Frizerul din Nicosia

La Nicosia, imediat după ce a trecut, doar cu buletinul, în partea turcă, în bazarul care i-a amintit de Istanbul, Victor a intrat într-o frizerie. I s-a părut poetic să se tundă acolo la început de an. Așa funcționează mintea lui. Nu are treabă cu poezia scrisă, dar crede că simte poetic. Nici în ședințele de terapie cu clienții care îi trec pragul cabinetului nu face niciun secret din folosirea tehnicilor narative în care poezia își are locul ei.
La început, clienții fac niște fețe mirate când îl aud prezentându-le „metoda”. Se gândesc probabil că nu au nimerit unde trebuie, că de unde căutau un terapeut au dat peste un aiurit, șaman, hipnotizator, vrăjitor. Te pornești la drum în căutarea unui ajutor specializat pentru că ai niște supărări, poate chiar o frumușică de depresie și pentru că în general viața ta o ia la vale vertiginos și dai peste unul care te ia cu poezie și alte povești din astea. Clienții mai-mai să se ridice de pe fotoliu, invariabil în toate cazurile, să se scuze că nu sunt încă pregătiți, că deși fuseseră hotărâți să apeleze la un psiholog nu mai sunt siguri acum dacă este ceea ce și-au dorit sau ceea ce ar trebui și așa mai departe.
Se mai liniștesc când le spune că poezia e doar un cadru pentru explorări mai aplicate pe „poveștile saturate de probleme” care ar putea să apară din „excursia prin peisajele narative” și că „povestea alternativă preferată”, clarificată în dialogurile care vor urma, ar putea schimba ceva în felul lor de a se vedea ca persoane și de a trăi. Asta sună un pic mai profi și mai încurajator, parcă e altceva. Nu înțeleg ei nici de aici prea mult, dar parcă e ceva diferit, miroase a învățătură mai serioasă.
O frizerie în bazarul de la Nicosia era poezia nescrisă pe care crede el că o simte în împrejurări banale. Mergi în excursie, vizitezi locuri cu cei dragi lângă tine, poze, râsete, voie bună și deodată îți sare în cale o frizerie.
Poezia nescrisă este parte dintr-o mică teorie pe care a dezvoltat-o în explorările narative din lecturi. La fel, din ședințele cu clienții. Mă rog, atâtea câte sunt, nu foarte multe, ba chiar cam puține. Cabinetul nu-i prea merge. E improvizat acasă în sufragerie și are un sentiment de stinghereală atunci când oamenii încep să se deschidă în fața lui. Pentru că discuția se întâmplă în spațiul în care își trăiește viața, i se pare că are în față pe cineva apropiat care i se plânge de o problemă personală, așa într-un cadru familiar, ca între cunoscuți sau prieteni, nicidecum în bula profesională a terapiei.
Este poezia nescrisă din aeroporturi, imensele spații transparente, cu neliniștea lor permanentă, cu barierele, vizele, bagajele, controalele, porțile de îmbarcare, culoarele, check-in-urile, duty-free-urile, boarding-pass-urile, QR-urile, cu melancolia plecărilor și emoția sosirilor. Este poezia nescrisă a lumii întregi în mișcare, a câte unui oraș al cărui nume nici nu-l auzise vreodată înainte, un oraș al mării și al pietrei, cu străduțele lui înguste, promenadele de pe țărm, terasele și colțurile umbroase, cu frumusețea vechimii și confortul de acum al stilului de viață lejer, mediteranean. Este poezia nescrisă a trecutului, pe care i-o șoptesc în creier ruinele de la Pompei, unde poți petrece zile, săptămâni, ani, descoperind la tot pasul amănunte care nu înseamnă nimic, poate, pentru arheologi și istorici, dar contează mult în povestea lui preferată de viață. Este poezia nescrisă a clovneriilor pe care Elton John le face în fața partenerei lui, Kiki Dee, din videoclipul Don’t Go Breaking My Heart, în care până la final se antrenează amândoi, își intră și ea în rol, fac o scenetă drăguță în care îți vine să cânți cu ei.
