E doar o cameră goală, imensă în pustietatea ce-și întinde aripile asemenea fâșiilor de foc ale lui Xaphan, nimicind mințile celor orbiți de singurătate cu flăcările abisului. Trebuie doar să privești cu atenție cum foamea își înfige adânc cuțitul în singurătate, lăsând o cărare de aer luminos. Foamea din suflet și-a întins brațele la azimut. Cu ochii ficși privește în vidul mișcător, cum evoluează faza semnalului la deplasările mici ale victimelor. Coboară ușor, te calcă pe față, pe piept și pe țintă, cu picioare ei groase și cu restul atenuează căderea pe toată lungimea aleasă a zonei de blanking. Cu imensitățile hălcilor foamea se cuibărește în suflet. Pe un ton revendicativ, ti-a expus deja propria viziune.
Lumina s-a ofilit, oscilând cu stângăcie în umbra cuvintelor apăsătoare ce continuă să se rostogolească cu pedanterie ascunsă. Ţi-ai ascuțit unghiile lungi ale percepției și-ai început să scormoneşti în ascunzișurile subterane ale simțurilor. Ţi-ai mușcat atavic buzele, pradă unei furii sălbatice. Ai umblat rătăcind dorul sufocant. Ai încercat cu îndârjire să uiţi și să te uiţi în toate felurile posibile, să rotunjeşti gândul și să-l mângâi pe singurul contur ferm și lasciv, simțind îndoielnicul gust al himerei.
E ca o deposedare voită a sufletului. Nu înseamnă deloc nimicire sau distrugere totală, căci poți exista pe mai departe în acel stadiu de incipit, viciat, și fără libertatea zborului. Fără reacții și cu o conștiință latentă, cred că așa începe orice cădere în abisul unui „gol ființial”, când auzi fiecare clipă unindu-se cu cealaltă, contopindu-se într-o îmbrățișare oarbă a timpului, niciodată aflând ceva despre trecutul sau viitorul lor, niciodată știindu-le numărul.
Triumfător și nemilos, pui stăpânire pe timpul care acum se zbate risipindu-se în ștreangul imobil și usturător, zvâcnind în cele din urmă într-un spasm prelungit de plăcerea rămășițelor vieţii. Șuvițele lungi de păr plutesc mușcând din otrava aerului fierbinte, încolăcindu-și prelungirile asemenea unor șerpi colcăind în întunericul indescifrabil. Tu continui să priveşti îndelung tavanul. Îl studiezi cu o precizie demnă de invidiat. Ai aparența că îi descoperi imperfecțiunile. Liniile, care îţi păruseră până atunci drepte, se curbează. Astfel tavanul nu-și arată colțurile știute dintotdeauna la locul lor. Respirația naufragiază în exterior ca un act de reintegrare, prelingându-se șiroaie… E ca un fel de transfer al tainei celei nemângâiate pe zâmbetul tău crud și fără culoare.
Inima tresare la fiecare vibrație adâncă a gândului, iar iubirea transferă pulsiuni lente, abia zvâcninde, în cel mai adânc loc al ființei. Involuntar, secundele devin grele și dureroase în dorința de a simți. Sunt insinuante, tot mai adânci, înaintând pe neștiute și devorând timpul. E singurul mod în care și tu ştii că vei trăi dragostea. Devorând timpul, vibrând, străfulgerând rațiunea, coborând direct în inimă și posedând-o… Conținutul acesteia va fi plină de iubire și se va revărsa în cuburi dizolvându-se pe la colțuri, exact în momentul cel mai tulburător când, prizonier în privire și încătușat în acea strângere, îţi privești sufletul pătrunzând respirația.
