Grifonul

Era într-o miercuri după amiază, tocmai terminasem lecția la geografie, fusese ceva despre irigațiile în Egiptul Antic și ne pregăteam pentru desen, unde aveam și o temă: cum vedem noi un oraș așezat la poalele muntelui, când, dintr-o dată, pe învățătorul nostru, domnul Hibler, l-a apucat tusea. O tuse care a debutat cu niște hârâituri ca de motor ambalat, unul de care tragi fără milă, dar hârâiturile se opreau undeva în gura bine zăvorâtă a domnului Hibler.

– I-auzi, îmi șoptește Carol Peterson. Dinamită, nu glumă.

Horcăielile domnului Hibler nu se deosebeau prea mult de râsul său – e drept un râs zgâlțâit și rar – și, cum stăteam cu nasurile vârâte în planșele noastre, ne-am gândit că nu ar strica să vedem ce stârnise, așa pe neașteptate, hazul învățătorului, însă mare ne-a fost mirarea când, uitându-ne la el am văzut doar o mutră roșie și buhăită. Deci nu râdea. De două ori se aplecase ușor, lăsându-și cravata să atârne țeapăn, ca un fir de plumb și își băgase fața într-un șervețel de hârtie și atunci îl auzirăm cum explodează. Își cerea scuze și apoi o lua de la capăt cu hârâiala.

– Pariez pe o înghețată că mâine ne vine un suplinitor, îmi șoptește din nou Carol Peterson.

Carol stătea în fața mea; era o tipă scârboasă – când era sigură că nu o vede nimeni își sufla mucii într-o foaie pe care o făcea cocoloș și o azvârlea apoi la coșul de gunoi, însă tipa avea nas fin, simțea problemele de la o poștă.

– Nu mă bag, i-am zis.

Domnul Hibler ne adunase pe toți la rând, în fața ușii, chiar înainte de sfârșitul orei, ca să ne spună cu glasul lui pierdut:

– Îmi pare rău, copii. Cred că e ceva în neregulă cu mine.

– Va doresc însănătoșire grabnică, domnule Hibler, se auzi vocea lui Bobby Kryzanowicz, tocilarul clasei, veșnic în acțiune, iar apoi, din spate, Carol Peterson, chicotind veninos, ca o vrăjitoare. În sfârșit, domnul Hibler a deschis ușa lăsându-ne să mergem la autobuzele care ne așteptau în fața școlii și atunci câțiva băieți, siguri că nu mai pot fi auziți de învățător, au pornit un recital formidabil de hârâituri și horcăieli.

Five Oaks e o localitate de țară, în Michigan. Suplinitoarele, atunci când veneau, nu puteau veni decât din oraș și erau absolvente de colegiu și șomere, un grup de vreo patru mămici. Aterizau în clasă din senin și după un început lejer se apucau să măture cu noi prin toată materia recentă. A fost deci o adevărată bombă când a doua zi și-a făcut apariția la noi, înarmată cu o geantă în carouri, cu un portofel de culoarea vișinei în mână și cu niște cărți la subțioară, o femeie pe care nu o mai văzusem niciodată. Și-a așezat cărțile pe catedră, într-o parte, lângă fonograf. Când a intrat pe ușă noi eram încă în spatele clasei, mai mulți băieți, ne jucam cu Heever, cameleonul, pe care îl țineam într-o cușcă, pe o mușama de plastic.

Am auzit-o cum bate din palme.

– Copilași, a zis, ce căutați acolo?

Nici măcar nu ne-a lăsat să-i răspundem.

– De ce chinuiți animalul? Lăsați-l în pace. Treceți în bănci. Din această clipă încetează orice mișcare.

Ne uitam la ea și nu ne venea să credem

– Copilași, repetă ea. Nu se aude? Am zis să stați jos.

Am pus cameleonul la loc în cușcă și ne-am strecurat unul câte unul în băncile noastre. Continuam să ne uităm la ea. În partea stângă a tablei începuse să deseneze cu cretă albă și verde, un copac. Nu arăta ca celelalte suplinitoare. Iar ce desena ea pe tablă era uriaș și nu avea nici o noimă.

– E nevoie de un copac în clasa asta, a zis ea, continuând o linie care ar fi trebuit să arate ca o frunză. Un stejar uriaș, plin cu frunze și cu o umbră, deci un foios.