În sfârșit, este ceea ce este. Victor așa îi spune: poezie nescrisă. Nu contează. Sau da. Poate că e important. De exemplu acum, ceea ce i-a atras atenția a fost aspectul de frizerie pe stil vechi, cu o firmă old style afară, cu ușa deschisă spre stradă și meseriașul așteptându-și mușteriii pe un scăunel.
Soția, Laura, și fata, Beatrice, cu ginerele, Radu, l-au încurajat să intre. Oricum ei aveau de gând să se plimbe prin bazar, să se uite la mărfuri, poate să și cumpere câte ceva, vreo eșarfă, vreo mică bijuterie, suveniruri. Chiar s-a uitat după ei, cum se porniseră la bătut la pas partea aceea de oraș, cu căruciorul în care nepoțica tocmai adormise, cu entuziasmul lor netulburat. Îl cuprinsese duioșia.
Omul, un turc foarte meseriaș din cât se vedea, după ce a făcut câteva temenele ca pentru un client deosebit, l-a așezat pe scaunul impozant, i-a legat pânza protectoare la gât și început să povestească. Mania frizerilor. I-a spus pe scurt povestea lui de viață, cu un traseu prin Balcani, apoi, când a aflat că el este român, a făcut observația că românii, bulgarii și sârbii au același tip de zâmbet, iar el așa îi recunoaște.
– O fi de la Dunăre, îi zice Victor, încercând să glumească.
– Nu, zice turcul, e de la istoria comună.
Nu l-a contrazis, părea să cunoască atât de bine subiectul. L-a ascultat vorbind într-o engleză bunișoară despre traseele dramatice ale familiei lui prin Kosovo, apoi cu un popas de câțiva ani prin Istambul, iar acum aici, în Cipru, unde reușise să-și deschidă frizeria în bazar. Nu mai avea părinți, iar frații și surorile se risipiseră care încotro prin Europa. Avea însă nevastă și un copil, un băiat, mare de acum, adult, pe drumul lui, cu un butic undeva acolo în bazar.
– Și acum sunteți mulțumit?
– Da, aici parcă e locul care mă aștepta. Eu rătăceam prin lume, iar locul meu era aici. Do you know what I mean? Mă aștepta.
– Cred că înțeleg…
Se auzeau foarfecele, țac-țac-țac, în momentele de liniște. Iar zgomotul străzii, vorbele oamenilor în diferite limbi, atmosfera de târg făceau din acea scenă o secvență de film. S-a și gândit că un poet ar putea scrie un poem despre acel moment, însă știe că nici poezia nu reușește să surprindă toate nuanțele, așa că tot ce a rămas de spus va rămâne nescris, ca toată viața, pur și simplu numai trăită. Un gol al trăirii destinate uitării.
Doar muzica mai suplinește uneori golul în viața lui. E un gol care se întinde, nu istoric neapărat, cum zice poetul Bacovia, dar foarte acut și concret. Un gol al vieții de fiecare zi, care se traduce prin tăcere. O tăcere a spațiilor dintre cărțile de pe rafturi, a prafului de pe birou, neșters de vreo săptămână. Un gol al tăcerii.
Săptămâna trecută a cumpărat un mini-difuzor ca să poată asculta muzică la un volum un pic mai mare la laptop. Prima dată a vrut să citească instrucţiunile de funcţionare, dar numărul imens de pagini şi explicaţiile de tot felul despre o mie de amănunte l-au descurajat complet. S-a uitat la obiectul de o simplitate maximă, apoi pe sumedenia de foi şi s-a întrebat unde sunt toate chestiile acelea desenate acolo, printre paginile umplute cu text foarte dens. Nu, nu era acelaşi text reluat în mai multe limbi, ci unul singur, într-o singură limbă, în engleză. Avea de a face nu chiar cu un roman, dar sigur cu o nuvelă, una scrisă mărunt-mărunt, o poveste fascinantă despre o boxă cilindrică având misterioase componente aflate în conexiuni complicate. S-a gândit o clipă, apoi a procedat în consecinţă: a pus deoparte broşura-tratat şi a conectat obiectul la computer, simplu, fără ezitări, cu un banal cablu USB. Minune! A funcţionat. Muzica a început să se răspândească optimist în sufragerie. Lectura opului rămâne pentru altă dată. Sau pentru niciodată.
– Cum adică de la istoria comună?
