Fragment 2

Mă gândesc stând în camera mea răcoroasă din Guildford după ce am tras toată noaptea cocaină și după ce am plâns alături de colegul meu de casă, mă gândesc să scriu despre mine ca și cum tot ceea ce experimentez ar putea avea valoare literară. Îmi aduc aminte de curva pe care am vrut-o așa mult încat am apreciat toată dorința mea ca fiind dragoste, de fapt nu a fost decât o situație în care am transformat totul într-un imposibil al existenței tocmai pentru a simții dezamăgirea pe care am simțit-o de mic, din momentele în care tatăl meu a decis să nu mă binecuvânteze cu prezența lui în momentele în care visam ca un nătărău că e lânga mine și că dimineață o să mergem la pescuit la fel cum am făcut odată când eram foarte mic și când am învățat că e important să nu sperii peștii, ci să-i atragi către tine cu o liniște mormântală, liniște pe care e imposibil să o păstrezi când ești copil dar pe care o forțezi știind că iți vei mulțumi tatăl, lucru memorabil, ultim scop al ființei tale de om mic îndrăgostit de singurul model de om pe care îl ai.

Odată am visat că o creatură uriașă ce semăna cu un liliac și scotea un sunet ca un sforăit mă urmărea într-o cameră sau poate într-un labirint ca o peșteră. Eu alergam nu cu calmul unui aventurier învățat cu supranaturalul, ci haotic, la nimereală și deloc încrezător în șansele mele de a o scoate cumva. M-am trezit lângă tatăl meu, absent mai mereu dar nu și de data asta. După ce m-am convins că el dădea glas monstrului din vis, am simțit pentru prima oară trăiri amestecate, groază euforică, exaltare, dar în mintea mea de copil eram trădat de tatăl meu care a contribuit la această disimulare de roluri, protectorul în cârdășie cu forțe ce îmi copleșeau puterea de înțelegere. Sforăia profund, și învrăjbit de indiferența somnului în care se afunda, am uneltit scenarii și tot nu am putut înțelege de ce nu a simțit nevoia să mă trezească. Lipsea de 7 luni de acasă, și tot ce știam eu despre asta era că este în Republica Moldova, lucrând pentru un tip pe care l-am văzut o singură dată.

Lipsa prezenței lui a început pentru prima oară să pară un lucru atât de natural încât nu era nevoie să-mi întreb mama, pentru că mama la fel ca și mine nu avea certitudini ci doar încerca să-mi îndrepte atenția spre multe alte distracții, ca ieșitul în pădure după bureți. Eu eram un grăsuț complexat de propria imagine în majoritatea timpului dar in săptămânile magice când tata venea acasă într-o vizită visată, uitată, readusă aminte și apoi surprinsă în cea mai puternică explozie de bucurie pură, începeam să vreau să fiu puternic și șarmant ca tata. El, cu o eleganță ieșită din tiparul oamenilor pe care îi întâlneam de obicei, ținea curioșii la o distanță care impunea respectul chiar și celor mai înverșunați adversari. Mereu provoca oamenii care i se puneau în cale la fapte mărețe. – De ce nu vizitați Marea Mediteraneeană? . Iar eu visam mereu ca el să nu mai plece și credeam adesea că o sa vină curând momentul când tot acest preludiu al unei revederi o să ia sfârșit, când micile minciuni n-o să mai aibă nicio importanță în fața faptului că îmi iubesc tatăl și că îmi doresc să fiu ca el, chiar dacă în amintirea mea despre el, era un bărbat hotărât și neiertător în campaniile de prevenire a semnelor pregătitoare scrisului ,formate greșit de o mână nesigură și de penița celui mai ieftin stilou, veșnic dătător de viață a nefericiților porcușori’, motiv de mare mâhnire a profesoarelor de școală primară. Erau adevărate momente de evocare a unei brutalități sadistice ce pentru mine acum pare a fi trezit în străfundul lui negăsit, cele mai vinovate și bolnave plăceri. Acest puternic om, sălășluitor de vise dezarmante pentru mintea simplă și practică a mamei și a sfătuitoarelor ei de moment, a ținut cu tot dinadinsul să amâne mereu momentele efective ale noastre și să creeze în mintea unui copil mâncat de nesiguranță fantezia tatălui supererou. Tatăl meu a devenit neîntrecut în tot felul de încercări pentru că cele auzite despre el depășeau cu mult cele văzute la oponenții lui de care doar eu știam și pe care eu îi judecam și tot eu veneam cu un verdict gata să mă repare în fața așteptării chinuitoare a eroului. Și când mă gândeam că eroul așteptat cu un sentiment monumental are ca preocupare exact întâlnirea cu mine deveneam nesuferit de arogont față de prietenii mei care conform tatălui meu erau mult inferiori indiferent de calitatea care era pusă în calcul.

