Gînduri pe marginea unui prieten

Fără bani se parca pe o singură stradă, perpendiculară pe strada spitalului. De obicei veneam să-l vizitez pe grabă, mereu în drum spre casă de la serviciu. La ora aia nu găseam loc de parcare decît în capăt, departe, trebuia să fac rapid o laterală și lateralele îmi ieșeau perfect de pe vremea cînd făcusem masterul la Ottawa University, în centru, unde cu greu găseai loc de parcare. De-asta și ziceam: Nu am făcut masterul ăla chiar degeaba, am învățat laterala la perfecție! Și după niște ani îmi mai folosea iarăși, să parchez pe strada aia, e adevărat departe, dar mă bucuram, pentru că nu-ți vine să te grăbești cînd vizitezi un prieten bolnav de cancer în ultima fază.
În spital m-am rătăcit puțin și am ajuns în aripa cea mai nou construită. Exista și o placă comemorativă, mulțumiri donatorilor. Nu m-am mirat să găsesc acolo numele fondatorului companiei la care lucram eu și Anghel dar m-am mirat de un altul, Neal, care are biroul destul de aproape de mine. Înalt, spelb la vreo cincizeci și cinci de ani, se trezea cu noaptea în cap pentru că îl vedeam plecînd acasă în fiecare zi la ora trei. Nu înțelegeam cum donase un milion de dolari acum șapte ani și cum de venea încă la serviciu? În plus nu conducea o cine știe ce mașină. Nu puteau fi decît două explicații. Făcuse așa de mulți bani din acțiuni încît preferase să-i doneze decît să-i dea ca impozit. Sau pur și simplu nu avea chef să iasă la pensie pentru că nu știa ce să facă acasă cu atîta timp liber.
Cînd mori dai o importanță exagerată ultimelor tale zile și te gîndești obsesiv la ce lași în urmă. Dar după trei generații nimic din toată viața ta nu mai contează. Nici o rudă nu dă de pomană în numele tău pentru că toți cei care te cunoșteau au murit, fotografia ta nu spune nimic nimănui. Și dacă chiar lași ceva important umanității, în cele mai multe cazuri va transcede acea imagine unidimensională care te aduce în prezent: Edison, becuri.
A trebuit să iau niște scări rulante – în timp ce urcam plutind spre etajul următor mă uitam în jos, în spate, la cei care mîncau în snack barul de la parter. Mă simțeam prost să nu-i pot duce și lui nimic de mîncare cu atît mai mult cu cît îmi place să gătesc. La bărbați nu se vine cu flori așa că mă duceam întotdeauna în vizită la el, cum se spune, cu mîna în fund. Mai la început i-am dus să citească o carte de Umberto Eco, era cea mai amuzantă carte pe care o citisem vreodată: Minunea Sfîntului Bartolomeu (nu o citise). Dintre cei care îl vizitau eram printre puținii bine veniți. Mă apropiasem de el exact cînd începuse să-l ia o durere bizară în coșul pieptului și chiar dacă în primele două luni nu primise un diagnostic exact, intensitatea durerii îl schimbase. Venea la serviciu îngrijorat și obosit pentru că nu putea să doarmă bine noaptea, mîncat de tot felul de gînduri pesimiste. Îl încurajam asigurîndu-l că o să vadă el: nu e nimic. Nu îl văzusem deci niciodată vesel, distractiv, sufletul petrecerilor, cum auzisem că fusese pînă nu demult. Nici măcar nu apucasem să merg cu el la o bere drept mulțumire că mă ajutase să iau jobul în secția unde lucrase el ca inginer-șef. Sincer, nu cred că mă simpatiza prea tare dar cel puțin cînd mă vedea că intru pe ușă știa că sînt “ăla care nu mă cunoaște decît ca bolnav”. În timp ce față de vechii lui prieteni se simțea stingher, parcă vinovat că-i dezamăgește în halul ăsta.
Uite că dintr-odată nu mai pot să fac nici măcar o glumă. Da, îmi dau seama ce surprins ești… nici eu nu mă mai recunosc dacă mă uit în oglindă, și chiar nu înțeleg de ce toaletele de spital au oglinzi.
