Gheorghe

Trenul aleargă nebun pe şinele încinse de arşiţa soarelui, cu ferestrele deschise pe hol şi în compartimente, iar aerul fierbinte te izbeşte peste faţă şi trup din toate părţile. Mă lipisem de bancheta maro, jupuită pe ici pe acolo, aşa că m-am ridicat şi mi-am scos uşor braţele afară pe fereastră, vânturându-mi privirea peste câmpurile de floarea-soarelui, de porumbi uscaţi înainte să-şi dea rodul, şi de felii întregi de pământ ars. Mă uit printre genele fluturânde şi întrezăresc doar culorile ce se aştern, fără formă, asemenea tuşelor nervoase de pensulă dintr-o pictură abstractă. Deodată, trenul mugeşte, şinele scârţâie şi orizontul s-a oprit din fugă. Ne zguduim şi ne oprim brusc în staţie. Aici, nu coboară de obicei multă lume, aşa că trenul stă puţin şi trebuie să mă grăbesc. Cobor iute şi mă răcoresc niţel la cişmeaua din gară, unde un copil îşi spală picioarele noroite şi papucii albaştri din plastic.
Prima la dreapta, apoi prima la stânga, pe lângă biserică, apoi iar la dreapta şi ies la ocazie. Mă îndrept încet într-acolo, reconstituind în minte reperele primite, ca să nu cumva să mă rătăcesc. Mereu am stat destul de prost când a fost vorba de orientarea în spaţiu, norocul meu este că am o memorie vizuală foarte bună, aşa că, a doua oară, cu siguranţă voi şti să ajung în sat fără nicio problemă. Mergând, mă gândesc că mi-ar plăcea tare mult să se crape cerul într-o parte şi să picure peste mine. Am depistat locul umbrit unde s-au adăpostit două dacii, cu toate portierele deschise, ca să ne ademenească. Sunt prima pradă dar trebuie să mai aştept, mi s-a spus, până se ocupă toate cele cinci locuri, ca să-i iasă şi omului ceva, că doar benzina costă! Îmi aprind o ţigară şi aştept, că oricum nu am altă soluţie, iar cei 20 de kilometri pe care-i aveam de parcurs ar fi fost o provocare mult prea mare chiar şi pentru un maratonist. Mi se face sete şi dau să mă îndrept spre un magazin mixt, amenajat în curtea unei case, dar rechinul, simţind că îşi pierde prada, mă apostrofează, spunându-mi că odată maşina plină, el a şi plecat! Rămân aşadar şi îl analizez, stând pe o buturugă, undeva înapoia maşinii. Priveşte hulpav la oamenii care trec pe trotuarul de vizavi, încercând să-şi ghicească muşterii navetişti care trebuiau să ajungă acasă la familiile lor. Când oamenii treceau nepăsători pe lângă portierele deschise, se holba zgomotos şi înjgheba repede un subiect de discuţie cu colegul lui de breaslă. Aş bea pe nerăsuflate o sticlă de apă rece dar, la fiecare convoi de oameni, mă gândesc că poate rămân acolo în şanţ şi ghinionul face să nu am alt tren până în zorii zilei. Aşa că mă decid să stau pe loc, urmărind la rândul meu trecătorii. Deodată simt cum se ridică un nor de praf drept în nările mele arzânde şi văd o pereche de adidaşi Puma murdari, târşindu-se pe lângă maşină. Ridic privirea şi constat că acum suntem doi care aşteptăm plecarea. Omul îşi potriveşte cu grijă sacoşele în portbagaj, după ce îl salută pe şofer şi îi strânge mâna cu putere. De bună seamă a mai mers cu Dacia asta gri ponosită. Spre marea mea bucurie se decide, în sfârşit, plecarea. Omul i-o fi fost vreo rudă, ori prieten, ori poate un client pe care-l poartă zi de zi pe acelaşi drum, spre muncă. Pregătesc banii şi îi înmânez şoferului. Motorul porneşte iar maşina scuipă dogoarea de afară şi în locul ei simt un iz pătrunzător de motorină. Pornim totuşi, după ce deschide capota şi aruncă o privire atentă să vadă dacă este totul în ordine. Mi-am ţinut respiraţia cât am putut dar, cu toate că ferestrele erau deschise, mirosul acela greu mi se lipise parcă de nări.