La tine nu poate fi vorba de trecere oarecare în singuratatea de gheață sau de o prelungire în disperare, când ea îți ucide inocența apoi se dă în ritmul firesc al respirației fluturându-și brațele către tine. Și cum să nu îngenunchiezi coborând privirea în fața frumuseții hieratice?! Brusc te rogi să nu plece mai repede, să se mai ivească într-un alt timp drept prezență, să fie clipă reflectată ție mimând naivitatea, să urce fiecare treaptă a esenței, să te producă în final… Și cu ce rost să mai fii legat de menirea de a fi mereu în preajma ei transparent, să știi că ai facut toate alegerile când ți-ai înfipt degetele în părul ei și-ai străbătut toate drumurile pe care altfel nu le-ai fi văzut și nu le-ai fi iubit?! Atât de imperfectă va fi această contopire, atât de caldă și primitoare va fi alunecarea iubirii, încât se va neîmplini exact în momentul când vei sorbi cu înghițituri lente, degustând-o îndelung, încet, fără grabă, încătușat de strângerea timpului…
Mulțumesc, Carmen! Voi posta și alte texte, inclusiv Doctor J.
Bun venit pe Liternautica!
După cum începe textul, nu îți imaginezi că se va termina cugetând despre dragoste. Dar poate foamea e o foame de dragoste, dat fiind că face cuplu cu singurătatea. E un fel de eseu-cugetare, un text care îmi spune că aici te găsești într-o zonă de confort din care, probabil, nu poți ieși (sau nu foarte ușor). Dar vom vedea asta mai bine în textele următoare! :)
Pavel Nedelcu, nu pot zice că mă bucură (pseudo)cugetările tale la adresa textului meu, dar îți mulțumesc pentru atenția cu care ai reușit să citești Foamea. De unde știi tu despre zonele de confort din care nu poți ieși (probabil foarte ușor)?! Ai citit și stăpânești Mecanismele de apărare -să-mi dau și cu cu părerea sau cu probabilul? Probabilitățile și datul tău cu părerea, atât de la îndemână ție, nu se potrivesc cu superficialitatea care nu te caracterizează. Posibil că mă însel, dar comentariul acesta vine după ce am citit cuvintele tale adresate la Doctor J. Eu zic să nu mai citești nimic din tot ce voi posta eu. În felul acesta tu câștigi un timp valoros. Mulțumesc.
Livia, replica de mai jos indica, zic eu, un bun mecanism de auto-aparare, logica frazei (in comment) e fara gres, raspunzi clar si in acelasi timp treci la ofensiva intr-un mod rafinat. Mi-a placut.
Iata cum avem deja un excelent exemplu de dialog interesant, si vreau sa spun as fi citit cu mult interes o proza scurta care sa fi inceput cu replica lui Pavel si urmatoarea liniuta de dialog raspunsul tau.
Nu stiu care ti-e zona de disconfort si daca ai asa ceva(sa trag concluzia ca tu si cu Pavel va cunosteati dinainte de pe alte site-uri?) dar dialogul sigur nu ar trebui sa fie..
D-le Cornel, eu nu mai scriu demult texte la comandă şi după replici banale ca cele de mai jos… Concluzia ta e greşită. NU mă aliez şi NU cunosc personaje de genul celor care comentează în felul acesta, fără argumente: „Textele de genul nu mă prind niciodată. Nu îmi transmit nicio emoție. Nu neapărat modul în care sunt scrise, pe de o parte, pe de alta, exact asta. Mi se par concepte prea cuprinzătoare pentru a fi personificate. Apoi nivelul de abstract e tare ridicat. Câteodată, limbajul ambiguu creează imagini ambigue. Și cine spune că orice substantiv trebuie să vină la pachet cu unul, două adjective? Și-așa e greoi argumentul, să nu mai adăugăm ulterioare dificultăți în constructia frazei!” Comentariul ăsta elaborat aparține lui Pavel N., cel cu ambiguitățile… Să zici: cine spune că orice substantiv trebuie să vină la pachet cu un adjectiv? Pe același criteriu consider: cine spune că Pavel trebuie să vină la pachet cu liternautica? pentru mine, NU! Și nu-mi pare rău că nu cunosc și n-am citit decât doar 2 comentarii aparținând lui Pavel. Îmi asum pierderea cu un zâmbet.
Salut Livia, și bine ai venit pe site.
Am apucat să citesc și eu primul tău text.
