Funia

— Crede-mă, Adina, mi se rupe de tot! Dacă tu vrei să te implici, hai acasă și chinuiește-te tu cu înmormântarea!

— Ți-ai pierdut mințile! Ia un distonocalm și încearcă să te odihnești! Am să-l sun pe Iulian, să-i spun că nu te simți bine. Va avea el grijă de tot.

— Care tot? Nu mă simt rău, doar că în casa asta nu se ține niciun priveghi! Nu va fi nici parastas, nici nimic altceva!

— Hai, să nu exagerăm! Știu că n-ai iubit-o, dar ea ne-a crescut, cum a putut mai bine, și îi datorezi măcar respect, pentru sacrificiile pe care le-a făcut.

— Sacrificii?! N-ai voie să zici cuvântul ăsta. De sacrificat, ne-a sacrificat pe noi, pe tata, pe Iulian. Nu i-a păsat niciodată de noi! Poate tu… O egoistă mai mare n-am mai întâlnit nicăieri!

— Exagerezi! Mama nu a fost perfectă, dar ne-a iubit.

— S-a iubit pe ea, atât! Mă cac pe ea de tradiție! O să-i sun pe cei de la serviciile funerare, să se ocupe de ea, s-o ducă azi la capelă, iar mâine s-o înmormânteze la cimitirul din oraș. Eu nu am bani și dispoziția necesară s-o lungesc cu parastase peste parastase. Să se spele cu ea pe cap!

— O să te povestească lumea. Suntem o familie de creștini!

— Adina, nu mă provoca! Dacă mă lași în pace, o să fac toate în liniște, fără să atrag atenția asupra noastră.

— Îmi iau bilet de avion. Mâine dimineață sunt acolo. Rezistă măcar până mâine!

— Bine… fie cum vrei tu. Ai aceleași drepturi ca și mine.

Maică-mea e întinsă pe masă, în camera de la stradă. Vecinele o spală și sporovăiesc, nestingherite. Mă strigă Leana, să mă întrebe cu ce-o îmbrăcăm. Îi dau hainele pregătite și ies. Mă agasează. Mi-e greu să mă prefac.

Am urât-o pe maică-mea de când mă știu. E vinovată de toate eșecurile mele. Aș fi putut fi măritată cu Dan, la ora asta,dacă nu s-ar fi opus ea. Aș fi fost la casa mea, cu copii,cu tot ce mi-am dorit. Mă strigă iar Leana,să mă întrebe de pantofi. Mă întorc și le dau o pereche, de piele întoarsă. Mă uit la maică-mea, galbenă ca ceara și zbârcită. Mi se întoarce stomacul. Sper să n-o visez la noapte! Le dau bani femeilor, le mulțumesc pentru ajutor și ies pe poartă.

Nu mai pot să stau. Trebuie să mă duc la râu, să-mi adun gândurile. Îmi iau cu mine un pachet de țigări și-un bidon de țuică. Mă descalț și mă bag cu picioarele în apă. Îmi aprind o țigară și mă uit în jur. O zi senină, de octombrie. Frunze gălbui,de salcie plutesc pe apa limpede. Aș face o baie, să mă curăț de toate, dar e cam rece. Iau o dușcă de țuică și simt cum mă arde gâtul. E bine! Mai iau o dușcă. Ies din apă și mă întind pe spate. Mă uit la nori; norul ăsta, de deasupra mea, seamănă cu Iorga.

Sună telefonul. E Dia.

— Ce faci, iubita mea, cum te descurci?

— Nu știu, Dia. Sunt la cascadă; beau și fumez. Încerc să mă odihnesc.

— Ai lăsat lumea în curte și-ai plecat de-acasă? Nu ești normală!

— Merci de compliment! Parc-o aud pe maică-mea. Ea îmi zicea zilnic că nu sunt normală.

— Spune-mi dacă pot să te ajut cu ceva.

— N-ai cu ce! Eventual, să vorbim despre altceva. Ăsta ar fi cel mai mare ajutor.

— Tu eviți să te exteriorizezi. Încerci să demonstrezi că nu simți nimic pentru ea.

— Băăi! Parcă voiai să mă ajuți! Nu am ce să dau din mine! Tot timpul am știut că mi-era mai bine fără ea. Mi-a fost teamă de furiile ei. Mereu mi-a fost. Mă folosea la toate, mă bătea zilnic, mă urmărea și îmi interzicea să mă împrietenesc cu cei din jur! Mi-a fost jenă să invit pe cineva la noi, fiindcă aveam o casă murdară și neprimitoare… am să vând casa și-o să plec cât mai departe! Vreau să scap de aici!

— Bine, bine… vezi că, dacă bei toată țuica aia, ai să te duci acasă pe trei cărări!

— Bine, mă duc! Văd că nu mă lăsați în pace să mă odihnesc!