Văd la drum o clădire înaltă de un roz pal şi recunosc primăria unde ar fi trebuit să cobor. Refac mintal traseul de la primărie până acasă: a doua la dreapta, prima la stânga şi apoi intru pe uliţa în capu’căreia zăresc fântâna mare a satului care era aşezată în mijlocul unui foişor din lemn lăcuit, străjuit pe margini de ghivece cu muşcate roşii. Am ajuns. Îmi rămâne doar să identific casa, după un gard înalt din fier forjat, vopsit bleumarin şi care trebuia să aibă neapărat porţile larg deschise pentru oricine va dori să-i calce pragul. Îmi fac curaj şi pornesc să-mi adun paşii, unul câte unul, pe uliţa cu pricina. Din spatele meu aud cum se apropie agale o căruţă şi simt privirile curioase aţintite asupra mea. Trei băieţi năzdrăvani, veniţi probabil cu vaca de la câmp, o priponiseră lângă fântână şi se stropeau de zor cu apă, râzând cu poftă, fugărindu-se în jurul fântânii şi pitindu-se în şanţul secat de la marginea drumului.
Nu trecuse încă de miezul zilei dar soarele pripea necruţător, risipind peste tot mirosul de balegă proaspătă. Undeva în depărtare, pe partea stângă a uliţei, zăresc o mulţime de oameni aşezaţi în poartă şi hotărăsc să mă îndrept într-acolo. Le dau bineţe tuturor şi sunt întâmpinată de patru flăcăi, cel mai mărunţel dintre ei având în mână un buchet de lumânări neîncepute, învelite în hârtie, din care am sustras două, după cum era obiceiul. Am intrat însoţită de ei în curtea cu pământul bătătorit de o cloşcă ţanţoşă, cu o sumedenie de puişori pufoşi, galbeni sau vărgaţi, care alergau speriaţi dintr-o parte într-alta. În toată vânzoleala aia de oameni care mai de care, nu mai avea nimeni timp să huşuie păsările la coteţ. Cele două cale violet, crenguţa de brad pe care se odihniseră cale lungă, şi cele două lumânări subţiri de ceară erau singurele pete de culoare ce îmi încadrau chipul şi de care aveam să scap imediat ce oficiam tămâierea. În rest eram toată neagră. Urc cele trei trepte şi aprind una dintre lumânări în oala mare, plină cu nisip, aşezată în dreapta intrării. Din holul mic şi îngust, acoperit cu un preş învechit, pătrund în camera modestă, pătrată şi îmbibată cu miros de tămâie. Mă apropii cu închinăciune şi aşez primele flori la picioarele doamnei din coşciug. Apoi mă aşez sfioasă pe pat, alături de cele două ţărănci, cu chipul brăzdat, care urmăreau îndeaproape ca tradiţia locului, în astfel de momente, să fie respectată întocmai de toţi cei care binevoiau să intre. Tot ele fuseseră arvunite de familia răposatei să stea la priveghi şi să ţină locul bocitoarelor. Prin fereastra deschisă a camerei, razele îmblânzite ale soarelui mângâie părul alb şi des ce se iţeşte de sub baticul femeii adormite. O cruce de lemn cioplit se odihneşte pe pieptul ei robust din care se hrăniseră cei cinci prunci, ajunşi acum la maturitate. Ochii mă ustură ca şi când i-ar fi deranjat o musculiţă. Îmi dau ochelarii jos şi mă frec la ochi dar senzaţia persistă. Între o gură de apă şi un biscuit sărat, cele două femei îmi spun că de vină este formolul şi căldura de afară. Nu mai rezistam aşa că am ieşit din cameră şi m-am dus spre bucătăria amenajată într-o construcţie rudimentară, la doi paşi de casă, pentru a da o mână de ajutor. Mirosul de cafea m-a atras acolo ca un magnet. Câteva femei forfoteau acolo mai tare ca oalele puse la fiert încă de dimineaţă. Până să-mi găsească şi mie un rost, m-au servit galante, cu un polonic din cafeaua proaspăt făcută, după care tânjeam atâta. Pilaful cu legume şi cârnaţi fierbea în tuciul negru iar alături, într-o laviţă era pus la dospit aluatul pentru gogoşi, sub un prosop de bucătărie slinos. Deasupra tuturor roiau nestingherite o grămadă de muşte, iar din tavan atârna o bucată de scotch lat, unsă cu miere pe ambele părţi, căreia deja îi căzuseră captive o mulţime de insecte. Fără îndoială, capcana asta improvizată dădea roade! Câteva femei din vecini, înarmate cu şorţuri curate şi papuci de plastic noi, s-au oferit să facă nelipsita colivă. Nucile nu era sparte aşa că le-am luat şi am ieşit în curte, zdrobindu-le de caldarâm cu un bolovan mare, întrucât ciocanul nu era de găsit pe nicăieri.