Părul ei blond, subțire, era strâns la spate într-o anumită formă pe care aveam să aflu mai târziu, femeile o numesc conci; purta niște ochelari cu ramă aurită, cu lentile care băteau într-o anumită nuanță albăstrie. Harold Knardahl, care stătea într-o bancă pe rândul celălalt îmi spuse:

– Bă, au venit marțienii.

La care am dat din cap încet fiindcă, într-adevăr, în aer plutea ceva neobișnuit. Suplinitoarea desena încă o crenguță tot atât de minunată ca cea dinainte apoi făcu o piruetă spre noi, zicând:

– Bună dimineața. Am impresia că nici nu v-am spus bună dimineața. Așa-i?

Acum că o vedeam din față era parcă și mai greu să-mi dau seama câți ani are – adulții arată toți la fel –, doar că pe chipul ei se puteau vedea două riduri adânci care coborau vertiginos de la colțurile gurii spre bărbie. Parcă mai văzusem undeva ridurile astea: la Pinocchio. Erau ca niște îmbinări de pe fața unei marionete.

– Vă mai las să vă mai zgâiți la mine puțin, câteva clipe, adică până sună de intrare, a zis ea, adresându-se probabil celor câțiva întârziați care, după ce că intraseră mai târziu în clasă, acum se holbau la ea cu ochii cât cepele. Și pe urmă, gata cu zgâitul la mine, vă dau voie să mă priviți, dar nu să vă holbați. E nepoliticos și pe deasupra și semn de proastă creștere. Nu duce nicăieri, vă asigur. Nu vă alegeți cu nimic.

L-am auzit șoptind din nou pe Harold Knardahl, de data asta spre plutonul de întârziați care așteptau spășiți la ușă.

– Bă, au venit marțienii.

Ne-am așezat cu toții în bănci. Suplinitoarea și-a terminat de desenat pomul și-a așezat meticulos creta pe fonograf, și-a șters mâinile și apoi s-a întors iarăși spre bănci:

– Bună dimineața. Sunt domnișoara Ferenczi și voi preda astăzi la clasa voastră. Am venit de curând în această localitate și presupun că figura mea nu vă este cunoscută. Am să încep așadar cu câte ceva despre mine.

Nici nu am apucat să ne lăsăm pe spetezele băncilor că ea a și demarat. Ne-a spus că bunicul ei fusese prinț maghiar, că mama ei se născuse într-o regiune numită Flandra, că fusese pianistă și că dăduse nenumărate concerte, la unele dintre ele asistând și câteva „capete încoronate”, și când pronunță aceste cuvinte ne aruncă o privire plină de tâlc.

– Grieg, a continuat ea, maestrul norvegian, a compus un concert pentru pian (și aici a urmat o mică pauză), un concert cu care mama a repurtat un adevărat triumf la Londra.

Ochii ei măsurau tavanul. Noi, după ea. Nimic deosebit. Plafoniera și atât.

– Pentru motive pe care nu le voi expune aici, familia mea a ajuns în Detroit, de acolo ne-am mutat în nord, în mohorâtul Saginaw și apoi aici, la Five Oaks, ca suplinitoare la clasa voastră, începând de azi, joi, 11 octombrie. Sunt sigură că va fi o zi frumoasă: toate prognozele coincid. O să începem deci cu citirea lecției. Scoateți-vă cărțile. Dacă nu mă înșel, titlul este Orizonturi largi sau așa ceva.

Jeannie Vermeesch a ridicat mâna. Domnișoara Ferenczi i-a făcut semn.

– Domnul Hibler începe întotdeauna ora cu Jurământul de credință, se miorlăi ea.

– Nu mai spune, chiar așa? Atunci înseamnă că îl știți foooarte bine și că nu are nici un rost să ne pierdem vremea cu el. Nu, astăzi nu vom începe cu Jurământul de credință. Nu e cazul. Nu s-ar potrivi cu cascada de lumină, cu soarele care ne invadează clasa. Nu merge.

Se uită la ceas.

– Timpul zboară. La lucru. Deci… Orizonturi largi.

Lecția a fost o dezamăgire. Nimic neobișnuit, aceleași exerciții lexicale plictisitoare, aceleași întrebări despre conținutul lecției. Din când în când scotea câte un oftat sau începea să-și lustruiască lentilele, folosindu-se de o batistuță parfumată pe care o scotea ca un scamator, din mâneca stângă.