Toți cei de la compania noastră aveau niște beneficii foarte bune, bineînțeles, lucruri din contract pe care niciodată nu le citești pentru că nu-ți imaginezi că vei avea nevoie de ele. Jumătate de milion în caz de deces, zeci de mii în caz că îți pierzi, Doamne ferește!, o mînă, salon semiprivat la spital. Asta însemna că mai era doar un alt bolnav cu el în salon și nu patru sau șase. Periodic eram înștiințați de vreo modificare – întotdeauna în bine, gen “se acoperă ochelari de vedere în valoare de 250$ nu 200$ ca pînă acum.” Cu cîteva luni în urmă primisem un email în care se spunea că, în caz de boală gravă, angajaților li se garantează accesul la consultații cu cel mai bun doctor specialist, oriunde s-ar găsi acela, inclusiv în alt oraș. Mă bucurasem foarte tare. Mi-era milă de el și mă gîndeam des la starea lui, convins că gîndurile mele bune o să-l ajute să se vindece, și citind emailul nu am putut concepe că e doar o coincidență. Din contră, eram sigur că soarta hotărîse ca el să mai trăiască, că modificarea aia în bine apăruse special pentru el, ca să fie salvat. Pe moment și el se bucurase. Dar ce avea el nu putea fi vindecat de nimeni.
Citisem într-o carte că în viitor sistemul medical va fi super-organizat si computerizat într-o bază de date uriașă în care aparatele vor corela simptomele pacienților și le vor compara cu toate cazurile din trecut. Probabilitatea unui diagnostic eronat (cum avusese Anghel) ar fi devenit practic zero. Doctorii își vor pierde utilitatea însă surorile medicale vor fi mai căutate ca oricînd. Și în salonul lui parcă deja era așa: întotdeauna venea cîte o soră medicală să-i administreze calmante iar doctorii își pierduseră orice utilitate.
Cînd am ajuns la etajul trei el se plimba ușor pe culoar, sprijinindu-se de brațul soției și împingînd cu cealaltă mînă trepiedul pe role, la capătul de sus săculețul cu lichidul ce-l hidrata intravenos.
– Vrei să te plimbe el?
– Da, mai ia și tu o pauză.
M-a întrebat ce mai e pe la serviciu. Eram uimit că-l mai putea interesa micile dispute dintre colegi, dar cumva era unul din puținele subiecte care îi putea abate gîndurile de boală. Si managerul îl mai telefonase din cînd în cînd să-l întrebe cîte ceva legat de serviciu.
Deja îmi recomandase în cine puteam să am încredere și de cine trebuia să mă feresc, dar cred că uitase, pentru că acum o făcea din nou. Un tip care după părerea lui era de nota zece, mie mi se părea prefăcut și invidios dar și eu eram la rîndul meu prefăcut pentru că simulam că sfatul lui e neprețuit: îmi place foarte mult de Mike, deja sîntem amici.
Îi făcea bine să se simtă încă util.
Cînd în cele din urmă managerul i-a cerut să înapoieze laptopul de serviciu, Anghel făcuse o criză de nervi.
În salon era și fiica lui care terminase de curînd facultatea. Băiatul mai mare își găsise un serviciu excelent în alt oraș dar tot îl vizita aproape în fiecare week-end, venind cu avionul.
– Să îți încălzesc mîncarea? Acum crezi că vrei să încerci să mănînci?
Mînca mereu același lucru și bea întotdeauna aceeași băutură fortificantă. Acasă la el, o curiozitate bolnăvicioasă mă făcuse să îi cer și eu o sticluță din aia, gustul mi se păruse groaznic, poate pentru că îl asociam cu moartea, dar era un fel de lapte cu vitamine și surplus de calciu care era recomandat și copiilor în creștere.
– Bine, încerc!
Fata s-a dus la cuptorul cu microunde.