– Păi, Balcaniul cu ocupația turcă…
Aproape că nu-l mai auzea. Cel puțin nu se mai concentra la vorbele lui tărăgănate între două ajustări ale perciunilor. A acceptat să fie și bărbierit. La urma urmei, de ce nu? Un nou an începea, era potrivit să se reseteze, să se facă fresh pentru tot ce avea să urmeze, nu numai în acea zi, dar poate chiar în acel an, în acel deceniu, în acel mileniu. 2019 trecuse. Începea 2020. Timpul nu era grăbit, totuși. Afară niciun client în așteptare. Cine în afară de el se tundea în prima zi după Revelion în bazar la Nicosia? Se vedea în oglinda mică din față de pe dulăpiorul sculptat și lăcuit unde stăteau în dezordine diverse soluții, spray-uri, creme, pomezi, instrumente în diferite culori și se gândea la viața lui.
Cât de greu îi fusese să își ia diplomele, avizele, aprobările pentru terapie! Îi folosea la ceva tot efortul? Un client la o săptămână-două însemna că meritase oare tot zbuciumul? Bani nu prea. Mulțumire ioc. Doar lacrimi, plâns și suferință în propria sufragerie. Lacrimile, plânsul și suferințele altora. Pe care el trebuia să le descifreze, să le înțeleagă, să le pună pe o cale, pe o cărare. Pe o potecă narativă. După ce plecau clienții năpăstioși, avea sentimentul că în propria casă rămăsese ceva din drama și durerea lor, că trăia cu ele, că dormea cu ele, că făceau acum parte din viața lui. Dacă ar putea să-și închireze ceva, ceva cât de mic, o garsonieră măcar, chiar așa… Undeva mai în centrul orașului. Asta ar aduce un spor de distanțare față de probleme, ar da întregii povești o turnură tehnică, profesională. Acum nu. Abia adună câțiva bănișori să poată face câte o excursie. Nu poate da excursiile pe o chirie. Mai degrabă nu.
– Cu ce vă ocupați în România? s-a trezit deodată întrebat în timp ce îi era înmuiată barba cam țepoasă.
– Sunt psiholog?
Oare chiar era ceea ce spusese așa fără niciun fel de ezitări? Ce însemna că își trecuse anul de supervizare și că urmase la Iași modulele de terapie narativă? Tehnic, intrase la Colegiul Psihologilor, iar profesional avea instrumentele terapeutului sau, în fine, pe cele ale consilierului psihologic, dar cum să spui că ești psiholog când nici măcar viața ta nu o poți pune în ecuația narativă și în general în niciun fel de ecuație? Profesorul l-a încurajat să meargă mai departe, clienții puțini pe care i-a avut până acum au fost mulțumiți, lucrurile stăteau cât se poate de bine, nimic de zis, dar chiar psiholog? Da, la urma urmei, de ce nu? Poate că era momentul, chiar începând din această zi de început de an, să-și ia rolul în serios.
– Trebuie să fie greu, adăugă turcul după un moment de reflecție.
– Într-un fel da, în alt fel nu.
– Pot să vă întreb în ce fel da și în ce fel nu?
Recunoaște în gând că este un pic surprins de interesul acestui om pentru meseria lui, de fapt pentru viața lui. La cabinet el punea întrebările. Aici, pe scaunul rotitor, s-a schimbat calimera, el trebuie să răspundă întrebărilor. Era la tuns și bărbierit, dar părea că intrase la un fel de serviciu de terapie de bazar. Gândul acesta îi sclipise ca un mic fulger în cap, repede, trecător, destinat imediat uitării.
– Uite, se porni el serios cu explicația, să zicem că ești în așteptarea clientului sau a clientei, o persoană complet necunoscută. Ai o emoție ușoară, pentru că ai vrea să meargă bine comunicarea, discuția și așa mai departe. Emoția asta mie îmi place. Este emoția de a cunoaște oameni și de a fi în preajma lor. Îmi place. Și îmi mai place că pot să-i ajut.
