu începuseră încă să cadă primele frunze în anul acela, cînd veste grozavă fu adusă de solia satelor dinspre răsărit. Nenumărate corăbii, pline de soldaţi înarmaţi pînă-n dinţi, acostaseră la ţărmul mării. Armata streină mărşăluia spre apus, întîrziată doar de atacuri răzleţe, din care ieşeau repede victorioşi şi la capătul cărora nu păstrau prizonieri vii. Pe femei nu apucau să pună mîna, pentru că erau ori fugite în munţi, ascunse prin rîpe, ori le găseau înnecate-n fîntîni. Înfuriaţi că nu găseau muieri de siluit, jefuiau rodul pămîntului, dau foc bordeielor, şi trimiteau pruncii – să fie crescuţi ca robi – înapoi spre corăbii.

În grabă, Băiatul şi-a luat rămas bun de la proaspăta soţie, s-a încins în straie de luptă şi s-a aruncat în şa.

« Cum ştiu că te întorci? »

« Ai încredere. Mă voi întoarce, dacă te vei gîndi tot timpul la mine. Roagă-te să mă întorc cu bine şi o să mă întorc. Gîndul tău bun îmi va ţine pavăză şi mă va feri de primejdie. »

Pe înserat, ceata Băiatului a zărit prima falangă a armatei străine. Stîrnit, a continuat galopul, învăluind pe de departe cohortele venetice şi a atacat cu toată forţa prin spatele trupelor. Surpriza a provocat panică, iar panica a produs haos. Pînă să ajungă Generalul cu trupele de elită din faţă, ceata Băiatului dispăruse în codri şi o mocirlă vîscoasă de sînge se scurgea spre văi, întîiul avertisment că oamenii locului ştiu să opună rezistenţă.

A doua zi, Generalul s-a pregătit şi a aşteptat continuarea luptei, dar în zadar. Nu s-a întîmplat nimic şi Generalul ar fi crezut că totul fusese o părere, dacă mormanul de trupuri n-ar fi stat mărturie faptelor. Băiatul a ordonat însă oamenilor săi repaus complet şi deabia după miezul nopţii, la lumina făcliilor, a eliberat un al doilea atac, provocînd din nou pierderi grele Generalului, apoi, ca şi prima oară a dispărut în păduri. Turbat de furie, Generalul s-a pus în fruntea cavaleriei şi s-a luat în galop după urme.

Prima înfruntare pe faţă a avut loc într-o pădure de mesteceni. Oastea răilor, cîtă frunză şi iarbă, a început să-i înconjoare, copitele cailor stîrnind un vuiet prăfos, ameninţător. Dar oamenii Băiatului, toţi îmbrăcaţi în ii albe de culoarea mestecenilor, nu s-au pierdut cu firea. Nu ştiai care-i trunchi de copac şi care-i flăcău şi de departe părea ca şi ei sînt cît ţine codrul de mulţi. Întîi s-au căutat de departe, cu săgeţi. Apoi s-au găsit cu tăişul bardelor şi-al topoarelor azvîrlite, ca la urmă să se încerce în buzdugane bolţate şi-n săbii tăioase. Răsuna pădurea de icnete, horcăieli şi blesteme, dar oastea Băiatului, chiar dacă împuţinată, nu dădea semne de şovăială. Înnebuniţi de mînie, se repeziră puzderie asupra Băiatului, de nu se mai zărea sub încolăceala şerpească de trupuri decît sabia, ce sclipea cînd şi cînd. Şi el răzbea mereu prin ei, după care se scutură ca un lup sur care a trecut prin mocirlă. Se scutura de unii, se-mpresura de alţii. Îi mătura din nou, şi veneau iarăsi, val după văl, şi el continua să taie la ei neobosit, ca-n primele ore de coasă. Părea de neatins. Iute ca argintul, atent ca şoimul, neînfricat ca leul.

Şovăind, atacatorii s-au oprit să ţină sfat. Au vrut să-şi numere morţii, că trecuseră trei zile şi trei nopţi de luptă sîngeroasă. Dar şi-au dat seama cu uimire că e mai uşor să-şi numere vii, pentru că erau mai puţini. Căpetenia a simţit cum teama îi pătrunde în suflet, teama de nou, pentru că niciodată armata lui experimentată în zeci de războaie nu cunoscuse înfrîngerea. Statuile de marmură din pieţele oraşelor cucerite, ce-l înfăţişau mereu victorios, stăteau nepieritoare dovezi a iscusinţei sale în arta războiului. Se războise cu mauri tuciurii prin mările sudului, luptase cu huni teşiţi cu ochi înguşti, înfruntase uriaşii blonzi din miazănoapte şi întotdeauna ieşise victorios.

« Ce e de făcut? » şi-a întrebat încruntat căpeteniile.

« Soare al Puterii, Umbra lui Dumnezeu pe Pămînt – o Tu, care întotdeauna Vei fi izbînditor în bătălii, binevoieşte să-Ţi apleci urechea la povaţa umilului Tău slujitor! » a spus atunci unul din sfetnici.

Generalul l-a îndemnat printr-un gest să continue.

« Credinţa le stă în căpetenie. Războinicul neînfricat care-i îndeamnă, întotdeauna primul.»

Nestăpînindu-se, generalul şi-a îndreptat veninul spre numele Băiatului, acoperindu-l în ocări ucigătoare, clănţănind şi spumegînd de furie.

