Grădinile orașului

– Vino jos, în fața blocului, în cincisprezece minute, spuse și închise. Mi-am lăsat telefonul pe masă și m-am gândit pentru cinci-șase minute cine putea fi. Numărul nu-l cunoșteam. Era cu siguranță vocea unui om matur, fără doar și poate nu era unul de vârsta mea. I-aș fi dat vreo patruzeci și ceva de ani. Deci, cu alte cuvinte, nu putea fi unul dintre colegii mei. Dar cine putea să fie? O replică atât de scurtă și poruncitoare. Datoram oare bani cuiva? Nu, din câte îmi aminteam. Și atunci, ce trebuia să fac? Ora întâlnirii se apropia. Mă gândeam să-l sun din nou, dar ce i-aș fi zis? Mai bine coboram și vedeam despre ce era vorba. Dar dacă era periculos? Și așa de dimineață? Sigur afară mă aștepta frigul. ‘’Tre’ să-l sun înapoi…dacă nu răspunde, asta e. Eu rămân în casă.’’ Am deblocat telefonul și mi-am aruncat din nou ochii peste numărul necunoscut. Ultimele patru cifre erau 2110.

– 2110, doi unu unu zero – douăzeci și unu zece, am spus eu tare. Eram singur în garsoniera mică în care stăteam cu chirie așă că puteam vorbi în voie. Aveam în grija mea acel spațiu restrâns cu mobilă puțină, fără televizor și lucruri puține ca să nu se facă dezordine. Mă simțeam bine acolo, de ce să ies afară în crunta dimineață de octombrie?
– Douăzeci și unu zece, am repetat eu. Numărul începe atât de normal, atât de tipic, cu cifre care nu suprind cu nimic și se încheie cu acestea pattru care, pentru mine, ies în evidență. Ce dată e azi? M-am uitat în calendarul de pe telefon. Era douăzeci și unu octombrie, 21.10, într-adevăr.
Ceasul arăta 7:11. Mai erau patru minute până la întâlnire. Dar eu nu mă puteam mișca din pat și mă gândeam întruna la coincidența numerelor, douăzeci și una a zecea – foarte curios. Dar totuși potrivirea aceea mă supăra, mă întrista – ceva nu era bine. M-am gândit să merg jos să văd despre ce era vorba. Poate puteam să-mi rezolv problema. Chiar voiam să știu identitatea apelantului. M-am îmbrăcat repede cu ce-am găsit în șifonierul vechi și-am spus ‘’la revedere’’ garsonierei mele. Am coborât scările în grabă ținându-mă de balustrada ruginită și-am ieșit în frigul dimineții. De-abia puteam vedea prin ceața groasă. El nu ajunsese încă. Hotărâsem deja să plec dacă nu avea să ajungă la timp.
Dar totuși, nu mă așteptam să fie atât de frig. Nici hainele nu-mi erau chiar subțiri. Pândea un vânt extrem de rece care făcea ferestrele să tremure. Nu mai simțisem un astel de frig de mult timp, un frig ce-ți intra în oase, de când trebuia să schimb trenurile și rămâneam pe peroanele întunecate, dimineața devreme, înainte de răsăritul soarelui.
‘’Ce să mă fac eu cu omul ăsta? E 7:20. De ce mai aștept aici?’’ Totuși, 21.10…Se auzea un sunet deranjant. Un graur zgribulit încerca să se îndese într-o cutie de bere tăiată la un capăt. În același timp, începeam să disting o siluetă prin pătura de ceață. Un bărbat în negru se apropia repede de blocul meu. Era singura persoană pe care o văzusem în dimineața aceea, singura persoană de pe drum. Nu traversase nimeni altcineva strada de obicei aglomerată . Nici măcar mașini nu treceau.
Puteam rămâne acolo sau puteam fugi. La asta mă gândeam în timp ce omul în palton negru și pălărie ajungea la mai puțin de două sute de metri de mine pentru a-și onora angajamentul. Nu vedeam trăsăturile sale, nimic din ceea ce l-ar fi individualizat. Îi știam doar numărul de telefon și vocea. Vocea groasă și numărul necunoscut, numărul ce se termina în 2110. Pentru ce aș fi rămas?
Începusem, la un moment dat, să îi aud zgomotul pantofilor, un sunet straniu, specific încălțămintei înalte. Se apropia de pe cealaltă parte a străzii. Trecu astfel de blocul meu fără să mă vadă. Am respirat ușurat. Nu era el. Sigur fusese o farsă! M-am uitat încă o dată în toate direcțiile, deși nu puteam vedea multe, și am intrat înapoi în bloc.
Nu mai aveam de ce mă îngrijora. Aș fi urcat pe scări până la etajul 7, aș fi intrat înapoi în mica mea garsonieră închiriată și-as fi adormit din nou visând la vremuri mai calde și poate mai înverzite. Gândindu-mă la acestea, cu spatele la ușă și aproape de primul set de scări, încă mai simțeam frigul nemișcat de afară. Nu mai auzeam nimic din exterior. Lăsasem totul în urmă, dar mă trezi din visare un trosnet prelung, rece și discret, ca și cum cineva ar fi călcat pe o coajă de nucă. Nu m-am întors însă imediat. Am așteptat câteva secunde privind scările ce duceau spre unicul meu refugiu și căutând în mine curajul să înfrunt din nou gerul. Îi simțisem prezența de ceva timp. Când m-am întors cu fața spre ușă, l-am văzut de cealaltă parte, în ceața groasa. Era același om în palton negru, cu pălărie și pantofi înalți de piele. Fața îi era ascunsă-n umbre și fum. Stătea acolo nemișcat în ascunzișul umed uitându-se către mine. Oare el mă vedea? Trebuia doar să ies ca să mă vadă, trebuia doar să urc și nu m-ar fi văzut niciodată. Băgă însă mâna în buzunar și scoase ceva de acolo. Se uită la obiect și-l puse la ureche. Telefonul începuse deja să-mi sune când mi-am dat seama de natura obiectului. Simțeam deja tot ce urma să se întâmple. Trebuia să mă uit la telefon și, făcând aceasta, inevitabil am văzut numărul și, la finalul său, se aflau cifrele mele…2110. Am ieșit aproape din instinct pe ușa blocului pășind înapoi în toamna de gheață. Când mă văzu în sfârșit, își puse telefonul înapoi în buzunarul paltonului. Al meu încetase a mai suna. I-am privit atunci pentru prima dată aproape clar, prin pătura de ceață, fața. Era într-adevăr un om de peste patruzeci de ani. Doar de asta îmi puteam da seama.
– Nu ți-am zis să mă aștepți afară? Hai, vino cu mine. O să fie un drum lung. Stai în spatele meu.
Am rămas în același loc pentru câteva secunde procesând ceea ce auzisem. Aceeași voce care-mi vorbise la telefon, puțin distorsionată atunci de canalul de transmisie dar indubitabil aceeași, îmi vorbea acum în realitate. Nu puteam concepe și înțelege aceasta. Frigul de afară se dinamiză începând să sufle într-o adiere ușoară. Când am început să mă dumiresc, el deja nu mai era acolo. Pornise înapoi spre partea din care venise și-acum mergea la fel de repede, neuitându-se înapoi. Era mult în față. Nu trebuia lăsat să se îndepărteze prea mult. Trebuia să-l urmez. ‘’Hai să mergem’’ mi-am zis și-am pornit alergând contra vântului de octombrie. Fugeam cu toată forța, dar parcă se îndepărta de mine. Mergea repede, dar nu părea grăbit iar vântul nu îl afecta. Vedeam doar partea de jos a paltonului său fluturând la anumite intervale de timp. Pe asta mi-am concentrat privirea. Ceața se mai scuturase, dar frigul încă persista. L-aș fi pierdut în stilul acela și, fără doar și poate, să mă întorc înapoi era exclus. Am continuat să alerg cu ochii închiși. Nu știam dacă trecusem de strada blocului meu, de cartierul meu cu care eram familiar. Nu puteam ghici unde urma să mă ducă acel om.
Întredeschizând ochii, i-am putut vedea spatele negru înainte de a mă izbi de el. Se oprise exact în capătul străzii. De-acolo se vedea perfect micul părculeț încă înverzit pe alocuri. Într-acolo se uita și el.
– Hai, ai rămas în urmă, îmi spuse privind în aceeași direcție. Îmi puse apoi mâna pe umăr. Avea mânuși de piele neagră. Aproape ca nici nu i-am simțit atingerea. Își retrase mâna și plecă apoi la fel de subit – își întoarse ochii spre stânga și porni într-acolo pe strada al cărei nume nu îl cunoșteam, fără să spună nimic. Eu am rămas în loc pentru câteva secunde. Topoganul ruginise în urmă cu mult timp și-un singur leagăn mai rămase acolo să scârțâie în bătaia vântului. Cumpăna se adâncise cu totul în pământ. Nu mai vedeai urmele florilor ce fuseseră odată, doar rare și sterpe petice de iarbă. În spatele meu vedeam doar strada pe care venisem învăluită într-o cupolă de ceață, strada mea cu care mă obișnuisem și pe care învățasem să o iubesc. De un an și jumătate stăteam acolo, un cartier mărginaș rece departe de Centrul însorit și fericit. ‘’Tre’ s-o iau la pas’’. Iar începuse să gonească pe bulevarde. Trebuia să-l prind din urmă. Convingerea aceasta îmi arcui umpic colțul gurii.