Traversând holul lung spre ieşire, câteva gemete prelungi mi-au zguduit auzul. Revenind la bucătărie am aruncat un ochi într-acolo şi l-am văzut pe bătrân, chircit pe pat în încăperea aceea strâmtă şi scundă. Nu îl cunoşteam încă dar nu mi-a fost greu să înţeleg că era soţul, rămas văduv. M-am reîntors apoi la priveghi şi i-am servit pe cei adunaţi acolo cu câte o cafea ori cu un pahar de apă rece, primind misiunea de a lega câte un prosop de braţul stâng al fiecărei persoane care intra să-i prezinte răposatei un ultim omagiu. La copii, trebuia să am grijă să le prind cu bolduri, de umărul stâng, câte o batistă albă, lăsată să fluture pe spate şi bineînţeles, să-i tratez cu bomboane şi prăjituri. Mulţimea începea să se strângă în număr tot mai mare şi mă temeam că nu vor ajunge prosoapele. Cu siguranţă, lumea ar fi plecat nemulţumită şi ne-ar fi ştiut imediat tot satul, cum de altfel s-ar fi întâmplat şi dacă, într-un moment de neatenţie, aş fi lăsat vreun braţ fără prosop. Aşadar stăteam în tindă cu prosoapele înflorate şi vegheam când, deodată, simt în ceafă o respiraţie uşoară, sacadată. M-am întors şi l-am văzut pe bătrân. Era înalt, neaşteptat de înalt şi de slab, cu ochii mici, de un albastru sclipitor şi părul complet nins. Mi-a cerut în şoaptă un pahar cu apă, umezindu-şi puţin buzele uscate. Alúra aproape fantomatică a bătrânului a străbătut apoi curtea până la poartă şi înapoi, supraveghind pregătirea maşinii funerare şi întâmpinându-şi rudele venite de departe. Îl urmăream cu privirea şi îi citeam pe buze geamătul surd.
Deodată se aude ca un trăsnet sunetul gornistului adus de la trei sate distanţă care, până atunci, şi-a lustruit instrumentul la umbra dudului din poartă şi şi-a uns gâtlejul cu ţuică. La venirea preotului, s-a ridicat de pe taburetul de lemn şi a început să sufle sălbatic în goarnă. Ca la un semn, toată lumea şi-a lăsat treaba deoparte şi s-a îndreptat spre poartă să-l primească pe preot şi pe ţârcovnic, cărora eu m-am grăbit să le leg de braţ câte un prosop mai lung şi mai de calitate decât ale celorlalţi. Aşezaţi unul lângă altul, pe două rânduri, oamenii s-au ridicat în picioare, şi-au plecat capetele şi au format astfel o alee până la dormitorul unde femeia cu ochii vezi, închişi pentru vecie, îl aştepta pe părinte să-i deschidă calea. Înăuntru, în odaia aceea mică, îşi aflaseră loc din vreme cei patru flăcăi, Dida, sora răposatei şi cele două bocitoare. În holul mic de la intrare, bătrânul şedea lipit de perete, aproape de pragul uşii, aşteptându-şi liniştit consoarta. Palmele sale puternice nu au găsit de cuviinţă să împingă oamenii adunaţi, ca el să-şi poată plânge durerea; ele au cuprins capul nins ca într-o nucă şi i-au adunat lacrimile ce şiroiau în tăcere pe obrajii uscăţivi. La ieşirea din casă, bocitoarele şi-au strigat repertoriul, zdrobind inimile celor prezenţi.