După citire am trecut la matematică. Afară era o vreme minunată: lumina de toamnă se strecura alene printre fâșiile de nori, aterizând prin ferestrele deschise dinspre răsărit, pe podeaua clasei acoperită cu linoleum. Pe terenul de sport puștimea de la grădiniță se zbenguia prin iarba din jurul toboganelor. Între timp, noi ajunsesem la tabla înmulțirii. Domnișoara Ferenczi îl asculta pe John Wazny din banca întâi. Trebuia să spună înmulțirea cu șase. De unde stăteam îi puteam simți parfumul, se dăduse cu Vitalis peste chica lui ciufulită. Wazny s-a descurcat onorabil până la șase ori unsprezece și șase ori doisprezece.

– Șase ori unsprezece fac… șaizeci și opt. Șase ori doisprezece fac…

Wazny își proțăpi degetele la tâmplă, adulmecându-le pe furiș, nu cumva să-l vadă careva din clasă și apoi zise repezit:

– Șaptezeci și doi.

În sfârșit se așeză în bancă.

– Da, bine, a zis domnișoara Ferenczi. Da, da, nu a fost rău deloc.

– Domnișoară Ferenczi! Una din surorile gemene Eddy flutura disperată mâna pe sus. Domnișoară Ferenczi! Domnișoară Ferenczi!

– Da?

– John a zis că șase ori unsprezece fac șaizeci și opt și dumneavoastră ați zis că e bine.

– Daaa? a făcut ea cu o expresie amuzată care îi invadase fața de marionetă. Am zis eu asta? Și cât fac șase ori unsprezece?

– Șaizeci și șase.

Ea aprobă:

– Da, așa este. Însă trebuie să vă spun, chiar dacă unii dintre voi nu vor fi de acord cu mine, că uneori rezultatul poate fi și șaizeci și opt.

– Când? Când fac șaizeci și opt?

Așteptam toți răspunsul cu sufletul la gură.

Mai există și o altă matematică superioară pe care voi, copiii, încă nu o puteți înțelege și acolo șase ori unsprezece fac uneori și șaizeci și opt.

Am auzit-o cum râde pe nas.

– În matematica superioară numerele sunt, cum să vă spun, ceva mai fluide. Singurul rol pe care îl poate avea un număr este să conțină ceva. Gândiți-vă de pildă la apă. Credeți că apa poate fi măsurată numai cu ceșcuța?

Ne-am uitat la ea nedumeriți și am clătinat din cap.

– Nu. O putem măsura și cu cratița și cu degetarul. Și într-un caz și în altul, apa va fi tot apă. Poate ar fi mai bine totuși dacă v-ați gândi că șase ori unsprezece fac șaizeci și opt doar atunci când sunteți cu mine în clasă, s-a grăbit ea să adauge.

– Și de ce să facă șaizeci și opt numai când sunteți dumneavoastră în clasă? întrebă Mark Poole.

– Fiindcă e mai interesant așa, a răspuns ea abia schițând un zâmbet prin lentilele ei vag albăstrii. Ce sunt eu de fapt? Un înlocuitor, nu e așa?

Da, cu acest lucru eram cu toții de acord.

– Deci gândiți-vă la acest rezultat ca la un fel de înlocuitor.

– Înlocuitor?

– Da.

S-a uitat cu atenție la noi și a întrebat:

– Credeți că existența unui înlocuitor afectează pe cineva?

Ne-am uitat la ea mirați.

– Oare florile de pe pervazul ferestrelor vor avea de suferit din pricina unui înlocuitor?

Ne-am mutat atunci privirile la florile de pe pervazul ferestrelor. Erau câteva mimoze pe un suport prăpădit din plastic și niște ferigi pleoștite pe buza unor ghivece de pământ, cât pumnul.

– Sau cățelușii și pisicile voastre? Sau tăticii și mămicile voastre? Credeți că vor avea ceva de suferit?

Așteptă răspunsul nostru. Însă doar câteva clipe.

– Și atunci, a tras ea concluzia, care este problema?

– Dar nu-i corect, a zis Janice Weber, puțin înțepată.

– Cum te cheamă, domnișoară?

– Janice Weber.

– Și tu zici, Janice, că nu-i corect, așa-i?