Bulevardul acela, pe care nu izbutisem să-l explorez până atunci, era mărginit de clădiri mari și vechi. Se auzea zgomotul unei mașini chinuindu-se să-și pornească motorul. Se trezea într-un mârâit prelung, urma apoi un sunet de bătăi în crescendo, apoi continua sunetul de turație și mai tare, și mai insistent, repetându-se la infinit. Era încă prea frig pentru așa ceva. L-am bătut pe umeri și l-am întrebat:
– Unde mergem? Își întoarse fața către mine fără a se opri. Scoase un sunet scurt de parcă ar fi vrut să spună ceva, dar își aranjă pălăria și continuă înainte grăbind iarăși pasul. Atunci i-am putut identifica culoarea ochilor. Erau, fără îndoială, negri.
– Hai, să nu întârziem, spuse din față.
Bulevardul părea să se înguste. La câteva sute de metri în fața noastră acesta se înfunda într-o clădire albă ce părea a fi sediul unei instituții. Aceea era destinația? Nu putea fi. Îmi imaginasem ceva mai primitor. Câteva scări așteptau în fața ușilor de sticlă. Omul în negru apucă de mânelul metalic așezat în diagonală și deschise una dintre uși.
– Hai repede că-i mai cald înăuntru, mă zori el. Oriunde era mai bine decât în frigul de afară. Am intrat primul. Întră după aceea și el lăsând ușa să se închidă. Fără folos, era la fel de frig și înauntru, dar puteam vedea mai bine. Ne întâmpină un foaier mare și alb din gresie, granit și metal. În capăt porneau mai multe culoare.
– Mergem înainte, zise el. Încă nu înțelegeam unde voia să ajungă, dar aveam nevoie să merg mai departe. O floare verde, o singură floare mică și verde, cu câteva frunzulițe rămase, se aplecase pe pământul degerat al ghiveciului așezat la colțul peretelui. Încă trăia.
De o parte și de alta a culoarului cel alb pe care o apucasem se înşirau uşile metalice, închise sau deschise, ce duceau spre diverse camere. Înaintând, vedeam oameni dormind nemişcaţi în patul lor, dar şi camere atent mobilate dar neatinse de mana omenească. Era oare un cămini de nefamiliști sau poate un hotel? Cum puteai intra așa necontenit cu picioarele in intimitatea oamenilor? Dar totuși, drumul trebuia sa ducă undeva. Nu avea cum să nu se întâmple asta. Mi-am dat seama că așteptasem telefonul acela foarte mult timp. Datorită lui îmi părăsisem locuința mea cu împrumut.
Iar drumul, spre surprinderea mea, ne ducea prin alte și alte camere. La un moment dat, omul negru deschise o ușă de pe pererele stâng al culoarului si mă pofti înăuntru. Acolo găseai o cameră intimă cu mobilă veche din lemn vopsită în culori stridente, cu tablouri clasice cumpărate din vreun târg, cu bibelouri ieftine dar elegante, înfațisând păsări și tinere cupluri, și cu pereții de un galben șters. Fotografii înrămate, cu oameni bătâni, se găseau pe noptiera antică. Am văzut, într-una dintre ele, un țăran cu câmpul său îngălbenit în spate. Avea pielea bronzată, părul răvășit și hainele înțesate de ciulini. Fotografia nu părea foarte veche. Barbatul o luă în mână și o studie atent.
Nu-mi displăcea acolo, dar nu era o casă pentru mine. Aerul de vechi, de loc folosit, mirosul stătut, fotografiile – toate aminteau de o lume pe care nu reușeam s-o definesc. Aveam impresia că-mi era familiară cameră. „Să mergem mai departe”, am gândit eu.
– Sa mergem, zise el si deschise ușa din celălalt capăt al camerei. Urmă un alt hall mic și albastru și altă ușă în încheierea sa. Camerele veneau la nesfârșit. Unele moderne, unele tradiționale, toate fără suflet sau, mai bine zis, fără esența mea in ele. Aceasta până cand ghidul meu apăsă o altă clanță si altă ușă se deschise. Chiar înainte de intrarea noastră, ajunse până la noi un îmbietor iz floral. Mirosul îmi intră in nari ca o esență tare. Parcă doar atunci am început să respir cu adevărat. Îmi veneau felurite imagini în minte, diferite soiuri de flori, copaci și ierburi. Și mai mult, în memoria sau imaginația mea, se construia o scenă. Eram intr-un loc verde, undeva jos, un luminiș iar în juru-mi se aflau zeci de copaci înalți înfloriți. Nu-mi dădeam seama dacă era noapte sau zi.
Am înaintat spre ușă și-am intrat înaintea omului. Primul lucru pe care l-am observat a fost desenul de pe peretele din fața mea. Era alcătuit din mai multe coli, un fel de puzzle, pe fiecare coală fiind desenat un element care se continua într-o alta. Infățișa, cu siguranță, un parc. În mijloc se afla zona cea mai joasă, circulară și pavată cu piatră cubică. Uitându-te puțin mai sus puteai găsi lacul, iar mai jos era locul de joacă. Din centrul parcului porneau multe alte alei întortocheate mărginite de copaci, iar ele nu se încheiau în desenul real ci se continuau la nesfârșit, pentru totdeauna. Era un desen făcut de un copil, cel mai probabil. Dar nu era complet, foile din stanga sus lipseau. Ele ar fi trebuit să continue aleea principala ce s-ar fi încheiat cu intrarea în parc, în principiu. Nu erau acolo.
Într-un colț al camerei se afla un televizor pe o noptieră, iar lângă peretele vestic era patul cel mare. Lângă cel estic găseai un pătuț cu gratii. M-am apropiat. Deasupra lui se afla una din acele jucărioare plutitoare. Diverse păsări legate cu ață imitau zborul mișcandu-se in cerc. Pătuțul era gol.
Lângă el, pe jos, se afla un ghiozdan iar, în acesta, găseai manuale de clasa a treia, a cincea si a șaptea. Într-unul dintre acestea, cel de botanică, găseai o părticică dintr-o poză. Marginile fuseseră rupte, rămănând doar centrul. Era un băiat la vreo treisprezece-paisprezece ani, cu părul șaten și ochii albaștri. O mână mare si puternică îl ținea de mânuța sa stanga, iar in cea dreaptă el avea o floare, o gerberă galbenă ca floarea-soarelui. Am atins jucărioara cu păsărele ea scoțând un sunet plăcut, un clinchet lin.
Omul încă nu intrase. Am ieșit din camera, m-am apropiat de el și i-am zis:
– Rămânem aici?
Cu ochii in pământ răspunse:
– Nu aici ne oprim. Mai avem mult de mers. Atunci se uită, pentru prima dată, la camera si, în același timp, porni repede din loc, intră și o parcurse într-o clipită ajungand chiar în fața marelui desen. Îl privi pentru câteva secunde și se uită nedumerit în jurul său apoi la mine. Îsi potrivi pălăria acoperindu-și ochii.
Căuta oare o ușa? Am intrat înapoi în camera.
– Nu vrei să mai stăm pe aici? l-am întrebat.
– N-avem ce face. Nu ne oprim. Trecem mai departe.
Nu era raspunsul dorit. Mă dureau deja groaznic picioarele și în camera aceea nu mai era frig. Începu să privească insistent patul parcă pentri a-și hotărî următoarea acțiune.
– Dă-te puțin mai încolo. Apucă de capătul de lemn al patului și îl mișcă numaidecât din loc dezvăluind mica portiță din podeaua de lemn. După aceea, o deschise si, într-adevăr, acolo jos se afla o gaură ce ducea undeva. Camera se umplu de un miros de dezinfectant spitalicesc. Hai jos, zise.
Am coborât amândoi ținându-ne de scările metalice reci. Și, cu siguranță, podeaua pe care am pus picioarele era una de spital, la fel și coridorul cu faianță alba și ușile numerotate.
Omul scoase o batistă din buzunarul paltonului și iși acoperi nasul și gura. În același timp, îmi apucă mâna si grăbi pasul. Ușile întredeschise îl făceau să-și întoarcă privirea spre peretele opus. Ce se întâmpla?
Hall-ul nu se mai termina. Vedeam tărgile goale privind prin saloane. Ghidul meu înainta de parcă ar fi fost hăituit de cineva. Iar eu nu puteam face altceva decât să ma las tras de mâna cea rece. Începusem, la un moment dat, să aud un sunet de rotițe din spatele meu ca și cum un obiect ar fi fost împins pe gresie.