Oare chiar îi plăcea să-i ajute? Sau era doar așa o vorbă prin care încerca să arate o față a sa cât mai bună? Suferința altora nu-l prea mișca. Rămânea rece la mărturiasirile unor apropiați legate de nacazuri fel de fel. Ce treabă avea el cu viețile lor? Ce se mișca în viața lor dacă el își arăta compasiunea? Nu credea în chestia asta. Mergea pe stradă și, dacă vedea la intersecție unul dintre numeroșii cerșetori din Piatra-Neamț, nu numai că nu băga mâna în buzunar după vreun bănuț, dar grăbea pasul. Salvarea omenirii nu stătea în puterile lui, era chiar convins de acest adevăr. Plus că de atâtea ori, la semnele lui de bunătate și generozitate, a primit palme și pumni, șuturi în fund. La urma urmei, era și asta parte din poezia trăită a vieții.
Trecuse prin câteva job-uri sau, mă rog, ceva ce semănau a fi job-uri, așa că era familiarizat cu felul de a fi al oamenilor. Funcționar la taxe și impozite la primărie, bibliotecar (de fapt, legător de cărți) la Biblioteca G.T. Kirilean, infirmier la spital (acceptase temporar postul chiar dacă cei de la resurse umane erau cât pe ce să-l respingă pentru că ziceau că era supracalificat pentru așa ceva), portar și paznic de noapte la o firmă privată și încă niște posturi mai mărunțele. Avusese de a face cu oameni și era sătul de răutățile și prefăcătoriile lor. Probabil că își greșise cariera dacă încerca sentimente de dispreț și poate chiar de ură față de semeni, dar nu avea chef să își bată acum capul cu chestiuni de etică și vocație profesională.
– Frumos! Probabil că aveți o mare mulțumire. Dar de unde vine chestia asta? Ați avut pe cineva în copilărie care v-a fost model? How did you decide that you should learn psychology?
Apăsase pe cuvântul „decide” ca și cum ar fi fost un buton pe care dacă l-a apăsat în trecut s-au și arătat efectele. Ca într-un joc de domino. Frizerul întinsese spuma de ras cu meticulozitate peste tot, pe sub nas, pe bărbie și pe mandibule până la urechi, iar acum, în așteptarea răspunsului, îl săpunea cu pămătuful ca să se înmoaie și mai bine părul. Îl privea în oglinda mică. Era ca un dialog în zig-zag în care oglinda media între ei.
– Nu, tatăl meu a fost agricultor, iar mama casnică, de fapt tot agricultoare. Lucrau amândoi pământul pe care îl aveau, un hectar pe lângă casă, cu livadă, vie și ceva teren arabil unde puneau porumb și legume, plus un hectar de fânețe și încă unul în câmp, tot de arat, unde semănau grâu și porumb, alternau culturile astea. Și creșteau și o vacă, un porc și ceva păsări prin curte. Nu, nu erau oameni cu carte. E adevărat că tata pot spune că era un psiholog de la natură. Maybe your question does make sens. Punea întrebări și asculta oamenii exact așa cum scrie în cărțile mele că ar trebui să facă un psiholog. În felul ăsta poate că da, m-a influențat.
Nu se mai gândise așa la tatăl lui, un om simplu pe care chiar regreta acum un pic (simțea acut unda de regret) că nu prea l-a băgat în seamă. O infatuare nătângă, înțelege, l-a împiedicat să aibă răbdare cu el, să-l asculte, să-i ofere din timpul lui. Chiar și la telefon, când a fost posibil, pentru că îi făcuse rost de un mobil din acela mai vechi, doar cu butoane, fără touch-screen, ar fi fost ocazia să-l mai sune și să-i dea zece minute din minutele și zilele lui, dar nu, se lua cu viața de student întârziat și de salariat ambulant pretinzând că este ocupat, până când într-o zi a primit vestea că a murit. N-a reușit să ajungă nici la înmormântare. Și da, înclinația asta a lui de acum care l-a dus la specializarea în terapie vine dinspre tată. E atât de clar.
– Dacă ar trăi, i-ar plăcea să vă vadă cu ce vă ocupați, nu-i așa?
– Poate, nu știu, cred că da… Sigur. Se bucura să mă știe bine. Părinților dumneavoastră le-ar fi plăcut să vă știe aici la frizerie în Nicosia?
Încerca să schimbe direcția dialogului, să pună întrebări, pentru că nu se simțea confortabil să răspundă. La terapeut ar fi fost întrebat dacă e OK direcția în care merge discuția, dar aici nu va avea parte de așa ceva. În fond, omul vrea să creeze o stare de bine „clientului” pe care tocmai îl tundea și îl bărbierea, așa că îl îmbie la vorbă.