Aș vrea mereu să privesc printr-o perspectivă mai clară și obiectivă tot acest dezamăgitor proces în care m-am aflat mereu cu tata, ca și marii scriitori care apreciază un tată dur dar eu nu pot decât să mă aprind și să mă întreb de ce am fost sortit unui asemenea spectacol tragic și cu toate că întâlnesc acest păcat indispensabil tuturor persoanelor care ajung să–i numesc apropiați, nu pot accepta un mare act al hazardului în care mă hazardez să cred, neștiind că nu sunt în stare să-i accept nemiloasa lispă de sens.

În seara asta am ajuns cu greu in Wetherspoon în special pentru că Balasz era mereu preocupat să-și încarce telefonul, ocupație care mai mult decăt că îi ocupa toată atenția, era și un motiv de derută pentru mine și Tomas, cu care am găsit de cuviință să nu întrerupem acest efort al prietenului nostru și am mers pe strada întunecată fără să scoatem un sunet. Se întrerupse curentul doar pe strada noastră și după câteva linii am decis că nu e cu putință să nu mergem să dăm pe gât câteva beri. Cocaina își făcea parcă loc în organismul meu băgându-mi pe gât un entuziasm falsificat, iar eu încercam să mă prind despre ce dracu e vorba cu tipul ăsta de pavele englezesc și chiar ajunsem așa departe încât îmi puneam închipuielile mele anxioase pe seama unui model de pavele românesc studiat așa mult încât îmi părea că toată existența e doar o variațiune strâmbă de pătrate și nimic nu poate fi total surprinzător. Am ajuns la Tomas românul în prăvălie unde planul era să luăm niște lumânări pentru o situație de felul ăsta.

–Nu se întrerupe curentul aici, ne asigura balasz cu o privire serioasă. De cinci ani de când stau aici nu s-a luat o dată!

Nu puteai decăt să validezi experiența unui om care își găsește timp să își avertizeze semenii și care e preocupat la un nivel impresionant de micile detalii practice care ție iți scapă așa ușor. După ce s-au chinuit să găsească bateriile potrivite, timp în care primeam înjunghieri ca de cuțit in pieptul plin de entuziasm, am mers mai departe spre barul în care toți se pregătesc de petreceri. Wetherspoon e foarte ieftin, poți bea beri amare pe un preț de nimic și până și un litru jumate de cocktail te face să renunți cu ușurință la niște bani. Am început ritualul si primul care a dat de băut a fost Tomas. După ceva negocieri a decis că eu și Balasz o să iubim Sex on the beach, un cocktail care l-a dat pe spate acum ceva timp când doar din vreo 3 litri se simțea sensibil mai amețit. Mie nu îmi transmitea la fel de multă încredere alegerea dar până la urmă nu doream mai mult decât o bautură lungă pe care să o sorb în așteptarea unui consumator al stării de bine fabricată de cocaina sintetică pe care am înfundat-o în mine ca un hapsân. Lumea nu dădea năvala în bar. Totuși era joi, și eu mă afundam din ce în ce mai tare într-o stare extrem de înșelătoare. După simtome ai fi spus că a fost o descărcare totală a vreunui secret ferecat de mult dar in realitate stăteam la o masă încercând să pornim vreo discuție care să ne îmbie creierele spre nu știu ce planuri nebunești. Orice tentativă eșua lamentabil după două, trei fraze legate prin cea mai de bază gramatică a limbii engleze sărăcită de orice imagine cu caracter practic.