– Hai mai repede! Hai! țipă fără a se uita înapoi. Respira cu greutate și vocea îi era toată un vaiet. Simțeam că era pe cale sa plângă. Atunci îmi dădu drumul la mână, poate fără să vrea, și continuă să fugă înainte. Pentru prima dată, din instinct, m-am uitat în spate atras de zgomotul metalic înnebunitor. Se îndrepta spre mine o targă acoperită de un mare cearșaf alb ce atingea pământul. Nu-mi puteam da seama daca era ocupată. Am luat-o la fugă; pe însoțitorul meu nu-l vedeam, pierise undeva după curbă. Targa își continua singură drumul neajutată de mâini omenești. Am căzut, în marele haos, la un moment dat, în genunchi. Am simțit atunci, fără să-mi întorc ochii, cum obiectul se oprea in spatele meu. Pe umărul drept, îmi amintesc, se lăsă in jos către braț o șuviță de păr șaten. Am observat cum mirosul de dezinfectant fusese înlocuit de unul asemănător apei ce o găseai în glastră cu flori ofilite. Nu mai știu cât am stat acolo, dar îmi amintesc starea de somn treaz, cu lacrimi în ochi și fără gânduri în minte. Nu știam cum să reacționez. Dincolo de curba ce culoarul se hotărâse să o ia, nu se afla nimic. Nimeni nu venea de acolo. Doar umbre trecătoare mai apăreau prin câmpul meu vizual. Aceasta până când am simțit cum iarăși cineva mi-a apucat strâns mâna și m-a ridicat de pe gresia rece, punându-mă din nou în mișcare. M-am lăsat condus de acea forță fara să reacționez. Am putut să-mi recapăt vederea de-abia după ce am părăsit coridorul de spital. Am descoperit acolo un alt vestibul – cel al unei case de data aceasta. Pereții erau tapetați într-o culoare ce, deși nu părea vie, ducea cu gândul la natură. Era culoarea bujorilor morți.
In fața noastră se afla o ușă cu o fereastră dreptunghiulară în mijloc iar, de o parte și de alta a acesteia, se aflau alte două ferestre. Prin ele intra lumina naturală rece de afară. Aceea era ieșirea. Exact în fata ușii găseai un covoraș mic pentru ștergerea încalțămintei. În dreapta ei era o vază cu flori de toate soiurile. Întinzând mâna și pipăindu-le, am simțit că erau de fapt flori ieftine din plastic.
Trebuia oare să iesim din nou afară? Mă săturasem de hoinărit. Mai degrabă aș fi dormit ca un câine pe micul preșuleț. Orice ar fi fost mai bine. Mai aveam să-i pun o întrebare; îmi stătea pe limbă, dar nu puteam sa îi dau glas. Înainte să încerc să spun ceva, el apăsă pe clanță și lăsă lumina albă să intre dezvăluind astfel câteva scări de piatră ce urcau spre necunoscut. Simțeam cum pătrundea căldura de afară, o caldură pe care n-o mai simțisem de mult timp pe pielea mea. Parcă ma dezmorțea – simțeam degetele mișcându-se mai ușor, mai repede, ca membrele unui păianjen, picioarele mi le simțeam gata de un sprint puternic iar buzele nu-mi mai erau crăpate. Și cel mai important, am inceput să văd aproape clar, dispăruse acea amețeală, acea pojghiță strânsă pe ochi. În față era singura cale posibilă.
Gânduri mici și fugare au început să-mi apară în minte când am văzut, pentru prima dată pe cerul amiezii, marele și puternicul soare. Eu aveam, dacă îmi amintesc bine – nu, cu siguranță – douăzeci și trei de ani. De ce venisem în acel oraș? Nu era orașul în care mă născusem, fără doar si poate, pentru că nu-l cunoșteam deloc. Se poate sa nu-ți cunoști orașul natal?
În orice caz, când omul și-a dat pentru prima oară jos paltonul și pălăria aruncându-le pe asfalt, atunci am înțeles ca ceva se schimbase profund, ceva era total diferit față de ceea ce cunoșteam eu. Omul acela, pe care doar atunci l-am putut vedea mai bine, rămase într-o camașă în dungi albastre și roșii. Își lăsă părul negru să fie atins de lumina soarelui. Se intoarse cu fața către mine iar eu, încercând să-l vad mai bine, mi-am mijit ochii. Era într-adevăr la vreo patruzeci și cinci de ani de viață. Nu vedeam nimic special la chipul acela, un chip cu adevărat comun – bine, îl priveam și în semiumbră – cu nasul mare și drept, gura mică si pomeții proeminenți. Dar ceva la acel cumul de trasături mă supăra cumplit, dar nu-mi dădeam seama ce anume. Era o amintire? Oricum, nu mă interesa nimic altceva decat destinația noastră finală. Restul era inutil. Omul ăla trebuia să fie un agent imobiliar. Voiam sa mă mut în noua casă cât mai curând. Despre asta cred că era toată povestea și, cu această convingere în minte, trebuia să trec mai departe. Cu siguranță afară se încălzea, poate mult prea rapid.
Eram acum într-unul din acele cartiere noi, moderne, cu vile albe compacte. Dar lucrul ăsta nu ține mult, n-are nicioadată cum să țină mult. Dă-le dracu’ de lucruri că niciodată nu durează! Nenorocitul ăla de agent imobiliar al meu, infectul ăla ce mă scosese afară din cutia mea de chibrit în ziua de 21.10 – ce an o mai fi fost și acela – el plecă atunci înainte, la fel de relaxat, de parcă eu aș fi fost vasalul său, veșnic obligat să-l urmez. Și eu, un prost, nu puteam decât să-i fac jocul. Atmosfera presimțea apropierea caniculei iar eu nu mai puteam aștepta; voiam răspunsuri, voiam destinații…și repede.
Înaintând, observam cum vilele moderne se tranformau în clădiri mici de piatră galbenă, fără de ferestre. Când am reușit să-l prind din urmă, atunci ajunse la mine în sfârșit acel miros fetid. Cineva fierbea oase. L-am lovit pe umăr și i-am zis:
– Domnule, noi mergem acasă? Strada era acum din piatră cubică și fiecare pas scotea un zgomot subțire. Din pământ ieșea un fel de fum haluciant ce distorsiona privirea; se făcuse mai cald, într-adevăr. Soarele era în centrul cerului nepătat de nori. Nesurprinzător, când se întoarse către mine de-abia îi puteam vedea față. Ce era cu orașul ăsta de nu mă lăsa să-l vad pe omul acela complet? Cât de frustrant. Parcă plângea, ori poate căldura cea mare mă mințea. Nu putea spune nimic; se mulțumea privindu-mă, până când se hotărî să renunțe și la aceasta și duse ochii înainte, unde orașul și strada urcau către nemărginire. Omule, om bun, i-am zis, eu nu mai înțeleg nimic. Tu trebuia să mă duci acasă, să stau undeva într-un pat, într-o cameră a mea. Asta ne-a fost înțelegerea. De asta am ieșit din văgăuna aia tristă azi de dimineață. Pentru că da, eu știu ceva, eu simt ceva care mă roade. Ce cauți tu, pe douzeci și unu octombrie, în fața mea? De ce ești aici?
Nu se mai putea așa, nu mai puteam face nimic. Eu nu mai aveam abilitatea de a continua. În acești ani de când venisem în marele oraș, nu mersesem niciodată atât de mult pe străzi necunoscute. Atâta oboseală și atâtea schimbări, de la cald la frig la caniculă, de la închis la deschis. Omul meu nu răspundea. Tot ce-am putut distinge-n vocea lui a fost un mic, imperceptibil ‘’hai’’. Își puse mâna la ochi. Știam că aveam de gând să-i mai dau o șansă. Nu eram doar naiv, eram și disperat. Trebuia să am încredere că un om sosit în acea anumită zi m-ar fi condus spre casă. Asta era, trebuia să cred. Undeva, ascunsă în marele oraș, se afla casa mea dragă cea adevărată și, mai mult, acolo se afla și altceva, ceva ce pot doar ghici în mirosuri aparent străine, și zgomote aparent întâmplătoare. Undeva acolo e un ritm ascuns, străvechi ce ma cheamă la el. Trebuia neapărat să-mi amintesc tot. Să mai încercăm o dată.
Casele de piatră se înșirau la nesfârșit, plasate la 15 metri una de cealaltă, toate arătând la fel, fără elemente ce le-ar fi individualizat. Uitându-te prin ferestrele fără de geam ai fi văzut un interior banal, lipsit de obiecte. Piatra cubică acoperea tot câmpul privirii; mă gândeam cât de întins ar fi putut fi acest cartier. Oare cât de multă piatră ar fi trebuit să dai la o parte pentru a ajunge cu adevărat la pământ fertil?