Oricum aș da-o, nu există alt mod de a spune asta: m-a lovit din prima aglomerația de adjective și adverbe. Asemeni celorlalți colegi și cititori, sugerez și eu (oricât de răsuflat ar suna) să renunți la aceste descrieri excesive. Înțeleg că ai o viziune exactă despre ceea ce scrii, dar uneori e bine să mai lași cititorul să își imagineze unele lucruri. Iar dacă asta nu te convinge, atunci spun și eu: less is more.
Ca să ilustrez: în primele două fraze se găsesc aceste cuvinte: ”goală”, ”imensă”, ”pustietate”, ”singurătate”, ”abisului” și iar ”singurătate” (prima secvență), apoi urmează ”foc” și ”flăcările” (a doua secvență). Toate astea în primele două fraze. Doar văzându-le înșiruite aici te ia cu amețeală. În câte feluri poți (și trebuie) să spui același lucru într-o pereche de fraze ?
Te străduiești prea tare să transmiți ceva ce, din păcate, se pierde pe parcurs. Ești prea fixată pe formă.
Ca să ilustrez: ”îl studiezi cu o precizie demnă de invidiat”. Ce înseamnă asta ? E o înșiruire de cuvinte care par corecte, dar sună … nepământesc, ca să nu spun aiurea. Nu fiecare acțiune sau sentiment trebuie să aibă o descriere clară și precisă. Era de ajuns să spui că personajul studiază tavanul. Nu e nicio rușine în simplitate.
Totuși, următoarele trei fraze după aceasta sunt destul de bune. Apoi deraiezi iarăși cu descrieri pompoase și halucinante ale unor procese care nu sunt și, în opinia mea umilă, nici nu ar trebui să fie atât de împopoțonate. E de ajuns să spui că omul își evacuează sufletul, dacă vrei, puțin câte puțin.
Următorul pasaj este de-a dreptul năucitor prin structura lui: ”Inima tresare la fiecare vibrație adâncă a gândului, iar iubirea transferă pulsiuni (cuvântul acesta nu înseamnă ce crezi tu că înseamnă) lente, abia zvâcninde, (da, ne-am prins de la ”lente”) în cel mai adânc loc al ființei. (deci iubirea da tonul, nu inima, cum se întâmplă de obicei ? se zice că inima este cea pe care nu o poți stăvili. Iubirea e ca un software, depinde de hardware …) Involuntar, secundele devin grele și dureroase în dorința de a simți. Sunt insinuante (nu ne ține în suspans, ce insinuează ?), tot mai adânci, înaintând pe neștiute și devorând timpul. (secundele erau grele/dureros de lente în rândul de mai sus, acum sunt agile ?) E singurul mod în care și tu ştii că vei trăi dragostea. Devorând timpul, vibrând, străfulgerând rațiunea, coborând direct în inimă și posedând-o… (wow ! toate gerunziile din lume s-au adunat aici) Conținutul acesteia va fi plină de iubire și se va revărsa în cuburi dizolvându-se pe la colțuri (de ce se dizolvă pe la colțuri ?), exact în momentul cel mai tulburător când, prizonier în privire și încătușat în acea (care ?) strângere,”, și culminează cu ”îţi privești sufletul pătrunzând respirația.”
Alte combinații care lasă de dorit (nu știu câți ani ai, dar pari a fi trecută de vremea în care acestea ar impresiona): ”frumusețe hieratică”, ”singurătatea de gheață” etc.
Înțelegi de ce cu toții avem mari dificultăți în a citi și pricepe textul acesta ?
Descrii, și descrii, și descrii până când uiți ce anume descrii. Multe din firele descriptive nu duc absolut nicăieri. Iar dacă totuși duc undeva, pe când ajung acolo, cititorul a uitat de foarte mult timp de unde a plecat și care e legătura. Iar în mintea lui, aceasta va fi doar o altă scenă fără sens.
Sfatul meu, dacă vei alege să ții cont de el: încearcă să te debarasezi de aceste descrieri excesive. Este obositor.
Ai viziune poetică puternică, textele (în esența lor) nu sunt rele, știi ce vrei să transmiți, dar trebuie să lucrezi la forma în care le prezinți. Fiindcă dacă nu ți le citesc și alții, rămân glume pe care doar tu le pricepi, iar acela este un loc în care probabil nu vrei să te găsești.