– Păi… am spus și eu așa…

– Da, e clar. Deci ai spus și tu așa, într-o doară. N-aveți impresia că am pierdut cam mult timp cu vorbăria? La urma urmei, sunteți liberi să credeți ce vreți. Și când se va întoarce învățătorul vostru, domnul Hibler, fiți fără grijă, șase ori unsprezece fac din nou șaizeci și șase. Și șaizeci și șase va rămâne tot restul vieților voastre aici, în Five Oaks. Ce păcat, nu-i așa?

Ridică sprâncenele și trecu peste noi cu o privire rapidă.

– Și cu asta, punct. Să vedem ce teme ați avut de făcut. Văd că domnul Hibler le-a însemnat aici, în planul de lecție. Scoateți o foaie de hârtie. Scrieți-vă numele în colțul de sus, din stânga.

A urmat o jumătate de oră de aritmetică. Am predat lucrările și apoi am trecut la ortografie, materie unde o dădeam mereu în bară. Iar dictările, nu știu cum se întâmplă, dar picau întotdeauna înainte de pauza de prânz. Eram cu un ochi pe foaie și cu celălalt pe ceas.

– Perfecționat, se auzi glasul domnișoarei Ferenczi. Frontieră, zise din nou.

Se plimba printre bănci cu cartea de ortografie în mână, uitându-se din când în când peste lucrările noastre.

– Mansardă, dictă ea.

Am apucat hotărât creionul. Cuvintele, așa cum ieșeau din gura ei, aveau un accent străin, încât nici vocalele, nici consoanele nu sunau așa cum ar fi trebuit. Mansartă. Parcă arăta ceva mai bine acum deși simțeam că încă nu era corect. Am început să rulez în gând toate regulile de ortografie știute și neștiute, ștergând în continuare litere, până când am văzut că hârtia pe care scriam se făcuse străvezie. Am încercat din nou. Malsandă. Deodată am simțit o mână pe umăr.

– Nu-mi place, mi-a șoptit ea la ureche aplecată ușor peste umărul meu. Arată oribil. Știi ce cred eu? Când nu-ți place un cuvânt, mai bine nu-l folosești.

S-a îndreptat, ridicându-se și lăsând în urmă o adiere de Clorets.

La prânz am ieșit după tăvile cu sandvișuri, obișnuitele feliuțe cu carne împachetate în brânză și maioneză, cu prune însiropate, cu fursecuri cu nucă de cocos, la care se adăuga nelipsita ceașcă de lapte și după ce le-am luat ne-am întors în clasă unde, spre mirarea noastră, am găsit-o pe domnișoara Ferenczi ronțăind dintr-un pachețel învelit în hârtie cerată, de culoare cafenie.

– Domnișoară Ferenczi, i-am spus eu, nu-i nevoie să mâncați cu noi în clasă. Puteți mânca împreună cu ceilalți învățători. Cancelaria, am ținut eu să adaug, se află lângă cabinetul directorului.

– Mulțumesc pentru informație, a zis ea, dar prefer să mănânc aici.

– Și nici nu-i nevoie să stea cineva cu noi în pauză. Avem supraveghetori de clasă, am zis eu. Pe doamna Eddy, am precizat, arătând spre locul unde doamna Eddy, care nu era altcineva decât mama lui Joyce and Juddy, tricota în liniște, cuibărită în spatele clasei.

– Foarte bine, a zis domnișoara Ferenczi. Am să mănânc totuși aici. Prefer aici, a repetat ea.

– Da’ de ce? s-a mirat Wayne Razmer fără să mai ridice mâna.

– Am avut plăcerea să-i cunosc pe ceilalți învățători azi dimineață înainte de a intra la ore, ne-a explicat domnișoara Ferenczi mușcând din pachetul ei cafeniu. Palavragii. Glume pe bandă rulantă. Pisălogi. Nu înghit așa ceva.

– Cum? a exclamat Wayne cu oroare.

– Ce mâncați domnișoară Ferenczi? s-a băgat în discuție Maxine Sylvester, trăgându-se de nas. E hrănitor?

– Este deosebit de hrănitor. Curmale umplute. A trebuit să fac un drum până aproape de Detroit ca să le cumpăr. Cu ocazia asta am luat și morun. Iar asta, a zis, scoțând niște foi de varză din geanta în picățele, este spanac crud, spălat chiar de dimineață, înainte de a porni spre voi, școala Garfield Murry.

– Și de ce îl mâncați crud? a întrebat Maxime.

– Face bine, a zis domnișoara Ferenczi. Are un puternic efect stimulator, este chiar mai eficient decât sifonul sau sărurile mirositoare.