În fața noastră apărea acum un canal, având lățimea de 11-12 metri. Era atât de lung că nu-i puteai vedea capătul. Practic despărțea întreaga regiune în două până la distanțe ce nu le puteai aproxima. Avea o adâncime de câțiva metri și, dacă te-ai fi uitat în jos, ai fi văzut cursul de apă ducându-se către infinit. Albia acestui pârâu era, evident, din piatră la fel ca și pereții canalului.
– Hai, du-te de caută un podeț, îmi zise el. În acel moment l-am văzut pentru prima oară zâmbind. Era un rânjet plin, cu gura deschisă, un rânjet pe care nu-l puteam interpreta. Era prea subită apariția sa. Am început să merg în lungul râului făcând ce mi fusese spus. Dar oricât mergeam, sub același soare necruțător, oricât aș fi înaintat, peisajul rămânea același și nu era urmă de punte de trecere. Mă întrebam unde putea să ducă acel curs de apă. Poate la un moment dat ar fi evadat din închisoare, ar fi spart piatra și-ar fi ajuns pe pământuri umede. Sau poate, adânc sub piatră, apa ar fi coborât mult și-ar fi ajuns, prin cotloane întortocheate, într-o lume veche și sfântă. Furat de gânduri, am simțit cum cineva mă apuca de șolduri și mă ridica, plasându-mă pe umerii săi.
– Stai, cine ești? Ajutor…
– Stai cuminte, sunt eu.
Ce poziție stranie. Vedeam lumea de sus, de parcă aș fi fost într-un turn. Era un ciudat sentiment de siguranță în situația aceea. Nu mai simțeam căldura moleșitoarea și nici frigul groaznic, rămânând astfel într-o bulă emoțională.
Am văzut astfel, cu ochii în jos, cum treceam peste apa cea mare, peste canalul uriaș – toate începură să-mi pară gigantice – pe o scândură de lemn, ajungând de cealaltă parte în siguranță deplină. Am fost apoi lăsat jos înapoi pe pământ, acolo unde mai puteam simți canicula de odinioară. Atmosfera era acum în altă stare, mai plăcută, normală, stare care nu îți cerea atenția, mulțumindu-se să râmână neobservată.
Omul meu îmi părea acum mai înalt, cum umerii mai lați și oarecum mai familiar, de parcă îl văzusem pentru o perioadă îndelungată, în trecut. Se întoarse cu privirea către drumul ce continua înainte. Începusem să simt înfiorătoarea dorința de a-l face atent, de a-i simți din nou ochii ațintiți asupra mea. Parcă simțind aceasta, el se mișcă din loc și continuă să meargă pe aceeași cale. Dar, amintindu-și ceva, se intoarse după câteva secunde și mă luă de mână. Așa pornirăm noi amândoi pe drumul cu piatră gălbuie spre casă. Nu mai puteam vedea soarele din cauza spatelui său, așă că lumea era acum în semiumbră și tonuri de albastru. Aș fi adormit acolo și m-aș fi lăsat pe jos inert pentru ca el să mă care în spate.
Dar totul n-a putut să dureze mult, căci, ajunși la o răscruce, el m-a împins, eu am căzut cu spatele pe pământ iar el a mers înainte. Am încercat cu disperare să-l urmez, dar nu mă puteam ridica așa că m-am târât undeva pe genunchi. Ajunsesem înapoi în lumea solară și nu puteam privi în sus. Trebuia să-l găsesc din nou, era singura mea speranță căci nu puteam trăi singur. O vagă umbră îmi acoperi la un moment dat ochii. Atunci, uitându-mă în sus, am putut distinge cu greutate un obiect straniu. Din ce puteam vedea, avea două roți foarte mari cu mai multe bețigașe de metal ieșind din centrul cercurilor și ducându-se spre margini. Roțile erau legate de un fel de structură metalică subțire formată din mai multe țevi. Deasupra roții din spate găseai un obiect sub forma ciocului unei păsări ciudate. Parcă ar fi fost gândit ca cineva să se așeze pe el. Deasupra roții din față găseai două coarne ca cele de bivol sau poate altă cornută. Un element care mă încurca era lanțul legat de o mică rotiță aflată cam pe la mijlocul scheletului de monstru, acolo unde ar fi trebuit să-i fie pântecul. Din centrul acestei rotițe ieșeau două piciorușe mici. Ce grifon straniu era acela?
– Urcă-te! Auzeam de undeva de sus o voce ce mă îndemâna să încalec preistoricul schelet. Hai că nu-i greu! Urcă-te! Te țin eu. Un zgomot de bruiaj îmi țiuia în urechi. Soarele încă îmi apăsa pe frunte, dar nu ca o rază ci mai mult ca o umbră ca și cum s-ar fi aflat în momentul său de eclipsă. Îmi era frică să apuc de oasele monstrului și să mă ridic, dar ce altceva nu puteam face decât să ascult de vocea slabă? Am apăsat cu brațele de pământ și-am reușit să prind cu o mână una dintre țevi. Am forțat apoi picioarele și m-am ridicat câtuși de puțin. Obiectul încă îmi părea uriaș, atât de mare că n-aveam cum să urc pe el cu propriile mele forțe. Dar, ce noroc pe mine… am simțit din nou cum două mâini puternice mă apucau de șold și mă ridicau îndeajuns de mult încât să mă pot așesa pe ciocul de piele. Acum, apucă strâns, cu mânuțele alea slabe, coarnele din față. Și-acum pune picioarele pe pedale, uite alea de acolo! Și-acum apasă… și pornim! Hai înainte!
Am făcut, cu greutate, tot ce-mi fusese spus. Apăsând în jos, simțeam cum obiectul era controlat de acea acțiune. Monstrul metalic se porni într-o mișcare scurtă și bruscă iar apoi căzu într-o parte. Pământul se apropia vertiginos de ochii mei; cu siguranță aș fi murit dacă el nu m-ar fi prins, îndreptând animalul și punându-mă la loc în cocoașa sa.
– Hai încă o dată că te țin eu. Nu-ți fie frică! Corpul îmi era înghețat. Nu mai călătorisem niciodată înainte cu o asemenea viteză; nu avusesem timp să înțeleg. Dar tocmai de aceea, acea mișcare, atât de subită și rapidă, acea mișcare avea ceva frumos în actul său, ceva inedit. Cu dascălul meu protejându-mă, m-am încumetat să mai încerc o dată… și încă o dată… și iar… Până ce m-am prăbușit pe piatra cubică și-am început să țip de durere. Așa ceva nu mai fusese dat să mi se întâmple înainte. Fiorul îmi răzbea prin tot corpul ca o lamă ascuțită și nu voia să plece. Aș fi leșinat acolo dacă el nu m-ar fi mângâiat pe vânătaie, nu mi-ar fi vorbit privindu-mă în ochi – ochii săi negri și siguri însoțiți de vocea groasa dar blândă – și nu m-ar fi convins să mă urc din nou.
– Nu-i nimic. Devii mai bun. Hai înainte! Reînviasem bestia și-o pususem în mișcare, dar nu puteam menține direcția. Se rostogolea pătimaș șerpuind pe calea bătută-n pietre și se lăsa apoi obosită într-o parte ca să se odihnească. Trebuie să existe un drum drept și sigur, o soluție. Se întunecase afară iar la orizont se năștea semiluna enormă pe cerul crepusculului. Lumina soarelui apus încă mai răzbatea din adâncimi. Am început atunci să simt un miros foarte puternic, un miros cu siguranță floral. Semăna cu iasomia fiind însă mai viu dar puțin mai liniștitor. Se aprinseră primele stele și, în acel moment, am pornit. Când mă văzu, fu luat prin surprindere și încercă să mă prindă din urmă pentru a mă ajuta. Picioarele se mișcau mai natural și eram mai sigur pe mine. Îl știam pe el în spate și știam drumul din fața mea urcând către necunoscut, către mirosuri noi și stranii, spre orașul nelimitat. Inspiram asta și astfel reușeam s-o fac. Izbândisem! Eram sus pe bicicletă și mergând drept înainte cu vântul lunar bătându-mi în față.
– Bravo! Bravo! Ce fericire! Vocea-i izbucnise-n artificii, se împarțise-n bucăți de diverse mărimi unindu-se însă la loc într-un hibrid dezlănțuit și tremurând. Bravo, Marius! Am mers mult fără oprire de frică să nu mă opresc, să nu rup momentul, să-l prelungesc. M-am oprit în fața a ceea ce părea a fi o biserică, o clădire mută în albastrul nopții. Mirosul de iasomie era puternic în acel loc. Am rămas acolo lângă bicicletă inspirând acel miros și privind către cerul ce începea să se lumineze în licăriri.
– De când așteptam asta! Era transpirat tot și părul îi era răvășit. Alergase fără acolo. Mă luă în brațe și mă ridică până la el. Începusem să cred că mă înălțasem destul pentru a-l ajunge, dar eram încă mic. Mă strânse puternic. Hainele îi miroseau a ceva montan, esență de brad și transpirație. Cât am așteptat asta!