În salon trăncănea un televizor pus pe știri. Îl bucurau știrile groaznice. Emigranții sirieni care luau cu asalt Europa. Cutremurul din America de Sud. Îi dădeau senzația că nu mult după moartea lui civilizația va dispărea cu totul, așa că nu avea ce pierde. Paradoxal, în ce privește familia sa avea o atitudine inversă: cea mai mare prioritate a lui era să își vadă fata mutată într-un apartament cumpărat de el dar și mai important i se părea să lase soției casa complet renovată, cu subsolul refinisat și curtea din spate repietruită.
Cînd fata a revenit cu mîncarea, el a luat un dumicat apoi i-a spus că nici măcar nu e în stare să folosească un cuptor cu microunde: nu e de mirare că a rămas nemăritată pînă acum. Fata și-a înghițit lacrimile fără să protesteze. Doar a plecat la toaletă să se spele pe mîini iar soția a ieșit și ea pe culoar. Am rămas din nou singur cu el.
– Nu o să-ți vină să crezi ce s-a întîmplat, i-am zis.
– Ce s-a întîmplat?
– E în legătură cu Bill.
Bill era managerul, cel care îi ceruse laptopul înapoi.
– Cu Bill? Ce poate fi legat de Bill?
– A fost dat afară!
– Bill a fost dat afară?? Și cine e în locul lui?
– Deocamdată sîntem fără șef.
– De ce naiba a fost dat Bill afară?
Îmi dădeam seama că se bucură. Nu numai că lumea era aproape de sfîrșit dar iată că și la serviciu, odată cu plecarea lui departamentul era pe cale să se dezintegreze.
Mă ungea la inima să-l văd cum uitase de cancer. Sincer nu știam cum să fac să întind cît mai mult povestea iar lungitul poveștilor era specialitatea mea.
I-am povestit cum Bill își scăpase telefonul pe jos, ecranul spart îl făcuse de neutilizat așa că-l predase celor de la IT. A doua zi cînd încercase să intre în companie, fusese escortat pînă la birou, supravegheat să-și ia numai lucrurile personale și condus pînă la mașină: bye-bye, Bill! Lumea făcuse legătura între predarea telefonului din ziua precedentă și toți se întrebau ce naiba găsiseră acolo cei de la IT. Apoi cineva de la Resurse Umane spusese unei prietene care spusese alteia și în cele din urmă toată compania aflase incredibilul motiv pentru care fusese dat afară Bill. Umblînd pe culoare sau prin sala de mese sau la ședințe, din cînd în cînd, în trecere, neobservat, făcuse poze femeilor cu forme frumoase. Exista un folder pe telefonul lui iar în el se găseau pozate fundurile multor colege.
– Incredibil! Avea ceva ciudat omul ăsta dar nu mi-am imaginat că ciudățenia lui e una de om prost! E cel mai bun specialist în curve Weibull.
– Da, chiar că e incredibil.
– Și lumea ce zice?
– Păi de exemplu Lara era oripilată la gîndul că Bill ar fi pozat-o și pe ea.
– Poate să stea liniștită: pe ea e imposibil să o fi pozat…
L-am mai vizitat de șapte sau opt ori pînă a murit. Într-una din vizite m-am întîlnit cu un ardelean și el mai în vîrstă mult ca mine, cu care pierdusem complet legătura. Cu mult timp în urmă fusese singurul om căruia îi cerusem bani împrumut pentru că pe vremea aia, dacă îți cumpărai casă și nu aveai 25% din valoare depozit în numerar exista o taxă suplimentară de vreo 2500$. Cu tot împrumutul de la el se strînseseră 23% așa că tot pierdusem banii ăia, dar rămăsesem buni prieteni. Nu înțelegeam ce căuta el la Anghel – erau firi diferite din clase sociale diferite. Atunci mi-a arătat-o pe sora medicală. Era soția lui. Aflase că aici exista un pacient român și ea singură făcuse tot posibilul să ajungă la el să-l îngrijească. Spre deosebire de România, aici nu există nici un motiv ascuns care să explice gestul ei, vreau să spun nici un motiv în afară de omenie și dedicație iesită din comun și într-un fel (m-am gîndit mult după aceea) fapta ei era și o formă de patriotism. Căci ce e mai lăudabil decît dorința de a alina suferința unui compatriot pe moarte, să vrei să-l întrebi în limba lui ce vrea, ce dorește, cum vrea perna, mai sus sau mai jos? Un necunoscut pe care îl consolezi pentru că s-a născut în aceeași țară cu tine.
