“Frumoasele Străine” este o carte de satiră, sau ceea ce se numea mai demult o cărticică de vacanţă. Prin Frumoasele Străine, Mircea Cărtărescu vrea să demonstreze acelei părţi a publicului care îl luase poate prea în serios că are, printre altele, şi umor. Şi, consider eu, că exerciţiul i-a reuşit perfect. Am fost surprins şi un pic invidios să descopăr acest lucru, cum pînă atunci îl cunoscusem pe Cărtărescu cel din Visul, Travesti sau Orbitor. De ce ne plac femeile – pe care o citisem deasemenea, ar fi un punct de legătură între cele două genuri de proză.
Încep prin a spune că sînt un pasionat al genului, abordat atît prin lectură (“Minunea sfîntului Bartolomeu”, amuzanta carte a lui Umberto Eco, “Însemnări dintr-o ţară mare” de Bill Bryson, etc) cît şi prin scrierea propriu-zisă: este, de exemplu, ce încerc să fac acum în poveştile din Diaspoland, de pe site. Cu alte cuvinte, lăsînd modestia la o parte, dacă spun că Frumoasele Străine merită citită, vreau să o luaţi ca pe o recomandare avizată ☺
Cartea este compusă din trei poveşti.
Prima, o amuzantă confuzie, care porneşte de la un plic ciudat pe care autorul îl primeşte din străinătate. Suspectînd că înăuntru ar putea fi antrax ia contact cu autorităţile. Poliţia română, da. Nu prea îi iartă.
Totuşi această primă poveste nu foarte lungă, în care Mrcea Cărtărescu foloseşte din abundenţă auto-ironia mi s-a părut cea mai puţin reuşită dintre cele trei. Nu m-a convins pe deplin. Partea cea mai interesantă este dezvăluirea: cine expediase scrisoarea, ce cerea acea persoană. M-a amuzat deasemenea faptul că scriitorul dă curs cererii unui nebun doar pentru a duce gluma pînă la capăt! Da, îl cred în stare, cum şi eu aş fi procedat exact la fel… ☺
Partea a doua este de fapt partea principală. Periplul lui Mircea Cărtărescu prin Franţa, alături de alţi scriitori invitaţi la festivalul Les Belles Étrangères nu-ştiu-din-ce-an. Vom avea ocazia să auzim mici bîrfe despre scriitori, invidii, prietenii (puţine şi vechi), mîncătorii şi, ca să trag linie, afli că breasla scriitorilor nu e chiar atît de imaculată cît ai crede. Ba din contră. Sînt poveşti cu editori, cu traducători, cu poeţi, cu cei din public, cu organizatori de evenimente şamd. Toate spumoase, povestite “la mare artă”.
Includ în continuare un pasaj în care Mircea Cărtărescu povesteşte despre experienţa lui cu o traducătoare franţuzoaică.
“Ne-am vãzut o datã la Paris, într-un cadru romantic, pe ghizdul unei fântâni din piaţa Sorbonei. Deja terminase traducerea. Pãrea agitatã, privea des peste umãr… Mi-a spus un singur lucru, cã eu sunt doar un puşti şi cã are impresia cã de fapt ea e autoarea Visului … Dupã care a luat-o literalmente la fugã. Atunci m-am speriat un pic, dar apoi, din pãcate, am avut ocazia sã-mi dau seama cã avea în bunã parte dreptate: contribuise la cartea mea substanţial, cu fantezie şi umor. Dupã euforia apariţiei cãrţii – Le Rêve , prima mea traducere! – am început sã primesc semne sinistre. Primele bãnuieli le-am avut când cineva de la Iaşi mi-a cerut o povestire pentru o revistã. Mi-am dat seama cã nu mai aveam manuscrisul ei, aşa cã m-am apucat s-o retraduc din francezã, din cartea proaspãt apãrutã. Spre uimirea mea, m-am trezit, la capãtul migãloasei retroversiuni, cu altã povestire, ceva fantastic, de care biata mea minte n-ar fi fost niciodatã capabilã. Lipseau din original fraze întregi, care poate cã nu-i plãcuserã traducãtoarei. În schimb, o luxurianţã de noi şi interesante pasaje se-ntindea labirintic prin toatã povestea… Nu ştiam ce sã mai cred. Dupã vreun an, un articol apãrut în România literarã a clasat definitiv cazul. Era scris de o cititoare indignatã, care confruntase textul meu cu cel franţuzesc. Exemplele pe care le dãdea erau cutremurãtoare – şi nu ştiai de ce te cutremuri: de râs sau de groazã… Într-o poveste, un copil mânca o japonezã rumenã primitã de la un muncitor de la fabrica de pâine. Doamna lyonezã tradusese: „Il mangeait une Japonaise socialiste“… Chifla devenise femeie, socialistã pe deasupra (pasãmite, la cuvântul „rumenã“ gãsise-n dicţionar definiţia „rouge“), iar copilul, canibal. La o altã paginã, descriam fiarele de pe Palatul telefoanelor, adicã antenele parabolice de deasupra. Ea tradusese „les fauves“, populând clãdirea albã ca laptele de pe Calea Victoriei cu tigri, urşi, lei şi pantere, într-un tablou demn de penelul lui Dali. Si câte şi mai câte, câte un pocinog pe fiecare paginã, de stãteai sã te cruceşti! Cartea a fost totuşi primitã foarte bine, bizareriile ei pãrându-li-se, poate, criticilor, la locul lor în patria lui Eugène Ionesco. Dar ce sã mai vorbesc despre cronici, mai toate erau scoase de fapt din burtã. Dovada? Toate vorbeau despre „cele patru excelente povestiri“. Nu ştiau oare criticii francezi sã numere pânã la cinci? Ba da, dar pe coperta a patra scria din greşealã cã sunt patru povestiri, aşa cã de ce sã mai verifici la sumar?”
În fine, ultima parte este o amintire din tinereţe, dinainte de ‘89. Mircea este invitat la Bacău de un poet/scriitor, Ciubotaru, pentru a susţine un mic recital de poezie. Nemîncat, obosit şi fără bani la el, tînărul Cărtărescu, în compania gazdelor, merge din rău în mai rău… va urma o serie de întîmplări absolut penibile pe care le povesteşte făcînd haz de necaz. Auto-ironie dusă la masochism.
Cartea a apărut la Humanitas în 2010 şi are 288 de pagini.
Pe elefant.ro costă acum 25 RON în ediţie tipărită şi 11.18 ca e-book.
Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial
Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.
Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.
În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.
Cred că pe site am făcut recenziile tuturor cărților lui Cărtărescu. Ar trebui să ne acorde măcar un interviu pentru asta. Mai lipsește Nostalgia și Orbitor, care, de fapt, sunt cele mai importante. La Nostalgia mă gândeam să o fac eu: e o carte pe care o apreciez foarte mult. Orbitor sper să-l citesc în întregime vara asta, după sesiune.