Am lăsat bicicleta în spate și-am plecat amândoi, ținânandu-ne de mână, pe aceeași cale pietruită. Eram acum într-un alt cartier, unul cu case victoriene din cărămidă, cu un singur etaj și acoperișuri de ardezie.
– Unde mergem acum? L-am întrebat.
– Mergem acasă, a spus zâmbind și privind înainte. Ce concept straniu era acela? Știam conceptul de casă, dar ‘’a’’ – ul din fața sa mă zăpăcea. Îmi veneau în minte, ca într-un vis, diferite imagini și scene, de undeva de departe. Generau căldură. Era tot ce-mi doream, tot ceea ce voisem vreodată, de când mă știam în orașul ăla mare, labirintic și rece. Mă împingeau înainte atingerea mâinii mari și dogoritoare și promisiunea căldurii infinite ce avea să urmeze. În noaptea răcoroasă, pe strada albastră ce șerpuia năprasnic, în lumina lămpilor cu gaz… Era frumos acolo, dar aveam o țintă, o țintă reală. Atâta frig și atâta frică, atâtea camere mici, case bătrânești cu mobilă veche, străzi necunoscute, lacrimi nedorite, priviri indiferente, oameni răuvoitori… atâta și atâta tristețe atât de adâncă. Cât tânjisem după ziua asta , ziua în care ai venit tu să mă iei. Atunci toată durerea, tot trecutul dispărea încet-încet cu fiecare pas făcut împreună. În momentul acela m-am născut eu, chiar în ziua aceea, pe data de…
– Nu te mai gândi la nimic. Totul o să fie bine, îmi zise el. Mai mergem puțin și-ajungem acasă. Și-acolo totul e bine.
Atât de obosit eram că somnul începu să mă fure. Strada urca la nesfârșit, dar durerea gleznelor nu mă mai afecta. Mă obișnuisem cu totul pentru că știam că somnul cel mare mă aștepta. Deasupra noastră se înșirau ferestrele neluminate, iar mai sus se odihnea marea Lună. Nu se simțea nicio mișcare în aer. Începusem să întrezăresc, în vârful colinei, ceea ce credeam că este finalul destinației noastre. În sfârșit, finalul!
– Aici e? am zis încet
– Aici…
Părea a fi una dintre acele vile pe care le văzusem mai înainte. Era ca un colos în vârful muntelui, în întuneric, cu forma sa perfect compactă. Nu îmi mai păsa de aspectul său. El împinse ușa și intrarăm ușor în negura liniștitoare.
– Hai să te duc în pat. Mâine va fi o zi lungă.
Mâine e atât de departe că n-aș vrea să mai vină. Haide, omul meu, unde-i patul acela de acasă? Nu pătrundea nici o rază de lumină prin ferestre casei.
– Ai grijă la scări! Deci începusem să urcăm la etaj. Era bine așa. Acolo trebuia să fie patul. Hai uite că mai avem puțin. Am auzit o ușă deschizându-se. Intră aici, aici era camera ta. Am păstrat-o bine, e exact la fel ca atunci, șopti.
Întunericul nu mă lăsa să-mi văd locul de odihnă. Camera era inodoră și tăcută. Atâta liniște mă aștepta acolo, atâta și-atâta somn. Mă luă în brațe și mă puse într-un loc moale. ’’În vechiul tău pat’’, zise el. Îmi puse mâna pe frunte, o mâna mare și sigură, o mână caldă.
– Dormi liniștit! Eu sunt jos. De-acum încolo nu se va mai întâmpla nimic. Ne vedem mâine, când Soarele va răsări. Somn ușor, Marius… Nu mai aveam energia să-i răspund. Mă cufundam în patul mare și, cu fiecare răsuflare, mai lăsam o amintire să plece și-un nod din piept să piară. Urma să fie uitată toată plângerea aceea păgână și adâncă cu rădăcini necunoscute. În curând, într-un somn profund…
Vechea mea locuință, prima mea locuință când venisem în acel oraș. Era pe undeva la margini, în grija unei bătrâne triste. Îmi amintesc și-acum când am plecat de-acolo, într-o zi de toamnă, cam ca ziua de azi. Nu trecea nimeni pe străzile cenușii. Am intrat atunci prin mica crăpătură din perete și-am găsit înăuntru un uriaș copac, un trunchi cu puține frunze, fără rădăcini, plutind în aer, agățându-se disperat de tavan și încercând, în același timp, să-și înfigă acele în pământ. Fără folos!
Am deschis ochii. Prin întunericul deplin nu zăream decât o mică pată de culoare albă, ca silueta lunii pe un cer înnorat, ca o galaxie îndepărtată într-un univers întunecat. Iar la un moment dat începuse să semene mult cu culoarea cretei pe o tablă neagră. Rămăsese acolo în colțul privirii mele iar apropierea somnului nu o îndepărtă. Încercam să închid ochii, dar, ca un picur de apă, mă trăgea înapoi în realitate. Dar nu mă puteam mișca de acolo, nu voiam să mă mișc din patul acela. Picioarele îmi erau obosite, capul îmi era greu. Și cu toate astea, m-am trezit în poziție verticală. Trupul începu să mi se balanseze ca un pendul încercând să se ridice. Și astfel, am ajuns în picioare și-am căzut la loc în pat, lovindu-mă cu capul de perete. Apoi iarăși, și iarăși și iarăși… începusem să-mi simt spatele capului umed. Mișcarea creștea în intensitate; fiecare episod era mai rapid și mai dureros ca anteriorul. Până ce, într-un final subit, patul mă catapultă pe podeaua rece, cu fața în jos. Simțeam cum, în jurul picioarelor mele, se înfășurau cabluri sau sfori sau șerpi ce începeau să mă strângă. Albul din ochii mei încă nu dispăruse, chiar crescând în intensitate. Spriinindu-mă-n coate, am încercat să mă târăsc într-acolo, dar șerpii se țineau strâns, înaintând către capul meu. Eu continuam însă către locul promis căci pierise dorința somnului. De acolo, de undeva în colțul camerei, pornea un fior nelumesc, răsăreau noduri ce-și găseau ținta în pieptul meu, în inima mea. Știam că nu va fi bine, că poate dădeam cu piciorul la câteva ore de odihnă, dar aveam de scotocit. Forțând coatele și târându-mă înainte, lăsam șerpii în urmă și mă ridicam iarăși pe picioarele mele în poziție verticală. Începeam atunci să întrezăresc câteva litere – sau poate numere – de un alb șters. Am sprintat într-acolo, fără să mă gândesc, și mi-am lovit picioarele de un obiect necunoscut, rostogolindu-mă pe podeaua rece. Îmi rupsesem ceva? Simțeam o durere înțepătoare în frunte și unul dintre picioare mă stânjenea teribil. Uitându-mă către reperul meu, am realizat o pată oarbă mi se așezase pe ochiul drept. M-am ridicat iarăși cu greu, am dat jos de pe mine cablurile ce încercau din nou să mă oprească din drum și-am pornit într-un picior, cu ochiul drept închis, către durerea eternă. Cu cât mă apropiam, trupul devenea și mai molatec, mai transpirat și mai rece. Voiam să țip ceva, dar nu știam ce. Nu înțelegeam ce se întâmpla, ce se întâmplase. Era ceva subit – ca un fulger, ca un accident, ca un cutremur sau ca…
Ajugând chiar în fața peretului, am căzut exact acolo, lângă însemnările șterse. Am încercat apoi să mă ridic, cu tot fiorul ce mă cuprinse. M-am uitat, chiar atunci și dintr-o dată, intens la mica tăbliță neagră de pe perete. Din acel loc era emanată singura lumină din cavoul meu. Încercam să descifrez literele sau numerele scrijelite cu cretă, dar nu reușeam cu niciun chip. Ochiul cel orb nu mă lăsa.
Se auzea…muzică? Un imperceptibil sunet, un ton muzical se pornise de undeva și nu puteam ghici de unde. Dar, cu siguranță, era aproape acea melodie de carusel, de cutiuță muzicală. Se oprea, la anumite intervale, dar pornea din nou. Și cu fiecare interval devenea și mai puternic, se apropia și mai mult de urechile mele. Da, era undeva pe jos, undeva sub mine sau pe mine… L-am găsit în buzunarul meu drept ce lumina. Acolo îmi era telefonul și de acolo venea muzica. L-am scos și, folosindu-mă de lumina sa, am dat culoare tăbliței mele.

Diana Dumitrache
1 Martie 1973 – 21 octombrie 2002

– Ce-i asta? Am răspuns telefonului.