« Dar înţelepţii spun că acolo unde-i multă putere e şi-o fărîmă de slăbiciune, Luminate. Puterea îi vine din dragoste, neînfricaţi războinici. Şi de unde i se trage puterea, acolo trebuie căutată şi slăbiciunea. Ea nu poate fi găsită pe cîmpul de luptă, unde cu toţii am văzut că-i ca un leu, ci acolo unde îşi are bîrlogul. »

Generalul a ascultat de povaţa sfetnicului şi a întrerupt bătălia. Cu viclenie, s-a prefăcut că îşi pregăteşte retragerea, dar pe ascuns a trimis o vrăjitoare să iscodească în trecutul Băiatului. Prin vrăji şi prefăcătorenie, baba a găsit repede casa, unde pe cerdac Ana stătea cu gîndul la soţ, aşa cum îi ceruse el. Vrăjitoarea a înaintat pînă la poartă cu o oglindă în mînă. Nimeni nu ştia de oglinzi în ţara Băiatului, pentru că acolo oamenii se oglindeau numai în sufletul celorlati sau în apa fîntînilor. Din nefericire curiozitate exista şi fata văzînd ciudatul obiect care strălucea în lumina soarelui de-ţi lua ochii, a chemat-o pe bătrînă înăuntru.

« Uite-te maică în oglinda asta să te vezi cît eşti de frumoasă! » a îndemnat-o cotoroanţa.

« Ce e asta mamaie? »

« Nu e ca s-o cumperi, numai uite-te, să vezi dacă îţi place. Aruncă o privire şi dacă nu ţi-o plăcea, ţi-o dau pe degeaba. »

Şi Ana s-a uitat. O, cît era de frumoasă! Faţa rotundă, cu pieliţa proaspătă de piersică. Sprîncenele perfect arcuite, de sub care priveau nişte ochi albaştri şi mari, cît petalele de panseluţa. Nasul fin, buzele roze. « Cît sînt de frumoasă! » s-a mirat ea şi a zîmbit satisfăcută în oglindă, dezvelind albul perfect al dinţilor.

O clipită a crezut Ana că a ţinut ocheada ei spre oglindă, dar a fost mult mai mult decît atît. Să fi fost o clipită, să fi fost un ceas, nimeni nu poate şti, pentru că oglinda babei era fermecată, de îndată ce te oglindeai în ea nu mai simţeai cum se scurge timpul.

« Nu trebuia să iei un băiat simplu, tu, cea mai frumoasă fată de pe lume. Ia priveşte! Tu eşti o fată demnă de-un fecior de împărat! » Şi Ana aproape c-a încuviinţat, pentru că, într-adevăr, frumuseţea ei avea ceva împărătesc.

Atunci, pe cîmpul de bătaie, unde lupta reîncepuse, trei săgeţi s-au înfipt în Băiat. Prima s-a înfipt în picior, dar flăcăul a rupt-o lîngă vîrf şi a continuat să se bată mai îndîrjit. De unde pînă atunci cădeau trei la fiecare pălitură de sabie, arsura cea nouă din picior îl făcea să răstoarne acum cîte şapte nemernici dintr-o lovitură, ca şi cum n-ar fi fost. Grămada de leşuri din jurul său era aşa de mare că împiedica noi hoarde de duşmani să se apropie. Dar peste grămadă, a vîjîit a doua săgeată, care i s-a înfipt în mîna dreaptă şi atunci lacrimi i-au dat în ochi, nu de durere, ci pentru că înţelesese că Ana nu se gîndea la el. Băiatul a schimbat arma în mîna stîngă şi a continuat să lupte aşa, scrîşnind din dinţi şi cu inima strînsă, îndreptată spre casă. Cu trupul însîngerat acolo în fum, în zbierete de luptă, şi cu gîndul la femeie. Întrebîndu-se ce face ea, aşa l-a găsit a treia săgeată care i s-a înfipt iute şi şuierînd ca un şarpe, drept în inima ce nu ştiuse ce e frica.

Generalul nu i-a ciopîrţit trupul, aşa cum se gîndise la început că o va face, pentru că atunci cînd s-a apropiat, a văzut cu uimire cum din sîngele din jur creşteau pe loc, înălţîndu-se pînă la piept, nişte flori purpurii, cît palma. Florile înconjurau de jur împrejur trupul Băiatului şi încet, în inima Generalului, furia a făcut loc admiraţiei pentru curajul cu care acesta luptase. S-a mulţumit cu ce luase pînă atunci şi a făcut cale întoarsă spre corăbiile lui, lingîndu-şi rănile şi lăsînd neatins trupul flăcăului.

Cînd Ana a aflat vestea, a luat toată vina asupra ei. A pornit îndurerată în căutarea soţului şi pentru că oamenii îi spuseseră despre ciudatele flori, l-a găsit aşa, luîndu-se după ele. Zăcea căzut între flori ca-n lanul de secară. A plîns mult lîngă el şi atunci cînd lacrimile atingeau florile purpurii, se petrecea ceva ciudat. Conturul florii se albea şi culoarea vineţie se retrăgea spre mijloc.

« Blestemată să fiu în veci pentru trufia mea! O clipă mi s-a năzărit că nu eşti pe măsura mea şi acum o viaţă n-o să pot fi pe măsura ta. Îmi voi trăi restul zilelor ca o pustnică, în ruşine şi penitenţă. Iar floarea asta nouă, fie ca toată lumea s-o ştie de acum înainte că floarea ruşinii. Şi cînd, din regretul altor şi altor păcate, vor apărea noi şi noi lacrimi, ele să spele mai departe ruşinea, pînă cînd floarea va rămîne imaculată şi atunci amîndoi vom fi poate din nou împreună. »

Băiatul a murit, dar povestea lui şi a florii o să fie spusă mereu, atîta vreme cît vor fi povestitori pe lume. Şi într-adevăr pe măsură ce oamenii au continuat să păcătuiască şi să se căiască, purpuriul florii a devenit din ce în ce mai mic.

Nu mai e mult pînă cînd floarea va rămîne albă complet şi atunci Ana şi Băiatul se vor regăsi.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.