Anghel se purta cu ea diferit, prezența ei îl calma, dar altfel decît îl calmam eu. Cu mine perioadele de tăcere erau greu de suportat pe cînd cu ea tăcerea devenea de la sine înțeles, firească. Cu membrii familiei se purta din ce în ce mai arțăgos iar ei erau îngăduitori și-i suportau toanele cu capul plecat.
La înmormîntare (la care am ajuns în întîrziere) toată lumea se mira că murise atît de tînăr, și faptul că și eu credeam pentru prima oară la fel, că 57 era o vîrstă de om tînăr, m-a făcut să realizez că îmbătrînisem. Am revăzut tot felul de foști amici sau colegi și la un moment dat l-am văzut și pe prietenul cel mai bun al lui Anghel, un tip cu mustață căruntă care plîngea ca un copil. Mi-am adus aminte cînd Anghel îmi spusese că tipul nu avea serviciu și-l întrebasem uimit de ce nu-l ajutase pe el în loc să mă ajute pe mine.
“Cum să-l ajut dacă nu mi-a cerut niciodată ajutorul!?” mi-a răspuns întristat pe încăpățînarea prietenului de a nu-i cere ajutorul în tot acel răstimp de un an de cînd nu-și găsea ceva ca lumea.
Apoi băiatul lui Anghel a ținut un scurt discurs. Era frumos, inteligent și vorbea cu căldură despre tatăl lui.
“Cred că nu a fost masă la care să stăm împreună, ca familie, la care el să nu fi vorbit și un pic despre serviciu. Nu cred că a fost un tip ușor de împăcat cum și față de noi, așteptările lui au fost foarte mari. Oricît de bine am reușit și eu și sora mea, cu educația sau în general, în viață, lui întotdeauna i se părea că e loc de mai bine și din cauza asta dădea senzația că e în continuu vag nemulțumit de noi. Nemulțumirea lui provenea din prea multă iubire. Ne dorea tot binele posibil și din moment ce lui îi mersese bine pentru că muncise mereu din răsputeri, considera că noi nu putem reuși altfel. Dar pe cît era de muncitor, pe atît de mult îi plăcea să-și trăiască viața. Sînt cîțiva aici care pot confirma și asta: tata știa să trăiască… La sfîrșit a ținut să-mi spună că dacă ar fi să-și retrăiască viața nu ar schimba nimic și și-ar dori aceeași soție și aceiași copii.”
Nu am reușit să mă concetrez și să fiu atent la restul mesajului.
Nu-mi puteam opri plînsul.
Prietenul lui Anghel cel mai bun plîngea în hohote ceea ce m-a mișcat și mai mult.
Băiatul a spus o întîmplare amuzantă și toți care îi fuseseră doar colegi, vreau să spun toți care îi fuseseră străini, au rîs în hohote iar toți ceilalți am plîns și mai îndurerați.
Fata a povestit cît de mult o ajutase Anghel de cînd fusese mică, cum o îndrumase să prindă drag de științele exacte: cariera ei actuală nu ar fi existat dacă nu ar fi fost el. Cît muncise chiar și în ultimele luni, în ciuda cancerului care-i macina puterile, o ajutase să-și găsească apartamentul, să-și remodeleze bucătăria și cîte și mai cîte.
Amîndoi erau fermecători în tristețea lor, decentă și prietenoasă.
Anghel crescuse doi copii de toată frumusețea și mă înșelasem: fusese un tată de nota zece.
Afară ploua mărunt și am încercat să nu calc în bălți cu pantofii negri, luați de curînd.
O doamnă în vîrstă spunea “dacă și copiii mei vor vorbi așa la înmormîntarea mea, sigur nu am trăit chiar degeaba.”

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.