– Fugi de-acolo. Vino afară! Hai! Îmi vorbea un om instabil cu o voce furioasă. Nu înțelegeam ce se cerea de la mine. Afară începea să se lumineze și puteam vedea camera mai ușor. Dar nu aveam timp de asta. Atâta tristețe, atâta tremur mă cuprinseră. Respiram greu iar transpirația îmi era rece. Nu mai simțeam durerea piciorului și-mi dispăruse pata de pe ochi. Cu toată nesiguranța, tot fiorul meu, mai intuiam că mai aveam un lucru de făcut. Am închis telefonul, am deschis ușa și-am coborât scările-n grabă. Dă-o dracu’ de casă!
Afară era atât de frig că, în mod normal, n-aș fi putut sta mai mult de câteva secunde. Nu-ți puteai da seama dacă era seară sau dimineață. Era ca un spațiu închis, ca o cupolă de sticlă albastră, iar eu doar atunci puteam vedea asta. Aceeași piatră cubică acoperea drumul și iarăși m-am gândit cât de adânc putea ajunge, cât de mult moloz stătea deasupra pământului umed și fertil. Peste tot unde mă uitam nu era nici o crăpătură, nici o urmă de noroi, de sol. Erau aranjate într-o geometrie perfectă, linii perfect drepte, forme perfect dreptunghiulare. Am închis ochii și-am ignorat frigul. Undeva anume, între linii și pietre, trebuia să existe ceva, o fisură. Am străbătut cu mintea toată zona ce înconjura acea casă. Simțeam un miros verde, un miros de boboc tânăr. M-am ghidat după acest iz și, cu aceiași ochi închiși, am început să caut prin pipăit. Am urmărit cu degetele fiecare linie căutând pământul. Buricele mă usturau teribil când am simțit pentru prima dată țărâna uscată, între două pietre ca toate celelalte. Am încercat să pătrund cu unghiile simțind o minusculă despicătură. Era acolo, sub fâșia de pământ. Mi-am forțat degetele, împingând în ele, subțiindu-le destul pentru a le adânci cât mai mult. Sângele nu întârzie să se scurgă-n jos, către solul ce speram să-l găsesc. Ajunsesem la căpătul falangelor când m-am simțit destul de sigur pe mine ca să dau lovitura de grație. Puteam pipăi cu buricele partea de jos a pietrei. Atunci m-am încumetat să trag cu putere pentru câteva secunde. Efortul mă împinse-n spate și mă dădu cu capul de piatra rece. Reușisem? Înainte să mă ridic, m-am uitat, în lumina crăpatului de ziuă, la săracele mele degete. Cu siguranță nu mai puteam continua. Dar se simțea miros de pământ și, aruncându-mi ochii, am văzut piatra pe care reușisem s-o scot și pătura umedă pe care stătuse atâta timp. Era vremea de săpat. Am scos câteva pietre din jurul spațiului liber și-am început să zgândăresc cu unghiile. Pământul ce-mi atingea mâinile parcă-mi sporea durerea dar mi-o alina în același timp. El deschidea cicatrici de mult timp închise, a căror sigilare provoca însă dureri surde și nemărginite. Nu înțelegeam cum putusem să trăiesc atâta timp fără să-mi rănesc trupul. Așa că sângele curgând mă făcea fericit. Simțeam mirosul de umezeală rodnică, de frunzuliță verzuie. Îl simțeam tot mai intens cu fiecare grămăjoară de țărână dată la o parte. Săpam ca un nebun condus de o febră bolnavă, chinuit de junghiuri groaznice și de izbucniri odioase înăuntrul meu. Groapa se adâncea în timp ce razele Soarelui goneau lumina albastră din aer. Era acolo, trebuia să fie acolo, adâng îngropată, sufocată de ani și ani de uitare. Haide, haide, haide! Luam pământul cu pumnii și-l aruncam în spatele meu.
Haide, haide, haide! Soarele răsărea-n est pentru prima dată pe aceste drumuri. Era lumină caldă și nu moleșitoare, o nouă lumină, un nou Soare. Din centrul gropii mele, din cel mai adânc punct se ridică încet, ca un melc ieșind din cochilie, o tulpiniță încă verde cu un boboc mic în vârf. Îmi curgeau lacrimi, lacrimi reale, plângeam. Și după atâta timp, știam de ce plângeam. Mi-am pus degetele acoperite cu pământ și sânge pe micuța plantă a amintirilor mele. Mă înțepa în dureri insuportabile, dar mă simțeam din nou viu. Era doar începutul, dar de acel moment trebuia să mă agăț.
Zgomotele orașului începeau să se facă simțite. O alarmă stridentă de ceas deșteptător se declanșase undeva prin împrejurimi. Auzeam voci difuze și îndepărtate. Nu mai puteam sta acolo căci zona s-ar fi umplut de oameni și nu voiam să mă vadă cineva așa.

Unde ești? Unde te-ai dus? Ai fugit iar? Întoarce-te…
M-am ridicat din nou, cu picioru-mi șchiop, mergând înainte. Casele-și deschideau ferestrele lăsând aerul dimineții să intre. Casa în care fusesem eu stătea închisă și rece pe soclul său. Decorul iarăși se schimba; părăseam cartierul victorian pentru unul modern. Începeau să apară cafenele la fiecare pas. Vedeam, prin geamurile curate, oameni stând în grupuri la mese, mâncând clătite și bându-și cafeaua. Alții erau singuri și zâmbeau chelnerițelor tinere, iar ele zâmbeau înapoi. Urma după aceea o discuție mută, ea inebitabil pleca și se întorcea cu mâncarea. Părea să fie cald înăuntru. Cum ar fi fost să fi mers acolo în fiecare dimineață, în fiecare zi? Aș fi avut rezistența necesară?
Într-una din acele cafenele, te-am zărit pe tine. Stăteai la masă cu doi bărbați și o fată. Unul dintre ei era tânăr, cam de vârsta mea așa. Era îmbrăcat în training, avea o frizură la modă, din aia cu părul ridicat în sus, știi tu de care, și-avea căștile coborându-i pe piept. Celălalt era pe la vreo cincizeci de ani, pe la vârsta ta. Era gras, avea fața bronzată, călită de razele soarelui, și râdea întruna, cu toată gura și tot trupul. Fata era de vârsta băiatului, avea părul drept și nasul mic, zâmbea puțin și discret. Era imbrăcată într-un hanorac cenușiu și-n blugi. Am rămas în loc, în fața geamurilor, aproape de cafenea. Rând pe rând, clienții începură să mă observe, întorcând capul către mine, privindu-mă cu uimire sau compătimire, șușotind. Până și cei de la masa ta au făcut la fel. Fata arătă cu degetul spre mine râzând, băiatul și omul în vârstă îi urmară exemplul. Numai tu te uitai către ceas, îți așteptai mâncarea, îți aranjai părul și oftai din când în când. Freamătul general te obligă și pe tine, la un moment dat, să-ți întorci capul către ferestre. Ai dus privirea către comeseni, te-ai gândit puțin, le-ai zâmbit, ai lăsat niște bani pe masă, ai dat noroc cu bărbații, ai început să râzi, ți-ai cerut scuze, ai sărutat fata pe obraji, ai salutat alți oameni de la alte mese și te-ai îndreptat liniștit către ușă. Ai ieșit înapoi în dimineața de octombrie, dimineața zilei de 22, o zi după… Ai venit către mine, ți-ai întins trupul și mi-ai zis:
– Hai înainte. Nu se schimbase nimic. Apoi ai început să mergi, la fel cum o făcusei cu o zi în urmă, la fel ca întotdeauna, fără să mă privești. Și te-ai dus înainte, cum promisesei. În primă fază, furat de moment, mânat de aceeași dorință de a te prinde, am făcut același lucru, te-am urmat. Dar apoi m-am oprit în loc. Am stat ce-am stat, am aruncat o privire fetei din cafenea, cea de lângă cei doi bărbați; i-am făcut cu ochiul, ea a început să râdă încet, băiatul de lângă ea s-a ridicat furios parcă dorind să iasă din incintă și să vină către mine, fata l-a oprit iar el s-a așezat la loc. Omul în vârstă a început să râdă, uitându-se către mine, cu aceeași veselie batjocoritoare. Apoi te-am văzut din nou în fața mea, nedumerit.
– S-a întâmplat ceva? M-ai întrebat. M-am uitat peste stradă, către cealaltă parte a drumului.
– Nu te înțeleg! Ți-am zis fără să te privesc, la fel cum făcusei și tu. Iar apoi mi-ai apucat mâna și m-ai tras către tine și-ai pornit din nou înainte. Ce faci? Ți-am zis.