–Man, it’s totally crazy what Turkey did. Putin (pronunțat cu cea mai umilă evlavie adusă marelui conducător) will gonna straight away make everything right.

Pe mine mă luau gânduri separate total de mondeinitatea evenimenelor care în lipsa unei surse credibile mă plictiseau şi ajunsesem într-o stare în care nici pe Moise Guran nu-l mai citeam. Mă gândeam la faptul că sunt prea politicos în relaţiile mele cu oamenii şi mi-era frică să nu provină dintr-o slăbiciune a caracterului meu sau să nu fie o nesăbuită întâmplare a educaţiei după ureche pe care am primit-o. În orice caz îmi tot dădeam ghes să jignesc pe cineva, măcar superficial fără să îmi cer scuze sau să-mi explic motivele. Să o fac pur şi simplu şi să mă simt ingrat, să văd puţină suferinţă, să pricinuiesc gânduri secundare fecunde neîncrederii sădite de cuvintele mele nesăbuite. Dar tot ce reuşeam era să chicotesc fals la stupizeniile pe care le vorbeau cei doi unguri, tovarăşi temporari, ba uneori forţam un zâmbet cu subînţeles chiar şi atunci când îi dădeau înainte în maghiară. Falsificam aşa de bine o empatie lingvistică cu nevoile lor de exprimare încât nu s-a întâmplat doar o dată să mă acuze că le ascund faptul că le vorbesc limba. Nu pot spune că mă simţeam prost pentru această supraevaluare a calităţilor mele intelectuale dar în acelaşi timp cu această faptă bună au urmat tot felul de îndatoriri birocratice la care eram supus cu toată vehemenţa protestelor mele.