Cosmin Leucuța, bună glumă textul ăsta al meu, și dacă tot ai râs, acum poți să te și relaxezi. Mulțumesc pentru recomandări!
nu știu dacă e o glumă, că nu l-am prea înțeles, spre păcatele mele. dădeam și eu cu presupusul :)
cu plăcere.
de asemenea, ca o notă de margine: dacă vrei să înțelegi mai bine ce anume trece drept ”text bun” pe LiterNautica, poți să verifici (doar cu titlu de exemplu, normal) exemplele de la rubrica ”texte recomandate” (în partea stângă). acolo vei găsi multe chestii despre care lumea de pe site s-a pus de acord (în general) că sunt foarte bine scrise.
Cosmin Leucuța ai scris „Fiindcă dacă nu ți le citesc și alții, rămân glume pe care doar tu le pricepi, iar acela este un loc în care probabil nu vrei să te găsești”. De aici am înţeles că textul ăsta al meu, pe care tu nu l-ai prea înțeles, spre păcatele tale (te citez), e o glumă. O glumă pe care doar eu o înţeleg.
Apoi zici: „nu știu dacă e o glumă, că nu l-am prea înțeles, spre păcatele mele. dădeam și eu cu presupusul”.Dacă eşti atât de inprevizibil şi de nehotărât, chiar că nu ai credibilitate! Cei care-și dau cu „presupusul” sunt atât de nesiguri pe ei încât au nevoie de confirmările celorlalți și, în mod mimetic, adoptă repede decizii care nu-i aparțin.
Tot ca notă pe margine, căci așa îți place ție să punctezi pe margine, îți zic: nu e nevoie ca tocmai tu să-mi spui CUM să înțeleg mai bine ce înseamnă un text bun în viziunea celor ca tine. Dacă vreau să citesc textele recomandate pe Liternautica, știu unde le găsesc. Dacă insisti tu să mă ghidezi mai bine, te rog să-mi explici încă o dată, să înțeleg și eu mai bine, cam cum stau treburile cu chestiile cu care lumea de pe site se pune deacord.
În loc de notă de margine, eu nu îți recomand nimic.
*imprevizibil
(nu știu cum poți corecta direct în comentariu, dacă ai greșit ceva la tastare și din repezeală ai dat pe scrie comentariu; nu știu nici dacă se pot șterge comentariile; sau dacă ștergi un text, se șterg și comentariile la acel text?)
Livia, din nou, nu o lua personal.
aici comentăm și analizăm texte, nu persoane (pe care care de cele mai multe ori nu le cunoaștem). îmi dau cu presupusul tocmai pentru că nu te cunosc. aplic ceea ce știu despre lume, în general, la tine, în special.
te rog, fii profesionistă și lasă deoparte interpretările semantice ale comentariilor mele. ceea ce faci tu începe să devină deplasat.
eu vorbeam strict și argumentat de textul tău. dacă ții să dai replica, mă aștept să primesc una argumentată, orientată la subiectul discuției.
îmi cer iertare dacă sfaturile mele te-au supărat. nu voiam decât să te orientez în direcția care mie mi se pare a fi una mai bună.
alegerea este, desigur, a ta.
Cosmin Leucuța, înainte de a mă ruga pe mine să fiu profesionistă, dovedește tu profesionalismul în tot ceea ce faci și scrii. Și nu ești tu în măsură să cataloghezi direcția deplasată a propriilor mele acțiuni. Poți zice doar despre propria ta deplasare în raport cu ceea ce vine în întâmpinarea ta, ca experiență…
Îți confirm, nu o iau personal, și insist să nu mă mai orientezi în direcția care ție ți se PARE a fi bună. Mulțumesc pentru toate comentariile și nu mai doresc să comentezi nimic pe marginea acestui text. Nici argumentat, și în niciun fel. Tot ce ai avut de spus, deja ai spus. Iar eu îți mulțumesc. Asta aleg, să-ți mulțumesc!