– La câte necazuri au fost în familia noastră, cu stările permanente pe picior de plecare, cu durerile și morții, ar zice “Slavă lui Alah!”. Dar, spuneți-mi, vă rog, vă moștenește vreunul dintre copii?
Copiii… Chiar așa, ce poate să spună despre copii?
Băiatul, George, cu studiile lui de inginerie, iar acum, fără să fi profesat măcar o zi, fără să fi pus o fundație, un pilon, un geam, o ușă, fără să fi supravegheat măcar săparea unui șanț, predă la o facultate de profil. Se gândește că așa cum nu ai putea preda medicina dacă nu ai tratat tu însuți pacienți și nu lucrat ca doctor în spital, tot așa nu poți, crede, să predai ingineria construcțiilor dacă nu ai fost pe șantier nicio zi. Cine știe însă? Lucrurile s-au schimbat, învățământul are alte căi acum și – i se pare – chiar alte scopuri. Băiatul trăiește la București. Are și o logodnică de mai mulți ani pe care o cheamă Diana. Sunt împreună, cum sunt tinerii acum, într-o relație. Recunoaște că pe subiectul acesta nu are motive de nemulțumire. Abia dacă l-ar fi știut singur și-ar fi făcut griji, pentru că e clar, nu este deloc bine să trăiești singur. Vede asta la unii clienți care se topesc pe picioare de singurătate, care plâng de singurătate, care cer ajutor împotriva singurătății, care se tem să nu moară singuri, care au gânduri de sinucidere din cauza singurătății. Foarte rar se văd, la sărbători și așa, când se mai întâmplă, iar de vorbit la telefon mai deloc. La fel, cum nu-l suna el pe taică-său, așa nu-l sună fiul pe el acum. Undeva filmul s-a rupt și nu știe unde. Nici nu crede că mai contează. Ne naștem, trăim și murim singuri. A fi cu alții e o aparență.
Fata, Beatrice, are viața ei cu soțul și fetița ei, la fel, în alt oraș. Economistă la o firmă privată din Arad. Acolo a găsit job-ul după facultate. Și tot acolo și-a găsit și soțul. În capătul celălalt de țară. Le ia o zi, Laurei și lui, să ajungă cu mașina de la Piatra-Neamț acolo. Diferența este că fata îi sună mereu, în fiecare zi. E altfel. Sufletistă, mămoasă, sentimentală. Nu că frate-său nu ar fi, dar ea se interesează de viața lor în amănunt, ce au mâncat, ce au făcut, cu cine s-au întâlnit. Fetele sunt altfel. Beatrice pune și telefonul pe video-messenger de multe ori, ca ei să o poată vedea pe nepoată. Drăguț! E ca și cum ar fi acolo. Nu sunt. Sunt separați, în alte orașe, cu alte vieți, pe alte coordonate. Trăiesc în metaversuri separate.
– Nu, niciunul nu mi-a urmat calea. Seamănă amândoi cu mama lor. Sunt mai tehnici. Dar nu-i nimc. Nu sunt supărat din cauza asta. Poate că e chiar mai bine așa. Lumea noastră e pragmatică, practică. Nu poetică. Sau, în fine, preferă, să zicem, lucrurile mai clare.
Frizerul trecuse la bărbierit. Folosea un brici cu lamă atașabilă și avea o meticulozitate care părea să se plieze pe ritmul așezat și calm al discuției.
– Important e să fie sănătoși…. That’s for sure! Sunteți mulțumit de ei?
– Da, cred că da. De fapt, știți cum e? Nu trebuie să fiu eu mulțumit, ci ei trebuie să fie mulțumiți cu viața lor. Ce simt eu nu are absolut nicio importanță.