Când mă întorc, mă surprinde liniștea din curte. Vecinele au plecat și maică-mea zace singură, întinsă pe masă, îmbrăcată în costumul de stofă, croit de d-na Szasz, în’82. Miroase a naftalină. Câinele doarme, pe pridvor. Ce bine e să fii câine! Intru în casă și mă apuc de frecat aragazul. Ar trebui să închid poarta. Nu vreau să dau ochii cu nimeni.

Sunt curioasă la ce te aștepți de la mine. Vrei să fii înmormântată cu alai, dar nu mi-ai lăsat cinci bani, să am de cheltuială. De unde să scot cinci mii de lei pentru toate? De unde, mamă? Așa ai fost toată viața! N-ai avut nici-un plan. Ai cheltuit tot ce-a câștigat tata, și tot nu ți-a ajuns salariul, de la o luna la alta! Toată ziua erai pe drum, la cumpărături. Și tot tu erai cu gura pe el, dacă bea o gură de rachiu, când venea mort de oboseală! Io ți-aș fi rupt gura! L-ai îngropat de viu, înainte de vreme. I-ai distrus viața, mamă…

Bate cineva în poartă. E Iulian, surprins că stau cu poarta încuiată.

— Ce faci, soro? Ești singură?

— Da, m-am apucat să spăl aragazul.

— Intru să mănânc ceva și să-mi spui ce să fac.

— Hai să-ți prăjesc vreo două ouă!

— Zi, să mă duc să vorbesc cu părintele Munteanu?

— Fă ce vrei! Ești destul de bătrân, să poți hotărî singur.

— Ce zici?

— Eu nu mă opun! Adina ajunge mâine, dimineață. Daca credeți că aveți bani să faceți o înmormântare creștinească, nu am nimic împotrivă. Dar să nu vă bazați pe mine! Pe mine n-o să mă vezi la noapte stând de priveghi și storcând lacrimi. Am nevoie de somn.

— OK! Nu-i nicio supărare! Ne descurcăm noi. Mă duc să vorbesc cu părintele. Sună tu la brutărie, pentru colaci! Atât poți să faci, nu? Dacă vine Adina, se ocupă ea de restul.

— Bine. Sun la brutărie și dup-aia, mă duc în pod. Nu sunt acasă pentru nimeni!

Mă întind pe-o saltea și mă apuc de citit. David Lodge, Meserie! Am nouă țigări rămase, bidonul de palincă e aproape plin, un sendviș cu șuncă și un bidon cu apă. E liniște. Lumina pătrunde printre țigle, colorând praful în auriu. Un păianjen coboară cu rapiditate pe un fir. Stau pe spate și citesc. Mi-a amorțit mâna. Las cartea jos. O să vând casa și o să plec în Anglia sau Franța. Copiii mei nu vor ști niciodată cine le-au fost bunicii… O să-mi caut un loc de muncă, o să-mi fac prieteni noi.

Pe la patru, dimineața, mă trezesc cu Iulian, lângă mine. E frig și întuneric. Mi-e greu să înțeleg ce se întâmplă.

— Au plecat toți. Ți-am adus o pătură, că s-o lăsat frigul. Miroase a țuică, de-ți mută nasul. Ai băut toată sticla?

— Da… mi-a fost sete… și mie-mi… ce vrei de la mine? Mai e apă? Vreau niște apă…

— Uite aici, bea apă, că țuica ai băut-o toată…

— Am visat-o pe mica… Era îmbrăcată cu rochia verde, de diftină și avea părul castaniu. A venit la școală, să ne aștepte cu o plăcintă cu mere…

— Săraca, cum ne aștepta ea în pauze…

— Da, nne așpepta… aștepta, că altă treaba n-avea. Bea cafea, la cofetărie…

— Bătu-te-ar norocu’, că nebună mai ești! Odihnește-te! Dimineață, vin să te trezesc devreme, să ai timp să faci o baie și să te îmbraci cum trebuie…

— Bine, șefu’!

Pe la șase, m-am trezit. A început să latre câinele și n-am reușit să adorm la loc. Adina a ajuns de-o jumătate de oră și a făcut cafea. E îmbrăcată în negru și are cearcăne. Mă îmbrățișează lung și mă întreabă cu ce să începem. Eu aș începe cu-o jumătate de țuică, dar mi-e milă de ea.

— Știi ce? Dă-mi ceva de făcut. Fă-mi o listă, că mă duc eu la cumpărături! N-am chef să stau acasă azi.

— Bine, e și ăsta un ajutor, deși mi-ar fi prins bine să stai lângă mine.

— Mai mult te-aș încurca. Îl rog pe Iulian să stea cu tine.

— Cine va scrie omagiul, asta-i întrebarea. Mă descurc eu cu restul!

