Grădinaru

Grădinaru este o apariţie pasageră pe la începutul romanul meu, Escroc SRL.

Era cumnat cu bunicul şi avea vreo 45 de ani pe atunci. Deci unchiul ăsta, Costel, chiar a existat (mai trebuie s-o spun? :) ) Bunicul îl poreclise Grădinarul datorită grijii excesive pe care o avea pentru grădina din faţa casei.

Întîmplările descrise în carte (mă refer la cele în care apare şi el) au loc cîndva prin 1980. Bunicii mei au murit în 1992. Sora bunicii, tanti Lina a murit prin 1995. Trebuie adăugat faptul că dintre ei, Grădinaru arăta cel mai “paradit”:  era foarte slab şi fuma excesiv, numai ţigări fără filtru. În plus, de cînd îl ştiam tremura din toate încheieturile.

În 2010 i-am făcut o vizită unui alt unchi, pensionar, care s-a “retras” la ţară. Cu ocazia asta m-am dus, cum fac de obicei, la mormîntul bunicilor, apoi l-am rugat pe unchiu-meu să facă un mic ocol să vedem şi casa “lui Grădinaru”.

– De ce numai casa, spune unchi-meu, pe Grădinaru nu vrei să-l vezi?!

M-am uitat stupefiat să văd dacă glumea. Nu glumea!

Pasajul din roman în care apare el, era deja scris. Dintr-odată Grădinaru îmi apărea ca fiind aproape nemuritor, cum trecuseră 18 ani de la moartea bunicilor şi… 30 de la evenimentele pe care le descriu în roman! Nu mai spun că bietul de el părea pe moarte încă de-atunci! Unchi-meu a mai apucat să-mi spună că Grădinaru trăia într-o mizerie cruntă, cum fata şi una dintre nepoate erau plecate de ani buni în Italia şi nu se întorceau decît foarte rar. Ce de-a doua nepoată, deşi aproape, în Focşani, nu voia să audă de el decît dacă ar fi fost ceva bani de luat.

Am împins cu greu poarta de fier care demult nu mai era obişnuită să primească vizitatori şi am intrat. Pereţii casei erau plini de crăpături şi curtea năpădită de bălării. Pe vremuri, mîndria lui Grădinaru era calul. Acum, pe locul în care se afla înainte grajdul nu mai era nimic. Nu mai avea nici găini, nici păsări în curte, nici măcar un cîine. Nimic. Numai o mîndreţe de tufă de Regina Nopţii rămăsese din toate amintirile mele din copilărie, atît!

Am bătut la uşa bucătăriei. Locul în care el împreună cu bunicul pun la cale sacrificarea viţelului. E conversaţia pe care eu, copil fiind, o surprind ascuns după uşa grajdului. Tăierea vitelor era interzisă în România anilor ’80. O vor face noaptea, la lumina lanternelor, ca nişte hoţi.

Aveam emoţii.

Cum spun, la 85 de ani, continuînd să fumeze, să nu mănînce aproape nimic şi din cînd în cînd să mai şi bea, plus tremuratul mîinilor pe care îl avea dintotdeauna, în imaginaţia mea Grădinaru devenise un personaj legendar care se încăpăţîna să nu moară. A ieşit un pic speriat şi cam bănuitor să ne deschidă. Mi se părea aproape neschimbat dar el nu m-a recunoscut pe mine şi nici nu şi-a putut aduce aminte cine sînt. Dar pe unchi-meu l-a recunoscut imediat.

Nici măcar părul nu-i încărunţise mai mult! Mîna îi tremura la fel dar şi-a aprins cu îndemînare ţigarea oferită de la unchiu-meu apoi s-a aşezat oftînd pe un scaun. Era acelaşi scaun pe care îl avea şi acum treizeci de ani, numai că fundul din răchită se rupsese complet. Mi-a fost teamă că Grădinaru se hodorogise de tot la cap şi nu mai ştia că scaunul se rupsese. Dar nu, el se obişnuise să stea aşa foarte confortabil în scaunul rupt, ca pe veceu.

Îşi cheltuia pensia mizerabilă de 400 de lei dinainte de a pune mîna pe ea (sub formă de datorie). Pe vremuri, “fetele” veneau la bunici în preajma culesului, cînd era rost de bani dar acum frumoasa lui vie, pentru care fusese atît de invidiat, devenise un amestec de vegetaţie lăsată în paragină. Netăiată, nelegată şi nestropită de vreo trei ani, îi rămăsese totuşi credincioasă lui Grădinaru şi îi dădea un sfert din vechea recoltă.