Îmi devoram tacticos sandvișul cu carne, brânză și maioneză, uitându-mă pe fereastră. Un glob licărind cu zgârcenie pe cerul palid de toamnă era tot ce puteam să văd.

– În ce privește mâncarea, a continuat domnișoara Ferenczi, n-ar fi rău dacă le-ați mai amesteca un pic. Adică să le combinați. Prea multă lume se complace să consume numai… ehh, în fine, nu are nici o importanță.

– Domnișoară Ferenczi, a sărit dintr-o parte Carol Peterson, ce facem la orele de după-amiază?

– Mda, a zis ea, cercetând cu ochii programa lăsată de domnul Hibler. După câte văd, învățătorul vostru, domnul Hibler, a planificat o lecție despre egipteni.

Urmă un geamăt care nu putea fi decât al lui Carol.

– Daa, a zis domnișoara Ferenczi în continuare, deci asta vom face: o lecție despre egipteni. Un popor remarcabil. Ar putea să rivalizeze cu cel american. Zic, ar putea.

Apoi a lăsat capul în jos scoțând un zâmbet fugar și ronțăind mai departe din foile de spanac.

Când ne-am întors în clasă după pauza de prânz am văzut că domnișoara Ferenczi desenase pe tablă o piramidă, lângă stejarul făcut tot de ea la începutul orelor. Trăsesem un baseball în recreație și acum urma să ne aranjăm bâtele și mănușile în dulapul cu echipament sportiv, ceea ce nici unul din noi nu se grăbea să facă, era un fel de tragere de timp, mi se pare că tot atunci am încasat și un ghiont zdravăn de la Roy când, deodată, am auzit vocea domnișoarei Ferenczi, foarte ascuțită și înțepată.

– Băiețași, a zis ea, nu aveți de gând să vă potoliți? Stați jos. N-am chef să pierd vremea cu fleacuri. Scoateți cărțile de geografie.

Ne-am furișat în bănci, fiecare cum a putut, cu cămășile murdare de transpirație, grăbindu-ne să ne scoatem manualul pe care stătea scris cu litere mari, Ținuturi îndepărtate și oamenii lor.

– Deschideți la pagina patruzeci și doi, a zis ea.

Urmă o pauză de treizeci de secunde. Îl luase în vizor pe Kelly Munger.

– Băiete, a țipat, te mai fâțâi mult?!

Kelly a făcut o mutră de om călcat pe bătătură.

– Să mă ce?

– Ce tot scormonești acolo?

– Domnișoară Ferenczi, caut cartea.

Bobby Kryzanowicz, tocilarul clasei, care era veșnic cooperant și stătea în prima bancă din proprie inițiativă, a ținut să o informeze pe domnișoara Ferenczi:

– Asta-i Kelly Munger. Niciodată nu-și găsește lucrurile. Așa face întotdeauna.

– Nu mă interesează cum îl cheamă, mai ales la ora asta! i-a retezat-o domnișoara Ferenczi. Unde ți-e cartea, băiatule?

– Ufff, am găsit-o.

Kelly își vârâse scăfârlia sub bancă și trăgea cu îndârjire de o carte care nu voia sub nici un preț să iasă. În schimb, i se rostogoliră în poală niște creioane colorate care, unul câte unul, aterizară tacticos pe podeaua clasei.

– Nu pot să suport dezordinea, a zis domnișoara Ferenczi. Indiferent că e vorba de băncile voastre sau de modul cum gândiți. Dezordinea este… neigienică. Acasă la voi tot așa faceți?

Domnișoara Ferenczi nici măcar nu ne-a dat timp să răspundem.

– Vă spun eu. Nu. Acasă vă place să fie ordine, sigur vă place să fie ordine. Despre ce vorbeam? Da, deci la pagina patruzeci și doi. După câte văd, planul de lecție al domnului Hibler arată că ora trecută ați învățat despre sistemele de irigație egiptene. Interesant, fără îndoială, dar nu la fel de interesant ca lecția pe care o vom face astăzi împreună. Piramidele și munca cu sclavi în Egipt. Un plus pentru prima, un minus pentru a doua.

Deschisesem cărțile la pagina patruzeci și doi, unde se afla imaginea unei piramide. Domnișoara Ferenczi însă nici nu se uita la manual. Se uita pe fereastră, cine știe pe unde.