– That’s true… Apropo însă de poezie, știți, poate să vi se pară ciudat, dar am aici pe rafturi volume de poezie, în turcă, în greacă și în engleză. Le-am adus aici pentru că în timpii morți când aștept clienții îmi place să citesc poezii…
Mai multe cărți, mai mari și mai mici, de diferite culori, puse în dezordine pe câteva rafturi improvizate, printre lucruri de frizerie, imediat în drapta scaunului și a dulapului cu oglindă, își etalau cu discreție titlurile. Printre ele, Gheorghios Seferis, al cărui bătrân sicomor Victor tocmai îl văzuse la Aya Napa, la mănăstire, cu vreo două zile în urmă. A făcut și niște poze acolo. Le are pe undeva prin galeria telefonului, cu celelalte făcute la Paphos, la Larnaca, la Mănăstirea Agios Georgios Alamanou de lângă Limassol.
– Citiți și în greacă? l-a întrebat pe turc imediat după ce se încheiase toată treaba și cu bărbieritul.
– Mai puțin. Mă înțeleg cu grecii, așa, conversațional, dar nu pretind că vorbesc greaca. Volumul lui Seferis e în engleză aici.
L-a și scos dintre celelalte volume și i l-a dat să îl vadă. Era o ediție de poeme alese apărută la Princeton University Press prin anii nouăzeci. Nu o știa, nu avea de unde, pe Seferis îl citise prin niște traduceri bune în română. Bucuros să regăsească acolo și poemul Aya Napa B., care îi plăcuse mult, dar pe care aproape că îl uitase.
Avea de a face mai puțin în ultimul timp cu poezia. Trebuia să se documenteze pentru terapie. Era obligatoriu. Avea un munte de goluri și lipsuri. Își făcea și note conștiincios. Poate reușea să încropească o carte. Își comandase pe Amazon mai multe cărțoaie, imense, grele, strivitoare. Era hotărât, deși îndoiala îl rodea încet ca un vierme. Stări și sentimente amestecate. Trăia, la documentare, fel de fel de sentimente, care mai de care mai frustrante și mai pline de năduf, dincolo de micile satisfacții ale defrișării unor cărări și deschiderii unor perspective. În timp ce în România peisajul bibliografic părea cam de la o mie nouă sute toamna și nu prea populat, în Vest exista pentru fiecare termen, pentru fiecare concept, pentru fiecare conținut și pentru fiecare temă zeci și zeci de contribuții, zeci și zeci de studii, zeci și zeci de titluri în zeci și zeci de ediții, toate la zi. O organizare și o efervescență uluitoare, în cercetare și în educație, se vedea acolo, un peisaj copleșitor, de fapt, încântător, dezarmant și încurajator în același timp. Era perfect conștient că în țară situația aceea de stagnare și rămânere în urmă era la fel și în alte domenii și că mai peste tot lucrurile trebuiau luate de la zero, că totul era de făcut, că se aflau cu multe decenii rămași pe drum, dar senzația de groapă în care viețuia acolo sau de părăsire undeva la marginea lumii, sau de izolare tribală era atât de puternică încât era tentat nu de puține ori să o lase baltă și să continuie viețuirea pur și simplu după modelul local, cu delăsare și indiferență, un gând trecător și acela, din fericire, adevărat, pentru că oricum nimănui nu-i pasă, chiar dacă pe termen lung nu se știe niciodată.
Era gata, tuns, ras și frezat. Turcul îi și luase cu grijă pânza de protecție din jurul gâtului, îl curățase apoi meticulos cu peria, iar acum își făcea de lucru punând la locul lor instrumentele și învârtindu-se în jurul lui.
– Soția și copiii vin să vă ia? Se întorc aici?
– Da, așa ne-am înțeles.
– Nu e nicio problemă, puteți sta oricât… Cel puțin cât nu vine niciun alt client… Dar și așa, aveți unde sta, uitați-vă, e destul loc aici pe canapea.