Vecinii i-o furau şi pe-aia.

Cînd ieşise să vorbească cu noi afară, prin uşa bucătăriei, observasem că nea Costel Grădinaru nu era singur în casă, ci cu o femeie din sat. Probabil vecină de uliţă cu el. A ieşit şi ea la cîteva minute după el. A trecut pe lîngă noi, ne-a dat bună ziua şi a plecat repede, dar nu destul de repede să nu observ că avea o figură abrutizată de băutură. Probabil că venise la nea Costel să ceară bani sau să bea ceva împreună.

De mic îmi plăcea să ascult cum povesteau alţii, rudele şi în special bunicul. Cînd mergeam la el în vizită, nea Costel Grădinaru stătea cu bunicul la masă iar între ei se afla un cofer, din care îşi turnau din cînd în cînd în pahare; şpriţ cu sifon. Nea Costel stătea întotdeauna pe scaun iar bunicul întotdeauna pe pat – dar aşa cum ai sta aşezat pe scaun (“la sfînta masă nu se stă într-o rînă, ca pagînii”) pe cînd eu stăteam întins în acelaşi pat şi mă uitam la televizor. În camera alăturată, pe alt pat, stătea bunica şi tanti Lina şi de multe ori le auzeam cum îşi povesteau visele şi încercau să le descifreze înţelesul.

Între cele două camere era o uşă care stătea întotdeauna deschisă, astfel că ele puteau auzi ce vorbeau ei şi invers. În plus, se auzea şi televizorul la care mă uitam eu.

Toate amintirile acestea pe care le am înregistrate în memorie, cu ei povestind diverse întîmplări, se desfăşoară întotdeauna iarna. Numai iarna aveau ei timp să stea de vorbă pe îndelete. În rest, munceau ca nişte negri pe plantaţie. Numai iarna, şpriţul din pahare le dezlega limbile şi îi făcea să povestească mai frumos.

Bunicul avea foarte multe poveşti, pe cînd Grădinarul avea îngrozitor de puţine. Cu toate astea felul cum vorbea te făcea să-l urmăreşti cu atenţie. Nu conta că ştiai deja ce urma să se întîmple. Era singurul om din sat (cel puţin din cîţi cunoşteam eu) care pronunţa cuvintele într-un fel nemaiazit de mine pînă atunci: viscol devenea ghiscol, viţel devenea ghiţel, viforea (pe care el îl folosea în vorbirea curentă!) devenea ghiforea, cîine devenea javră, cineva care îl deranjase era numit în poveste nemernicul şi aşa mai departe. Şi punea mult suflet, de parcă l-ar fi ascultat zece-douăzeci: fiecare cuvînt rostit de el părea preţios, faţa i se transfigura ca şi cum dădea cea mai mare luptă a vieţii, arunca des cu onomatopee (“trosc! şi s-a rupt”) cu întrebări care te luau prin surprindere (“’mata ce-ai fi făcut, nea Ionică?”) concuzii fireşti (“l-am dat dracu’ şi-am plecat!”).

Grădinaru era formidabil de mîndru de calul şi de căruţa lui, aşa că firesc, multe istorii cu asta erau populate, cu cai. Aşa cum un pescar vorbeşte despre peştele prins, nea Costel vorbea despre cai şi căruţe. Nu era el chiar singurul mîndru de asta. Pe atunci era mare lucru să ai căruţă, mai ales cu roţi de Dacia, cum era a lui, şi căruţaşul de multe ori trecea pe şosea mînînd caii din picioare. Probabil că soţul lui tanti Lina a făcut parte din ultima generaţie de ţărani care se mîndreau cu caii şi cu căruţele lor.

Povestea lui preferată era despre un drum pe care îl făcuse singur cu căruţa, trezindu-se cu noaptea în cap “cu treabă”: să cumpere un purcel de la un tîrg de animale (“de la Plaineşti”). Cu vreo două zile înainte avusese o operaţie la stomac şi doctorul îi spusese să nu facă efort, dar cum Grădinaru nu era genul de om să stea locului, plecase la drum aşa, cu pansamentul peste operaţie şi înfăşurat peste burtă cu o bandă de tifon.

Noaptea se nimerise să fie friguroasă (de aici “ghiscolea şi ghiforea…” pe care le-am amintit). Pe drum, i se făcuse cam rău şi oprise un pic căruţa pe marginea şoselei, moment în care de el s-a apropiat un miliţian.

…Era aşa… cam sfrijit şi semăna cu fiul popii. (la ţară oamenii nu îşi pierd timpul să descrie un personaj… de cele mai multe ori le e mai uşor să-l asemene cu înfăţişarea cuiva cunoscut de interlocutor)

“Ia legitimează-te!” mi-a cerut.