– Da, piramidele, a zis ea, cu privirea pierdută pe fereastră. Aș vrea să vă gândiți puțin la piramide, la ce însemnau piramidele. La ce se afla înăuntrul lor. Acolo se găseau, firește, trupurile faraonilor, și alături de ele comori nenumărate. Papirusuri. Cine știe, poate că pe aceste papirusuri, a continuat domnișoara Ferenczi cu o veselie din care dispăruse orice umbră de zâmbet, erau scrise pentru faraoni niște romane, ca să le țină de urât în lunga lor călătorie prin alte veacuri,

În timp ce vorbea, mă uitam la ridurile adânci de pe chipul ei.

– Piramidele, a continuat ea, depozitau în ele uriașe energii cosmice. O piramidă era astfel construită să dirijeze undele de energie cosmică într-un singur punct. Egiptenii cunoșteau acest secret, noi însă l-am uitat. Să nu vă mirați dacă am să vă spun că George Washington a avut sânge egiptean, din partea bunicii, a zis domnișoara Ferenczi, apropiindu-se de ușa vestiarului. Mai mult chiar, există unele aspecte în Constituția Statelor Unite care se aseamănă cu principiile egiptene.

Nu se uitase nici măcar o dată în manual. Începu apoi să ne povestească despre transmigrația sufletelor la egipteni. Ne-a explicat că după moarte sufletele revin pe Pământ, sub formă de furnici sau copaci, fiecare după cum s-a purtat în timpul vieții, mai bine sau mai rău. Ne-a spus apoi că egiptenii credeau că faptele oamenilor sunt influențate de magnetismul produs de forțele de atrac
ție din sistemul nostru solar, forțe generate de Soare și de „aliatul său planetar”, Jupiter. Jupiter, ne-a zis ea mai departe, deși e o planetă, așa cum știm cu toții, are și „câteva din caracteristicile unui astru”. Vorbea cu mare repeziciune. Apoi ne-a spus că egiptenii au fost mari exploratori și cuceritori. Și ne-a mai spus că la moartea celui mai mare cuceritor din toate timpurile, care s-a numit Genghis-Han, au fost aduse ca jertfă patruzeci de tinere și patruzeci de cai. O ascultam cu toții. Nimeni nu a îndrăznit să o întrerupă.

– Și eu am fost în Egipt, a zis ea. Acolo mi-a fost dat să văd multă barbarie și să înghit mult praf.

Ne-a spus apoi că în Egipt avusese prilejul să vadă, îi arătase de fapt un bătrân care lucra într-un circ, un animal care era închis într-o cușcă și care era jumătate pasăre, jumătate leu. Ne-a spus că acest monstru se numește grifon și că auzise de existența lui dinainte să meargă în Egipt, dar că îl văzuse pentru prima oară acolo, într-o mahala din Cairo. Ne-a spus apoi că astronomii egipteni sunt cei care au descoperit pentru prima dată planeta Saturn și că ceea ce nu au reușit ei să vadă erau tocmai inelele acestei planete. Ne-a spus apoi că egiptenii au aflat cei dintâi că un câine bolnav nu bea niciodată din râu, ci așteaptă cu fălcile căscate căderea primei ploi.

– Tromboane!

Eram în autobuzul care ne ducea spre casă. Stăteam lângă Carl Whiteside. Îi puțea gura îngrozitor. Era însă tipul cu cea mai mare colecție de bile din clasa noastră. Ne ciorovăiam. Carl zicea că suplinitoarea e o mincinoasă. Eu ziceam că după toate aparențele nu e.

– Poanta aia cu pasărea nu a prins, zise Carl. Și nici aia cu piramidele. N-a prins, bă, nici una. Cucoana a luat-o razna rău de tot.

– Chiar așa?

Mie îmi plăcuse suplinitoarea. Era o ființă ieșită din comun. Tare aș fi avut chef să-i fac o festă lui Carl.

– E trombonistă? Cu ce ai prins-o?

– Păi cum, bă, șase ori unsprezece fac șaizeci și opt? Nici gând! Gogoși! Fac șaizeci și șase, o știe toată lumea.

– Da, așa a zis și ea. A recunoscut că fac șaizeci și șase. Și cu ce ai mai prins-o?

– Ce contează? Baliverne!

– Ce baliverne?

– Aaa, făcu el și începu să-și bălăngăne picioarele. Unde-ai văzut tu animal care să fie jumate leu jumate pasăre?