Am comandat fiecare un litru jumate de cocktail slab şi ne-am apucat să sorbim. Între timp Balasz nu îşi găsea starea şi ne anunţă că e posibil să fi îngrămădit puţin prea mult praf, fapt ce îl făcea prea somnoros şi propusese să schimbăm ambianţa cu un loc mai activ, sau dacă nu el o să se retragă. Am ieşit la o ţigară pe care eu refuzasem să o mai fumez de vreo două zile şi dintr-o privire am văzut că şi Piano Bar şi Casino aflate peste drum erau închise şi astfel posibilităţile noastre de a găsi o atmosferă mai agitată se reduceau destul de mult. Balasz ne ameninţă încă o dată că o să plece fapt care mă făcu să vreau să îi încuviinţez decizia deşi un cod nescris al onoarei între prieteni mă îndrepta spre decizia de a insista şi de a negocia cu el situaţii probabile care l-ar trezi din somnolenţă. Am decis să colindăm pe la Legion, Balasz a plecat într-un final spre casă. Legion era închis pentru aproape toată lumea. Înăuntru era doar o petrecere tristă şi privată la care m-am simţit norocos că nu am acces. Aşa că ne-am îndreptat spre centru unde dacă nu era deschis Five and Lime cu prietenia unui bar cu un renume superb atunci rămânea Alley Bar să salveze noaptea spontană. Eu mă resimţeam din ce în ce mai tare din cauza prafului, sau mai bine ar fi dacă aș fi în stare să găsesc un opus al cuvântului. Cocaina îţi concentrează toată dorinţa spre şi mai multă băutură care îmi lipsea în plimbarea noastră nesfârşită spre un bar calumea. Ajungem în Alley Bar unde o fătucă cânta blues după cum ne descrie portarul care ne verifică cu atenţie pupilele. Totuşi decide că abia am început seara aşa cum îl sfătuisem și noi şi ne lăsă înăuntru. Acolo fata care cânta mai mult pop decât blues şi care se acompania singură la chitară puse stăpânire pe Tomas care o dorea. Eu nu eram la fel de fermecat în special pentru că am văzut în multe rânduri adevărate prinţese fructificând imaginea şi vocea lor într-o nestrămutată dorinţă de a le penetra, imagine ce le satisfăcea cu siguranţă cugetele de mult prihănite. Barul era mic cu ceva mese pe o parte şi era împânzit de bătrâni şi de tipi care veniseră în grup lărgit şi care pălăvrăgeau sau râdeau pe înfundate. În atmosfera aceasta era greu pentru fătuca de pe scenă să se simtă cu adevărat în mijlocul atenţiei dar în ciuda ostilităţilor continuă fecare piesă fără să o încurce deloc. Eu eram foarte neinteresat de actul artistic şi mă gândeam la posibilităţi de a găsi vreo fată deşi nu dispuneam de multă putere de convingere. Am continuat să ne facem cinste pe rând, eu şi cu Tomas, şi am străbătut toate colţişoarele barului dornici să vorbim cu cineva diferit. Eu eram surescitat la maxim, implozii consecutive şi disperate de adrenalină mă făceau să plutesc deşi chiar nu se mai discuta nimic. Eu pălăvrăgeam sub standardul convenienţei cu Tomas care vocifera exagerat de tare şi cu un accent de imigrant limitat despre nişte vorbe care îi impresionau prietenii, vorbe foarte simple şi cu o încărcătură simbolică prea accesibilă aşa că eu mă tot uitam în jur dar totul mi se părea inaccesibil. Un grup de străini cu o limbă indescifrabilă puseseră stăpânire pe masa cea mai mare de pe terasa încălzită şi vociferau în voie voioși probabil că mai scot din când în când capul dintre slujbele solicitante şi mie îmi veni ideea că poate e o trăsătură a imigrantului speriat, să se impună măcar prin vocea ce domneşte peste somnul simplu al englezului de urbe, enervate la culme de apariţia unor paraziți în spaţiul lui, şi peste puterile lui de înţelegere a sistemului imperial European în care ţara lui o duce binişor. Și astfel eram jumătate atent la partenerul meu de discuţie care învârtea nişte idei primare la care nu îmi era greu să-l îmbii spre a continua şi jumătate incercam să emit gânduri valide, spumoase, observaţii delicioase, străfunduri pline de surpriză a aceluiaşi conţinut social. Am început să discut cu un grup de musulmani prietenoşi. Ultimul din Tunisia a început o istorisire a vieţii lui care paradoxal, cu cât era mai