A scos o lanternă cu care a citit buletinul pe urmă mi-a băgat-o mie în ochi.

“Măi omule, dacă încălcai numai o regulă te lăsam. Dacă încălcai două reguli şi vorbeai frumos cu mine poate că tot te lăsam să pleci. Dar ştii bine: conducătorul hipo n-are voie alcool cînd e la hăţuri. Iar mata, pe lîngă că eşti beat, mai încalci şi alte două reguli mari. Ştii care sînt alea?”

“Ştiu dom’ şef”, i-am spus, “n-am felinar la spate, pe partea stîngă a căruţei în direcţia de mers şi am oprit în curbă!”

Măi nea Ionică, ce i-a plăcut cînd a văzut că are de-a face cu un om care ştie regulile de circulaţie… imediat am văzut cum s-a schimbat şi m-a privit cu alţi ochi…

“Dar de băut de ce bei?”

“N-am băut!”

“Atunci de ce ai oprit căruţa în curbă şi te-ai culcat?”

Cînd a spus asta, eu numai ce mi-am ridicat cămaşa şi i-am arătat pansamentul – că începuse să mi se scurgă sînge din operaţie, dom’le!”

“Eşti liber să pleci”, mi-a zis atunci. “Te las în mod excepţional!”

Dar treizeci de ani mai tîrziu, îl găseam cu totul altfel. După ce a schimbat cîteva propoziţii cu unchi-meu, s-a răsucit spre mine, interogîndu-mă pe un ton suspicios:

– Dar pe tine tot nu te cunosc! Cine eşti? Ce-ai venit să ceri?!”

I-am explicat cine eram şi cu toate că privirea i-a rămas tot nedumerită, vorbele, sau mai degrabă glasul meu (că vorbisem pe un ton blînd, aşa cum aş fi potolit un cîine care lătra la mine) l-au calmat un pic. Apoi a sărit şi unchiu-meu foarte supărat şi cumva rănit de faptul că neospitalitatea manifestată de Grădinaru s-ar putea răsfrînge într-un fel şi asupra lui:

– Dar ce vorbe spui tu aici, nea Costele? Ce-ai înnebunit? Ce să-ţi ceară, că ăsta vine din Canada!

– Hai mai dă-mi o ţigare! a schimbat vorba nea Costel.

Şi-a aprins singur ţigara, tot din vreo trei încercări ca şi pe prima şi tot la fel: numai pe jumate. A pufăit de cîteva ori repede, pînă ce jarul de la capăt s-a înroşit. Apoi, fără nici o legătură, ne-a spus povestea lui preferată de-acum 30 de ani. Aşa, din nimic! Era ca şi cum Grădinaru rămăsese presat între filele cărţii, timp de 30 de ani ferit de trecerea timpului şi numai acum se plictisise să rămînă un personaj de doar zece pagini aşa că sărise din carte drept în faţa mea să-mi arate că ar fi meritat mai mult de atît.

– Măi neni, mă, ce armată am făcut eu… ce viaţă bună am avut! Păi io trebuia să rămîn în armată dom’le, că aveam grijă de cai… m-au remarcat ofiţerii imediat. Cai mai îngrijiţi ca ai mei nici că erau în armata românească! Dacă vă spun că am ajuns ordonanţă la un ofiţer… Călinescu… ce om a fost cu mine! Mă trimitea în secret să-i duc scrisori la amantă. Vă daţi seama ce încredere avea în mine?! Ca-ntr-un frate… îmi dădea ceva bani de buzunar să am la mine dar pe lîngă asta, cînd ajungeam la ea, îmi mai dădea şi ea şi insista să-i iau! Eram plin de bani, plin! De ce n-oi fi rămas eu Doamne în armată?! Trebuie să te descurci, să citeşti oamenii ca să urci în grad, cum io imediat m-am făcut caporal. Că se plîngea Claudia că e greu la facultate… Stai mă fată, că şi eu am fost în armată! Uşor nu e, dar trebuie să te descurci… Dar eu nu şi nu. Ei mă ruga să rămîn, iar eu nu şi nu. De prost ce-am fost, că aşa e cînd eşti tînăr. Am venit aici, să mă însor cu via. Acum şi-n visurile cele mai rele visez numai vie!

De pomană pentru el n-am dat.

Ăsta-i felul meu de a o face, scriind un text în amintirea lui.

(scris în februarie, modificat şi repostat 28 noiembrie, 2015)

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.