Cât de bine este să ai de a face cu oameni prietenoși! Chiar așa, de ce să nu aștepte acolo? Să nu uite însă să plătească… I-ar aduce omul aminte, negreșit, dar e mai bine să nu provoace situații stingheritoare. Mai bine să îl întrebe chiar acum cât costă. Îl și întrebă. Tunsul era cinci euro, iar bărbieritul patru. Îi lăsă zece euro și îi mulțumi pentru serviciu și mai ales pentru… conversație. Așezat pe canapea acum, privea prin ușa deschisă în lungul străzii animate. Ai lui tocmai se întorceau, entuziaști și zâmbitori. Erau în capăt, departe, toți trei în spatele căruciorului în care nepoțica se trezise și flutura de zor o jucărie. Se vedea de la distanță că se bucurau de soare, lumină și plimbare, că pentru ei ieșirea aceea însemna mult, că plimbarea le făcuse foarte bine. Se pare că făcuseră și ceva cumpărături, aveau niște sacoșe colorate. Era mulțumit pentru ei. Îi vedea în rama ușii ca într-un tablou. Era un tablou narativ. Din el lipseau George și Diana, dar nu poți avea pretenția să fie totul perfect. Alungă repede-repede unda de regret. Știa că orice mică supărare putea să se facă o ditamai tristețe. Învățase la cursuri să evite asta. Măcar atât. Obsesia lui de a a-i vedea pe toți din când în când împreună… Nu s-a potrivit. Nu se pupă între ele programele. Poate că și ei îl vedeau în cadrul ușii, de afară, i se părea chiar că îi fac semne. Da, îi făceau semne. Le răspunse și el imediat cât putuse de entuziasmat. Își masca perfect adierea de regret care îl încerca. Fiecare făcea semne acum cu mâna din propriul tablou: ei din stradă, el din interiorul frizeriei. Două peisaje cu personaje încadrate de aceeași ramă. Două secvențe cu ramă comună, dublă. Un fel de pânză pictată față-verso. Două metaversuri mici interconectate. Frizerul tocmai terminase de aranjat lucrurile și se așezaze confortabil pe scaunul clienților. Avea aerul că ar mai fi avut câte ceva de spus, de întrebat, dar se resemnase că asta fusese tot.
– Sunteți OK, sir! simți nevoia să îl asigure pe român. Ați început bine anul, cu o tunsoare și un bărbierit pe cinste. Și aveți o familie frumoasă. Don’t worry! I wish you a very happy New Year!
În timp ce se ridica și se îndrepta spre ieșire, Victor îi mulțumi și își luă la revedere, iar turcul îi strânse mâna și îi șopti la ureche:
– Nici eu nu mă văd des cu fiul… E la doi pași aici, dar nu vine să mă viziteze. Bine că e sănătos. Restul vine cu timpul. Don’t forget that! Just smile, sir!
Se conformă. Își puse zâmbetul recomandat pe față și se alătură grupului zglobiu din tablou. Se mișcau acum toți în aceeași ramă. Aveau o zi întreagă înainte, să vorbească, să se plimbe, să râdă chiar. Ei să hoinărească, iar el să trăiască, pe lângă ei, poezia nescrisă din capul lui. Un an întreg. Tot timpul din lume.

Vasile Baghiu

Poet, prozator și eseist, fondator al himerismului poetic, a publicat în ultimii ani un volum de proză scurtă și două romane: Punctul de plecare, Planuri de viață, Fericire sub limite. De asemenea, este autor al mai multor volume de poezie, între care Gustul înstrăinării, Febra, Depresie, Metode simple de încetinire a timpului, Respirație asistată, Avantajul de a nu câștiga nimic. A obţinut prin concurs mai multe burse „writers-in-residence” în Occident şi a apărut cu traduceri în reviste din străinătate. Este inclus în antologii precum O panoramă critică a poeziei românești din secolul al XX-lea de Marin Mincu sau Manualul vânătorului de poeți de Nicolae Coande. A primit mai multe premii, între care Premiul Poesis, Premiul Filialei Iași a Uniunii Scriitorilor, Premiul Mihai Ursachi, Premiul Liviu Rebreanu, Premiul Patrel Berceanu. A avut diverse experienţe de muncă, între care şi pe aceea de asistent medical într-un sanatoriu de tuberculoză, care i-a inspirat o mare parte dintre scrieri. Ca profesor a publicat un ghid-manual în șapte volume pentru învățământul sanitar (Teoria și practica nursing) și mai multe articole de specialitate. Este iniţiator şi susţinător în oraşul său al proiectelor educaţionale Sănătatea lecturii și Cultura sănătății. Psiholog în domeniul promovării sănătății, trăieşte la Piatra Neamţ și călătorește frecvent în Europa. Aleargă și participă la curse de alergare, experiență care stă la baza romanului Confesiunile unui scriitor alergător, publicat în 2022 parțial pe citestema.ro, în pregătire acum la o editură.