— Am s-o fac eu pentru voi! Să nu vă bateți capul cu așa ceva. Povestește-mi ce-ai vrea săpun în el și-am să încerc să-i dau o formă acceptabilă.

— Du-te și fă duș! Vorbim, după.

— Bine!

Apa fierbinte îmi curge pe față. Mă săpunesc bine și îmi pun ordine în gânduri. E bine că-i și Adina acasă. O s-o ajut cu ce pot. Nu va ține o veșnicie înmormântarea asta! Mă întorc în bucătărie. Cafeaua e în cești. Pe masă, sunt niște biscuiți digestivi. Înfulec doi și beau o gură de cafea, fierbinte.

— No, zi! Ce vrei să scriu?

— Povestește și tu că am fost trei frați, foarte uniți, care au avut doi părinți minunați! Zi că am avut o copilărie frumoasă, la țară, că aveam animale, că aveam multă treabă, pe lângă casă… părinții ne-au crescut cu responsabilitate și dragoste, au fost oameni cu frică de Dumnezeu!

— Bine… mă duc la cumpărături. În mașină, mă concentrez mai bine. Îl scriu, când vin…

Curtea e plină de lume. E senin. Câinele latră, fără încetare, de vreun ceas. Părintele și-a îmbrăcat veșmântul și-a început să cânte. Gândurile mele zboară la vremea când eram copii. Cu ce poftă mâncam mămăliga cu lapte, când ne întorceam de la sapă, sau cartofii copți în cuptor, cu zeamă de varză. Atunci,toate le făceam cu poftă… „odihnește sufletul adormitului robului Tău, în loc luminat, în loc cu verdeață!”… Adina plânge. Iulian o ține de după umeri. Încep să plâng și eu. Mi-e dor de noi trei, să mai fim copii, în curtea asta. Să ne certăm, să alergăm unul după altul… să jucăm fotbal, în neștire… până se lasă întunericul. Mătușa Luci mă prinde de mână și mă mângâie. Dumnezeu s-o ierte! Fie-i țărâna ușoară! Ne punem în mișcare. La cimitir, Adinei i se face rău. Îi dau apă și o mângâi pe cap. Încep să socotesc, în minte, câți bani am cheltuit. Am uitat să plătesc factura la curent.

— A trecut și-asta. Măcar ne-am făcut datoria și n-o să ne auzim vorbe în sat, zice Adina, când ne așezăm, să bem o cafea.

— Să nu fii convinsă! Ce rost are să-ți bați capul cu satu’? Hai mai bine să vorbim de-ale noastre! Cât mai stai?

— O săptămână. Vreau să te ajut la curățenie. Trebuie să împachetăm și să dăm de pomană o grămadă de lucruri. Tu ce planuri ai?

— Azi-noapte n-am reușit să dorm. La început, am avut un sentiment de ușurare. De-abia așteptam să se facă dimineață. Sentimentul ăla că nu mă mai oprește nimeni să fac ce vreau, că pot să mut mobile, să fac chef, să dau muzica tare, să chem în curte pe cine vreau. Cât a trăit, m-a ținut legată. Mi-am făcut planuri, să vând casa, să împart banii cu voi și, cu partea mea, să plec în Anglia, să caut ceva de lucru și să-mi fac un rost, dar cu cât mă gândeam mai mult, cu atât deveneam mai indecisă… acum cred că i-am atribuit prea multă putere.

— Da, era mai ușor așa; am trecut și eu prin asta.

— Tu?! Tu ai iubit-o!

— Da, dar am plecat în Italia, ca să nu mă mai poată chinui… mica a fost o femeie autoritară. Acolo am înțeles că mi-a intrat în sânge, că mă abțin de la toate, că sunt vinovată mereu… Bine, am înțeles toate astea după doi ani de vizite. Am fost la psiholog! De-abia când am realizat ce și cum, am început să mă eliberez.

— Nu mi-ai vorbit niciodată despre asta!

— E greu să vorbești despre funie, chiar și cu propria soră!

— În casa spânzuratului? Ha! Ha!

— Știi ceva? Mi-e poftă de-o ciocolată de casă, cu nuci.

— Ne-ar trebui niște lapte praf și cacao. Unt? Tu știi cum se face?

— Ne uităm în caietul ei. Hai să-l căutăm! Caseta aia, ornată cu scoici, în care ținea mărțișoarele, pot s-o păstrez eu?

Violeta Berea

Născută la 22.02.1973, absolventă a Universității Transilvania, din Brașov, și a Facultății de Litere, în 1997. Profesoară de Limba și literatura română. Locuiește în localitatea Șercaia, din județul Brașov. Autori preferati: David Lodge, Julian Barnes, Philip Roth, Jose Saramago, Camil Petrescu. A publicat proza scurta in revistele Iocan, Toplitera, Revista de Povestiri.