– Ce s-a întâmplat? Hai să mergem! Nu vrei să mergem înainte? Când te-am luat de mână te-ai lăsat dus, nu-i așa? Părea enervat. M-am uitat înapoi și-am văzut ca lăsasem cafeneaua în urmă. Mersesem cel puțin o sută de metri fără să realizez că mă lăsasem dus de mâna lui. Afară soarele începea din nou să strălucească a caniculă. Urma să fie o zi asemenătoare cu cea de 21. Auzi, eu n-am timp de așa ceva. Tu vrei sau nu să mergem? Aveai ochii unui om ce se afla acolo pentru o afacere măruntă și fruntea ridată a unuia ce trăise acea situație de multe ori înainte. Erai nervos și plictisit, nepăsător. Cu ce greșisem să ajung acolo, în acel punct, în acea situație? Te-ai întors cu spatele către mine, ai oftat și-ai zis liniștit, înghițind salivă în același timp: Uite, hai încolo, spre gura de metrou. M-ai bătut pe spate și-ai început să traversezi strada, uitându-te-n stânga și-n dreapta și sprintând ca un nebun. Unde te duceai iar? Puteam să intru acolo, într-una dintre cafenele, murdar și însângerat, invalid, la căldură. Nu… nu trebuia să uit nimic. Nu mai puteam uita nici un amănunt niciodată.
L-am urmat peste stradă, printre mașinile ce treceau, spre gura de metrou. Îl pierdusem din vedere când am pus piciorul pe trotuar. Abia atunci am devenit conștient de mulțimea de oameni ce palpita în fața ochilor mei. Puteam vedea, printre trupurile ce treceau, semnul albastru de la intrarea stației. Sigur acolo se dusese; trebuia să cobor. Am năvălit în marea de corpuri având grijă să nu cad din princina piciorului. Coridorul mare și gol mă duse către aparatele de taxare. L-am recunoscut acolo pe tânărul pe care îl văzusem în cafenea în urmă cu câteva minute. Neavând cu ce să plătesc, m-am oprit în fața aparatului, lângă băiatul ce scoase o cartelă maronie din buzunar. O băgă în aparat, o scoase, trecu de bările de metal și mă văzu cu coada ochiului. Se întoarse apoi către mine, își miji ochii de parcă ar fi recunoscut o cunoștință veche. Iar, după aceea, îmi întinse cartela, peste bariera ce ne separa. Deși nu înțelesesem gestul, am introdus și eu cartela în aparat și-am împins în bare. Uitându-mă din nou la el, l-am văzut dorind să spună ceva. Nu-și găsea însă cuvintele.
– Mulțumesc, i-am zis. I-am înmânat cartela și i-am întins mâna. Mi-o apucă, după câteva secunde de derută, și mi-o strânse puternic. Iar mai apoi zâmbi, arătă spre locul în care se îndrepta cu o mișcare ușoară de deget, de parcă s-ar fi scuzat, și porni înainte. Eu trebuia s-o iau în partea opusă căci acolo mă duceau mirosul și auzul. Am coborât pe un alt set de scări, către un peron aglomerat. Prin tumultul de voci auzeam un susur de apă și prin pătura de tutun simțeam un miros de nufăr. Te-am zărit aproape de linia de metrou bătând din picior ca un adolescent nerăbdător. Te lăsasei de fumat; erai singurul de pe peron care nu fuma. Oare în care dintre acei doisprezece ani hotărâsei să o faci? Chiar după ce ai plecat sau mai târziu?
Te-ai uitat la mine cu ochi surprinși, aproape speriați.
– Hai să mergem, mi-ai zis. Și-ai sărit de pe platformă pe liniile de metrou. Hai sari că te prind. Dar am coborât singur, fără ajutor. M-am lăsat în jos și-am mi-am dat drumul călcând pe piciorul cel zdravăn.
– Hai, ți-am zis eu. Și-am mers înainte.
Apa pătrundea prin crăpături mici din tavan ori de sub șine. Se auzea doar zgomotul picăturilor ce loveau piatra, iar venind de undeva de departe încă distingeam sunetul mișcării unor valuri.
– Ai crezut că-mi ajunge o casă? I-am zis încet. Nu mă auzi? Ai crezut că-mi ajunge o casă?
– Hai taci și vorbim când ajungem.
– Unde dracu’ să ajungem? Te-ai obișnuit să fugi. S-a întors către mine parcă voind să zică ceva, dar a continuat înainte.
– Nu pot să înțeleg…
– Ce nu înțelegi?
– Nu merge nimic. Când vreau să vorbesc cu tine, tu fugi. Când în sfârșit vorbim, nu e natural. Nu te înțeleg deloc, nimic din ce s-a întâmplat azi și niciodată. Nici măcar nu-mi amintesc ceea ce aș putea încerca să înțeleg. Te rog eu, povestește-mi! Mergeai și mai repede. De ce îți era frică?
– Nu am nimic să-ți zic ție. Bărbații nu vorbesc, bărbații acționează. Nu ai învățat asta?
– De la cine să învăț? Tu ai crezut că are cum să țină mult asta? O plimbare prin oraș, două ture cu bicicleta, o casă și-un pat? Nu mi-ai răspuns la întrebare. De ce-ai venit la mine chiar azi? Începusei să tremuri. De ce-ți aduceam aminte? Dincolo de curbura tunelului, vedeam lumini orbitoare ce se intensificau cu fiecare secundă trecută. Zgomotul devenea asurzitor iar vântul îmi închidea ochii.
– Uite, asta-i vrut! Trenul veni atât de repede că n-am avut timp să reacționez. Acolo mi-am pierdut cunoștința, în fața luminii ce făcea totul vizibil și clar. Atât era de clar totul că credeam că e un vis. Eram fericit.
M-am trezit cu zgomotul valurilor în urechi. Uitându-mă în sus, vedeam tavanul întunecat și umed. Ridicându-mă, am realizat că eram într-un fel de gondolă înaintând printr-un canal cu apă tulbure. El stătea în picioare, cu spatele la mine, mânuind vâslele. De o parte și de alta a canalului vedeam coloane simple și încăperi mici în negură. Deasupra apei trăiau nuferi albi ce emanau un miros plăcut și vechi. Vâslea cu capul înainte. Acest fapt mi s-a părut straniu.
– Am venit azi la tine să încerc ceva…
– De ce azi? De ce tocmai azi? Ziua mea e în vară. De ce ai venit chiar azi? Dacă ziua asta nu ar fi existat, dacă ar fi fost afară din an, n-ai fi venit niciodată. Tăceai. Auzeam pași mici și rapizi pe malul de piatră, dincolo de coloane. Miorlăiau. Erau pisici pe acolo, adânc în inima pământului, pe lângă apă.
– Cum îți este aici, în orașul ăsta?
– Nu-i bine. Mi-e frig, mi-e frică. Sunt oameni mulți și se uită urât, camere mici. Atât de frig. Atât de rău.
– Lasă că vedem ce facem și-o să fie bine. Canalul cotea la dreapta. Te-ai aplecat și-ai mișcat ramele ca un profesionist. Și-am ajuns pe cealaltă parte. Vrei să te învăț și pe tine?
– Nu.
– Bine, ai râs.
– De ce râzi? Ai crezut că mă păcălești cu jocuri, nu? Că dacă am crescut singur sunt ușor de tras pe sfoară? Ai râs iarăși.
– Ești la fel de transparent.
– Nu te preface că știi ceva despre mine. Pisicile ne urmăreau gondola oprindu-se uneori, așezându-se și privind către noi. Te-ai uitat către mine cu coada ochiului.
– Ia vino aici, ai zis zâmbind.
– Ce vrei?
– Vino aici să-ți arăt ceva. Hai ridică-te! O să vezi că o să-ți placă. Ce-ai pățit la picior?
– Nimic.
– Hai lasă că-i doar o zgârietură sau ceva. O să treacă. Acum treci aici! M-am ridicat cu greu. Nu mai simțeam durerea din picior. Observasei oare, în ignoranța ta eternă, că mersesem tot drumul cu greutate? Am traversat gondola până la tine.
– Ia astea și ține de ele. Te voi ajuta. Mi-ai întins capătul vâslei.
– Hai, iar astea? Nu mai am chef de jocuri. Vreau să-mi zici adevărul, pentru asta te-am urmat la metrou. Vreau să-mi spui de ce…
– Lasă acum! Ți-ai ascuns ochii. Uite acolo în față e o cotitură. E foarte greu s-o iei și să treci gondola de cealaltă parte. Asta m-a pus pe mine tata să fac când eram mic, să iau vâslele-n mână și să trec dincolo și niciodată să nu mă uit înapoi.Să vâslesc privind la ce este înainte.
– Și-ai reușit?
– Nu știu. Nu mai știu dacă am reușit. Văd totul ca prin ceață acum. Dar lasă asta. Acum nu vorbim despre mine. Ia astea și încearcă. Sunt exact în spatele tău. Hai să mergem și să trecem amândoi.
Tremuram. Era dulce propunerea lui. Ochii îi străluceau în lumina puținelor lămpi cu gaz ce începuseră să se aprindă. Zâmbea imperceptibil. Am mișcat puțin mâna, am apropiat-o de capătul de lemn. Și asta a fost. Am apucat-o. Iar pe urmă am luat-o și pe cealaltă.
