Greva foamei pentru frumusețe

54 de kilograme.

Mă gândesc la cum am ajuns aici.

De când eram mică mi-am dorit mereu să ies în evidență. O boală cu care m-am molipsit de la cei din jur. Voiam ca oamenii să îşi aducă aminte de mine cu inima bătându-le tare în piepturi. Să se spună despre mine: „Dacă vrei să ştii cine merită aplauze, gândeşte-te la ea !”.

Cum singurul lucru la care mă pricep – şi la care m-am priceput mereu de minune – este să nu fac nimic, tocmai asta fac: nimic.

În general. Dacă vrei detalii, să ştii că nu mănânc. Am încetat să mai depind de hrană. Desigur, trupul meu continuă să o ceară. Aşa că mă urc pe cântar, din când în când, şi citesc.

51 de kilograme.

Am renunţat la proteine, la vitamine, la carbohidraţi, la zaharuri, la grăsimi, iod, magneziu, fier, lipide, calciu … absolut tot. Beau doar apă. Şi din aceea, doar cât să nu mor de dezhidratare … prea repede. Sunt curioasă cât de importante sunt toate chestiile astea. Aşa că mă urc pe cântar.

48 de kilograme.

Maică-mea şi taică-meu mi-au spus că sunt nebună. La început în glumă, apoi au văzut că treaba e serioasă, aşa că s-au adaptat şi ei. Au devenit şi ei serioşi. Au vrut să mă oblige să mănânc, dar când am refuzat, au vrut să mă hrănească intravenos. I-am dat în judecată pentru dreptul de a dispune de trupul meu și am câștigat. Nicio perfuzie cu glucoză pentru mine. M-au întrebat de ce fac asta ? Am ridicat din umeri şi m-am urcat din nou pe cântar.

44 de kilograme.

Adevărul este că nu vreau să le dau un răspuns. Nu încă. Nu sunt pregătiţi să afle adevărul. Uneori nici mie nu îmi vine să îl cred. Dar trebuie.

Îmi privesc trupul. Sunt foarte slabă. Nici ciclul nu mi-a mai venit din cauza faptului că mă înfometez. Chestia asta durează de vreo trei săptămâni, iar mie de obicei îmi vine ciclul cu o precizie de ceas elvețian din ăla obscen de scump. Atunci când treci pe modúl de înfometare, trupul se consumă pe sine. Începe de la raionul de grăsimi. Dă-mi voie să îți spun că trupul meu nu a pierdut prea mult timp pe acolo. Apoi trece la rezervele de glicogen pe care le ai în ficat şi în muşchi. Creierul are nevoie de 120 de grame de glucoză pe zi. Când te înfometezi, corpul înlocuieşte glucoza cu glicogenul pe care îl extrage din muşchi şi din ficat. Nu cred că trebuie să continui cu ce se întâmplă când rămâi şi fără rezervele acelea. Te prinzi şi singur(ă). Eu mă urc pe cântar.

40 de kilograme.

Prietenii încep să clatine din cap, neîncrezători. Dar o să le arăt eu lor.

Îmi privesc iarăşi trupul. Pielea mi-e aproape străvezie. O pipăi şi o simt uscată, rugoasă, ca şi cum aș fi fost o sclavă toată viaţa. O sclavă care a muncit pământul din greu. Mi-au apărut răni. Ca nişte arsuri făcute cu ţigara, care s-au infectat. Le am pe braţe, pe picioare, pe sâni, pe spate. Pe faţă. Mă mişc tot mai greu. Mă dor încheieturile. Brațele îmi scârțâie când le îndoi. Medicul zice că masa gelatinoasă dintre oase s-a dus fix dracului.

36 de kilograme.

Acum am ajuns celebră. O lume întreagă îmi urmărește trupul cum se subțiază și cum se îndoaie. Lumea mă cheamă să apar la televizor, la tot felul de talk-show-uri. Toți vor să mă cunoască. Îi refuz așa cum vin. Ce dracu’ să caut eu la talk-show-uri ? Niciodată nu mi-au plăcut. Ei poartă discuții în absența mea. Țin dezbateri publice legate de mine, și ceea ce fac eu. Cică are implicații serioase asupra modului în care lumea percepe statutul de celebritate și felul în care îl obții.