Ne-am îndreptat cu toţii spre maşina frumos împodobită cu o mulţime de jerbe şi coroane de flori albe şi roşii care răspândeau un miros îmbietor. Sub soarele fierbinte, convoiul porneşte liniştit spre biserică, ocolind tot satul. Cele trei răspântii ale drumului au fost bombardate cu monezile pe care fiecare din cei patru fii ai doamnei le-au aruncat în spate, peste umăr, spre bucuria celor mici care se întreceau să strângă cât mai multe. Odată ajunşi în faţa bisericii, o parte din femei şi-au încărcat braţele cu flori şi s-au îndreptat spre locul de veci, pentru a-l decora cum se cuvine. Eu am cărat rând pe rând coroanele şi am ales-o pe cea cu garoafe roşii şi albe, întreţesute printre crenguţele de brad, pentru a fi aşezată în dreptul crucii de marmură. Ochii obosiţi mi-au alunecat pe epitaful prin care soţul, Gheorghe îi purta Mariei, soţia sa, o amintire veşnică şi plină de recunoştinţă pentru jumătatea de veac trăită împreună.
De-abia am încăput cu toţii în biserica de mici dimensiuni. Unii lângă alţii, femeile acoperite pe cap cu basmale negre, bărbaţii cu capetele plecate ţineam fiecare câte o lumânare aprinsă, legată cu aţă de un colţ de batistă şi ascultam, în linişte, slujba funerară şi predica prin care părintele duhovnic ne vorbeşte despre Maria. O altă Marie avea să-şi găsească loc pe scaunul din biserică inscripţionat cu numele ei. Cu adâncă închinăciune am trecut, pe rând, şi am sărutat mâinile muncite, adunate pe piept. Potrivit obiceiului, cei din familie i-au strecurat în vestonul închis cu nasturi, bancnote ca să plătească vameşul în timpul marii treceri. Preotul, împreună cu cei apropiaţi, au însoţit-o apoi la groapă pentru a-şi lua rămas bun. La îndemnul slujitorului bisericii, înainte de a aşeza eterna pecete peste mormânt, ne-am aplecat, străduindu-ne din răsputeri, să adunăm câte o fărâmă din pământul tare. Gheorghe ajunsese în faţa mormântului înaintea noastră şi o aştepta îngenuncheat dinaintea crucii, unde scurmase cu mâinile vânjoase, să strângă o mână de pământ. Am aruncat cu toţii, în acelaşi timp, pământul uscat care a făcut să tresară zgomotos capacul coşciugului. Acolo, Gheorghe şi-a lăsat flăcăii să plângă cât de tare au simţit şi s-au ţinut cu toţii de mână.
După prânzul copios, organizat la căminul cultural al satului, unde trudiseră, din zorii zilei, cele mai iscusite bucătărese de prin preajmă, ne-am întors acasă, unde o văduvă măturase şi făcuse ordine în camera de veghe. Nea’ Gheorghe îşi reluă tăcut locul pe laviţa veche din prispa casei. M-am apropiat de el şi l-am strâns de umeri. Trupul lui costeliv nu tremura de frica morţii, ci de frica singurătăţii mărturisite. L-am mângâiat uşor pe frunte, încercând să-i alin durerea şi m-a condus spre poartă cu ochii săi albaştri şi senini. Când maşina m-a lăsat la gară, s-a pornit o ploaie cu soare, semn că Maria a ajuns cu bucurie şi împăcare la ceruri. M-am urcat iute în tren, cu sufletul încărcat de durerea şi dragostea lui Gheorghe pentru Maria lui şi am plâns tot drumul până acasă.

Oana Paduretu

data si locul nasterii: 10.01.1979,Craiova;
1997- absolventa a liceului de Arta Marin Sorescu, sectia Design Industrial;
2002-licentiata a Facultatii de istoria si teoria artei, Universitatea de Arte, Bucuresti;
2008-2010-master, Facultatea de arhivistica, specializarea Paleografie chirilica, Universitatea de Politie A.I.Cuza, Bucuresti;
din 2007-doctorand Centrul de Excelenta in Studiul Imaginii, Universitatea din Bucuresti