– Uite, stai așa. Și m-am pus în aceeași poziție în care fusese el. Stăteam drept, cu mâinile întinse și încordate. Hai împinge!
Gondola lovea nuferii și-i lăsa în urmă. Pisicile se opriseră din alergat și doar torceau în liniște iar lămpile licăreau în sclipiri slabe, intermitente, între viață și moarte. Înainte vedeam doar zidul, marea cotitură. Îmi puse mâinile pe umeri și mă ținu strâns.
– Haide, aici e! Mi-ai apucat brațele și-ai început să lucrezi cu mine, să trăiești prin mine. Am întins ramele și-am început să cotim. Nu te opri! Nu-i la 90! Face unghi ascuțit! Întoarce-o! Nu mă mai țineau brațele, dar cu tine acolo puteam să trec de cealaltă parte. În fața ochilor îmi apăru zidul și mai apoi un nou culoar, bine luminat și cu apă curată. Ai reușit! Bravo! Suntem dincolo. Începusei să râzi de fericire. Broboanele de transpirație îți cădeau în șiruri. Și eu m-am încumetat să fiu fericit. Parcă trecusem puntea, lăsasem în urmă un obstacol și parcă eram nou. Hai continuă înainte, mi-ai zis râzând. Ești fiul meu, acum știu că ești fiul meu! Vedeam doar apa din fața mea, doar coridorul îngust. E bine așa, asta trebuie să vezi, mi-ai zis. Concentrează-te!

* * *

Eram fericit, dar, parcă speriat de îngustarea canalului, i-am șoptit băiatului la ureche, punându-i mâna pe urmă:

– Iartă-mă, mi-a fost frică, și m-am pus la loc pe locul meu de pe gondola de lemn, zâmbind, râzând cu aceeași fervoare. Am procedat corect?

* * *

Mi-am găsit, fără să vreau, în buzunar tulpinița florii de care și uitasem. Mi-am amintit de promisiunea făcută, că nu trebuia să mai uit niciodată. Mergând prin catacombele întunecate, mă uitam înapoi și realizam că el nu mai era cu mine. Mă lăsasem iar înșelat? Dar era atât de bine să treci dincolo! Nu mai era durere, nu mai erau fiori. Îmi spunea minciuni? Oare el, în negura nopții, în patul rece, oare el nu se gândea niciodată la nimic? ’’Mi-a fost frică’’ între două zâmbete, două partide de râs? Doar asta putea să simtă? Nu pot înțelege. Nu înțeleg pentru că nu-mi amintesc. Și doar ăsta trebuie să-mi fie țelul, să-mi găsesc trecutul. Altfel nu pot trăi.

Dar ajungând în lumina soarelui de amiază și lăsând bobocul meu verde să fie încălzit, am trăit viziunea. În fața porților celor mari era marea statuie de metal. Ai fi trecut de ea și-ai fi intrat mergând pe calea pietruită. Și până în acel moment ți-ar fi părut un parc normal. Dar apoi, ai fi început să vezi cum se înalță și înflorește baobabul, cu trunchiul său gros, în culorile sale albe ori rozalii, cu sute de filamente ieșindu-i din petalele lui, sub lumina stâlpilor înalți cu forme elegante ce se arcuiau spre vârf. Ai fi găsit, după aceea, chiparosul ridicându-se ca o suliță din pământ și-apoi freamătul plopului în bătaia vântului.
Mergând înainte ai fi simțit miros de apă și-ai fi văzut lacul înconjurat de pini umezi, brăzdat de nuferi și lotus egiptean, cu rățuște și broscuțe cântând într-un zgomot nebunesc… Și fermecat de susurul acvatic, freamătul frunzelor, simfonia de chemări și respingeri, am urcat scările spre casa mea. Acolo sus, în fața mea, se ridicau ruinele unui templu din piatră. Și un copac le acoperea cu rădăcinile sale crescând din pereții antici ca mine din inima ta și înfingându-se apoi în pământ. Mi-am lăsat între ruine ghiozdanul și m-am ghidat după mirosurile momentului – căci se schimbau câte puțin în fiecare zi. Ajunsesem la granița copacilor înalți. Acolo se aglomerau brazii și, mai departe, sequoia străpungea cerul înstelat al nopții. Îmi promisesem să urc până-n vârf, într-o zi, dar știam că tu nu m-ai fi lăsat. Așa că mă mulțumeam culegând physalis și rambutan și cățărându-mă după guanabana în copacii scunzi, mușcând din merele bot-de-iepure și-aruncând în coșuleț strugurii de Dorobanțu. Dar, făcând acestea, realizam că încă nu eram în centrul căminului meu și că trebuia să mai merg puțin, concentrându-mă.
Mă apropiam de locul pe care-l căutasem atâţia ani la rândul fără să ştiu. În zâmbetul fetei din cafenea, în strângerea de mână a tânărului, în ochii reci ai agentului imobiliar, în râsete ironice şi îndepărtate şi casele mici străine, pe străzi goale, cenuşii şi în poze vechi, deteriorate… Dar acum frunzele dansau în sfârşit în bătaia vântului lunar şi petale începeau să strălucească. Înfloreai…
Fructele cele mici, zmeura si căpşuna, murele şi agrişele pocneau în sucuri acrişoare şi cădeau pe frunze, ca lacrimile tale. Acolo înflorea liliacul, copaci întregi cu miresme hipnotizante. Iar rânduri-rânduri se aşezau bujorii şi viaţa curgea prin tulpinele lor la fel ca prin obrajii tăi. Atâtea flori de orhidee, atâtea tipuri şi forme. Îmi promisesei că o să le ştiu pe toate. Cu petalele lor stranii, forme animalice ori aproape umane, cu ochii lor privind în întuneric şi hârtia lor efemeră. Trandafirii creşteau din pământul umed şi bogat, iar rădăcinile lor adânci făceau tulpina falnică şi petalele mari şi rezistente. Ei nu aveau ţepi căci n-aveau nevoie să atace sau să se apere. Creşteau drept spre înălţimi, singuri dar împreună, parcă fiind conştienţi de originea lor comună.
Te simţeam aproape, pământul meu. Urcam spre tine, casa mea. Te rugam, în imaginaţia mea, să mă ierţi că te trădasem pentru nişte pereţi de beton şi un pat moale. Dar acolo, în vârful colinei, acolo urma să te găsesc şi nu mai aveam nevoie de minte pentru a te crea din flori muritoare şi mirosuri serbede. Acolo era luna cea mare şi plină şi sub ea stăteam eu cu capul pe pernă, în luminiş. Aburul părului tău mă ducea către adevăratul somn, cel al căldurii veşnice. Şi-ţi auzeam paşii goi pe pământul moale, pe iarbă. Şi tu veneai încet, eu tremuram de nerăbdare, tu veneai, îmi puneai mâna caldă pe cap, eu nu te vedeam, şi simţeam spasmul cel real căci rememorasem tot.
…
Mă ucide că nu poţi să îţi zic pe nume. Atâtea imagini şi atâtea denumiri false. Atât de greu îmi este capul că parcă aş vrea din nou să uit de tot şi toate. Dar nu mai pot uita nimic pentru că ştiu cu adevărat unde îmi este esenţa, unde mi-a pierit sângele. Am intrat pe bulevard şi l-am văzut pe omul acela la o terasă, cu alţi oameni şi alte cunoştinţe, toţi fericiţi şi amuzaţi. Am încercat iarăşi. I-am zis:
– De ce eşti aici? Tre’ să mergem pe Şoseaua Olteniţei, nu? S-a prefăcut că nu mă auzea. Se uita cu ochii săi mari zâmbind către orizont şi către infinit de parcă ar fi vrut să plece într-o nouă călătorie.
– Hai să bei ceva, îmi zise omul cel gras râzând. Am plecat de acolo alergând din nou pe străzile necunoscute. Afară se răcorea şi drumurile se înfundau. Priviri fugare mă ţintuiau şi treceau mai departe. Toţi îmi erau străini. Strada se ridica şi cobora şi șerpuia la nesfârşit şi viitorul era sus şi departe, pe muntele cel înalt al oraşului necuprins. Eu mă găsesc din nou aici, în părculeţul din care se vede garsoniera mea. Leagănul cel mic îmi aminteşte de copilărie şi de tine.
Nu mai am nici o idee despre ce ar trebui să fac. Singurul meu reper, singura mea comoară e memoria, memoria mea fluidă ca apa lacului în care m-am născut. Nu pot trăi din asta, simt şi ştiu foarte bine. Raţiunea ma obligă să încerc iar şi iar, să încerc întruna, să mor încercând, să mor în prezent, să mor pentru viitor, pentru mine şi pentru oamenii ce împânzesc străzile. Dar nu mă pot abţine. Mi-e dor de tine, mamă!

Mircea Bocioacă

Născut în 93. Fost nimic, actualmente student la construcții și scriitor începător.