Îmi privesc trupul în oglinda pe care cineva o ţine deasupra mea. Nu m-am mai ridicat din pat de o săptămână.

Știi cum arăți când ai avut 54 de kilograme și ai pierdut aproape jumătate din greutatea trupului tău ? Pielea mi-e acum complet transparentă. Ca şi cum organele şi oasele mele (acum fragile), şi muşchii uscaţi şi întinşi, ca şi cum toate acestea sunt învelite strâns în celofan. Nu, nu în celofan. În sticlă.

Îmi văd inima obosită cum pulsează neregulat. Trebuies doar să îmi las capul în piept ca să o văd.

Îmi văd stomacul, strâns ca o pungă mototolită, curăţat de tot ce avea în el. Sucul gastric e acum incolor şi alcalin. Nu mai are putere să dizolve nici măcar un cub de zahăr.

Îmi văd sângele, plin de clăbuci, cum se mişcă prin venele umflate şi vinete. Aud sunetul pe care îl face. Ca ultimele picături de suc trase printr-un pai prea gros.

Îmi văd ochii. Nu îmi vine să cred cât sunt de mari. Dinţii mei au acum o nuanţă verzuie. Sau poate că reflectă culoarea buzelor crăpate. Îmi văd sânii, atârnând ca două cârpe murdare care s-au uscat pe un gard, uitate acolo de multă vreme.

Cineva mă urcă pe cântar.

31 de kilograme.

Mă gândesc că trupul, după ce a terminat de consumat tot ce are de consumat, începe să se consume pe sine. Atacă creierul.

Lumea mă întreabă de ce continui să fac asta.

Ce vreau să realizez ? Ce vreau să demonstrez ?

Eu stau şi mă gândesc un pic. Voiam să slăbesc ? … Nu, nu e asta. Eram slabă şi înainte. Voiam să arăt bine ? Nu, nici ăsta nu e răspunsul. Stai un pic, să mă gândesc … Voiam să îmi bat joc de femeile care se înfometează ca să arate ca tăiate din reviste ? De oamenii care îşi distrug corpurile, ca ele să arate bine ? Mnu, nici asta nu e. Sună prea prozaic. Îmi place să cred că sunt un pic mai inventivă de atât.

Lumea zice să sunt irascibilă de când cu toată greva asta a foamei.

Eu le zâmbesc şi le cer să mă urce pe cântar.

27 de kilograme.

Medicii îmi spun că nu prea mai am ce să dau jos. Mă apropii urgent de greutatea efectivă a scheletului meu. Nici nu mai ştiu de când sunt în greva foamei. Cred că de vreo 6 sau 7 săptămâni.

Nu mai îmi aduc aminte de motivul pentru care am început toată treaba asta, dar mai mult ca sigur că alţii îşi vor aduce aminte, când mă vor da drept exemplu. Voi fi unul care va vorbi de la sine.

Stau în pat şi privesc tavanul.

Oare de ce am început să slăbesc ?

Hm, oricum, sunt sigură că alţii îşi vor aduce aminte.

Tot ce pot face este să le tot cer să mă urce pe cântar.

Cosmin Leucuța

M-am născut în 1986, la Arad.
Am fost educat prin școli de cartier.
Uneori mă inspir din viața reală, iar alteori turez imaginația.
Am scris primul roman (”Laptele negru al mamei”) la 23 de ani, și l-am publicat la 27.
Dintre poveștile apărute aici, pe LiterNautica, aproape toate au fost publicate de editura Casa de Pariuri Literare în volumul ”Numele altora”.
În 2018 editura Polirom mi-a publicat romanul ”Hoodoo”.
Locuiesc lângă Timișoara, împreună cu două pisici și doi șproți.
Cam atât.
Deocamdată.