impresionantă cu atât mă plictisea mai tare. Poveşti cum trăia pe picioarele lui cu toate că părinţii lui erau putrezi de bogaţi. Eu incercam să o fac pe-a deşteptul şi îi ţineam predici despre suferință psihică. El îi dădea în continuare despre vise măreţe, dorinţa de a fi cineva, despre faptul că nu ştie prea multe şi ce va face, moment în care parcă începusem să empatizez dar am lăsat-o baltă şi am propus să ne strecurăm înăuntru. Acolo am mai luat un rând de votcă cu enrgizant deşi îmi sărisem rândul la cinstire dar chiar voiam să sorb din pai ceva. Am golit ca o pomba paharul şi m-am aşternut la discuţii plicticoase cu Tomas care nu părea afectat de jumătatea mea de atenţie. Am început să arunc ocheade în stânga unde la o masă se maimuţăreau nişte tipi cu nişte tipe drăguţe dar cu toată atenţia şi cu tot farmecul închipuit de mine cu care le priveam nu s-au sinchisit de mine şi cum alte alternative lipseau am decis doar să beau. Am început o discuţie nebănuită cu un tip despre paradoxuri, el era de părere că e un semn rău să omori copii, un adevărat argument al existenţei unui dualism calitativ între pornirile principale ale omului. Totul decurgea cu mult umor britanic, la care mă descurcam mai bine ca el şi prostindu-ne în discuţii pe jumătate interesante am zărit o ţipă la bar şi am ştiut într-o secundă tot ce puteam să ştiu despre ea. O intuiție nebunească mă lovi şi fără prea multă inhibiţie m-am decis să o împărtăşesc cu ea. Ea a acceptat şi pe nerăsuflate i-am tot descris cum e bi-curious şi că ar vrea femei care să o înţeleagă dar şi de tot felul de frici ale ei. Ea a făcut nişte ochi mari şi mi-a spus că sunt spooky şi s-a depărtat de mine vizibil şocată de ce făcusem. Eu mă simţeam ca un rege al norocului şi al potrivelii dar în acelaşi timp observam cu cât patetism eşuasem să mă apropii de tipa asta şi m-am resemnat să încerc să mai cumpăr nişte votcă dar cum barul era închis am încercat să mai dau de fata care s-a transformat fără să vrea în subiectul meu de observaţie. Am găsit-o şi am început să bolborosesc cum sunt şi eu frământat de ce mi se întâmplă şi că e specială, că nu îmi iese decât uneori şi cu anumite personae. Tipa grasă care servea mă rugă să îi scot şi ei secrete la suprafaţă dar am evitat-o subtil şi pe neaşteptate a început să o facă pe avocatul o tipă bună care îmi sugera că tipa desconspirată de mine e căsătorită cu ea şi îmi sugera să caut altă masă. Eu am început să îi vorbesc mai cuprins de patos ca niciodată şi la fiecare greşeală pe care o puneam pe seama obiceiurilor româneşti lingvistice tipa avocat mă asigura că nu este conştientă de asemenea fabulaţii că şi ea e din Bulgaria de lângă Giurgiu şi că se pricepe la obiceiurile şi fanteziile mele, înflorituri desăvârşite ce nu au legătură cu realitatea, fie ea şi balcanică. Eu am început să trag nădejde că mă vrea dar Tomas iritat că nu voiam să mergem acasă mă apucă de gât în joacă ceea ce îmi strică total demersul şi mă grăbi să ne întoarcem acasă. Încerca tactica poliţistului cumsecade care îşi cere iertare în faţa domniţelor pentru o asemenea purtare grosolană a nemernicului care se nimereşte să-i fie tovarăş şi am plecat spre casă destul de plouaţi. Acasă am început un ritual de tras liniuţe şi ne-a sensibilizat aşa bine încât am tot dat târcoale subiectelor triste şi sensibile despre taţi şi alte persoane apropiate. Moment în care m-am simţit ca în Fight Club când ăla se ducea pe la grupuri de suport deşi nu avea treabă. Până la urmă ce alceva rămăsese din noaptea asta. Nişte linii spânzurate pe masă ne tot supuneau să le tragem şi atunci am avut un discurs despre sor-mea pentru care meritam să câştig vreun casting pentru un film şi miracolul se produse. Am declanşat un plânset cu sughiţuri şi printre lacrimi vedeam că Tomas plânge mai tare ca mine. Era minunat, mă simţeam liber aveam cugetul dezlănţuit. Aşa că am decis să o tai cu prima ocazie sus în odaia mea destul de mizerabilă unde m-am năpustit asupra unui text care a curs fluviu timp de vreo două ore.

Tot efortul meu narativ s-a pierdut în cele 12 ore de muncă ce au urmat. Am fost barman şi totul a mers ca pe roate, apoi au urmat alte zile pline la muncă. După această perioadă am simţit că pierd contactul cu realitatea, m-am găsit într-un Kfc cu menegera de la restaurant şi prietenul ei comandând ceva pe care l-am înghiţit în silă acasă, scârbit în special de travaliul continuu care mă rupsese din nou dintr-o realitate pe care începeam s-o stăpânesc. După alte zile leneşe în care nu am făcut decât să dorm toată ziua, într-o marţi primesc un telefon de la Xenia, unul dintre bucătarii de la restaurant, în care printr-o engleză animalică dar cu o voce exagerat de blajină ca şi personalitatea lui mă invită fără prea multe detalii să merg la el să bem ceva și să mâncăm. Îl tot evit de mai multe ori până pe la 6 când vine şi mă ia cu maşina. Era împreună cu Valik, alt bucătar, şi după o inspecţie rapidă a camerei mele înşfăcă chitara ce tocmai mi-o luasem şi îşi dădură amândoi cu părerea, vădiţi afectaţi de situaţia în care mă aflam. Au concluzionat că e prea strâmtă pentru banii pe care îi dau şi că cineva mă cam ia de fraier. Ajungem în Woking într-o casă mizerabilă de deasupra unui magazin alimentar. De pe hol te izbeşte un miros puternic de mucigai, iar toată casa e într-o stare dezolantă dar camerele sunt mai mult decât încăpătoare şi bine mobilate. Sacha, care e şi headchef mă întâmpină prietenos şi după ce schimbăm câteva vorbe îşi ia haina destul de jerpelită să mergem până într-un Sainsbury ca să luăm 3 sticle de cogniac, pe care le plăteşte el. Am mai luat nişte pizza şi suc de struguri şi vreo câțiva ciorchini proaspeți. Ajungem acasă şi ne punem pe băut, shoturi scurte şi o mâna de boabe. Era o reţetă sigură şi decentă prin care puteai înghiţi porcăria aia de cognac. Xenia a început să prepare un pui la cuptor şi a pus şi pizza la făcut. Stăteam toţi în picioare şi beam, mai puţin Valik care era mahmur. Sacha care conducea protestul a vrut să afle mai multe despre mine şi eu m-am supus şi am răspuns la orice întrebări avea. Încetul cu încetul discuţia a tins spre ceea ce părea a fi adevăratul curs, iar după o scurtă prezentare a regulilor casei, în care prima lună era gratis iar apoi preţul era extrem de bun, doar 350 pe lună, două luni gratis în caz de eşti dat afară de la muncă plus un Renault Laguna gratis, asigurare de doar 200 de lire făcută prin nişte prieteni, totul legal. Eu mai cântam din amintite nişte cântece între shoturi, ei erau impresionaţi de faţa mea expresivă şi mi-au vorbit de faptul că am fost recomandat de Bilale, un algerian care era şi numărul doi în grup. Apoi Sascha a scos o scară şi am urcat amândoi într-un birou improvizat în pod, cadou de bunvenit în grup a lui valik, dovadă a loialităţii lui. Mi-a povestit în linii mari despre afacere şi mi-a oferit sansă de a mă băga. Era o afacere cu ceasuri Armani, sau poate doar vârful icebergului, cum s-a exprimat foarte poetic Sacha iar mie mi-a surâs ideea așa că am acceptat să mă mut de pe 20 şi am convenit să-mi pun creierul la contribuţie uşor uşor. Xenia ne-a pregătit băuturi pe care le-am dat pe gât şi pentru că mă îmbătasem destul de tare am început să cânt la chitară în chiotele de bucurie ale aceluiași Xenia care încerca să cânte după mine şi ale lui Sacha care vedea în mine mult potenţial. Lucrurile au devenit vagi şi din noaptea aceea îmi mai amintesc faptul că am făcut cunoștință cu prietena lui Valik, care era extrem de atrăgătoare, o lituaniancă cu corp perfect. De asemenea îmi amintesc şi explozia de nebunie a lui Sascha care a început să rupă bancnote de 20 şi să le ardă pe cele de 10. M-am lăsat dus de val şi am rupt şi eu vreo 100 de lire înainte să vomit violent în chiotele nebuneşti ce se auzeau din cameră. Am adormit lângă un tip John care ocupa 80 la sută din pat şi dimineaţă m-am trezit cu o mahmureală meseriaşă.

Ilie Iordache