Carl își încrucișă picioarele și mi-o trânti:

– Vax! Sunt tromboane!

– Orice e posibil, i-am zis.

Trebuia să născocesc ceva să-l pun cu botul pe labe.

– Am citit în ziarul de dimineață, ăla pe care-l cumpără maică-mea, că un savant țicnit care trăiește în Alpii elvețieni s-a apucat să amestece gene, cromozomi, știi, tot felul de chestii de-astea, le-a pus pe toate la un loc în eprubete și ce crezi că a obținut nebunu’? O dihanie, ceva între om și hamster.

M-am uitat atent la Carl. Voiam să văd ce mutră face.

– Și știi ce nume i-a dat? Omster!

– Fugi, bă, de aicea!

Carl căscase o gură imensă din care se revărsau duhori incredibile.

– Și unde-ai citit asta?

– În Național Enquirer, am zis eu. Știi, e ziarul ăla care se vinde la ieșirea din magazin.

M-am uitat încă o dată la Carl. Era făcut praf.

– Iar țicnitul ăla, dacă mai țin eu bine minte, se numește doctor Frankebush.

Mă pripisem folosind acest nume însă acum nu mai puteam face nimic, decât poate cel mult să aștept să-i cadă fisa lui Carl, prea era mare asemănarea cu celălalt inventator celebru, nu mai puțin sonat, că amărâtul de Carl să nu se prindă că totul era o născocire de-a mea. Și totuși Carl nu s-a prins. Rămăsese ca o stană de piatră.

– Un om și un hamster?

Se blocase. Mă privea cu gura căscată.

– Doamne ferește! Ce pocitanie o mai fi și asta?!

A doua zi, domnișoara Ferenczi, îmbrăcată de data asta cu totul altfel, a pășit din nou în clasa noastră. Avea părul prins în codițe care-i atârnau la distanțe egale, legate cu niște bentițe roșii din elastic. Purta o bluză verde iar la gât își pusese o eșarfă roz, combinație care te năucea, te uitai la ea o oră întreagă. Domnișoara ne-a scutit de ora de citire, iar de cea de aritmetică nu a șoptit un cuvânt. Nici nu a sunat bine de intrare că a început să ne vorbească.

Și ne-a vorbit patruzeci de minute șnur. Ideile nu păreau să aibă vreo legătură între ele, însă dacă le luai separate pe fiecare în parte, deveneau, vorba dicționarului, fabuloase. Ne-a spus că auzise de la cineva că la antipozi s-ar afla o piatră prețioasă de dimensiuni uriașe pe care dacă o privești dintr-un anumit unghi, nu mai apuci să o privești și a doua oară, pentru că rămâi orb. Ne-a spus apoi că cel mai mare diamant din lume este un diamant blestemat și că toți care au reușit să intre în posesia lui nu au murit de moarte bună, și că acest diamant se numește, ironie a sorții, Speranța. Diamantele sunt vrăjite, ne-a spus ea, de aceea femeile le poartă pe degete, ca semn al fascinației exercitate de ele. Bărbații au forță însă nu pot fascina. Bărbații se îndrăgostesc de femei, nu femeile de bărbați: ele iubesc pentru că sunt iubite. George Washington nu a fost primul președinte al Americii, și tot ea ne-a spus cine fusese acela. Mai există locuri în lume unde oamenii trăiesc în copaci și se ospătează cu maimuțe la micul dejun. În loc de doctori au vrăjitori. Pe fundul mării trăiesc niște animale subțiri ca niște clătite, animale care nu au fost cercetate până acum de nici un om de știință, pentru că de îndată ce sunt scoase la lumină se pulverizează într-o clipită.

Amuțiserăm. În clasă nu se mai auzea nici un zgomot. Numai vocea domnișoarei Ferenczi și, din când în când, hârâitul înăbușit care venea din gâtlejul lui Donna DeShanno. Nici măcar la toaletă nu am mai ieșit.

Beethoven, ne-a spus ea, n-a fost surd. Se folosise doar de acest truc ca să ajungă celebru și a reușit. În timp ce vorbea, domnișoara Ferenczi își legăna codițele dintr-o parte în alta. Există anumiți copaci care se hrănesc cu carne: au frunzele lipicioase cu care prind insectele, ca într-o palmă. Și spunând aceasta își ridică mâinile, împreunându-și palmele. Venus, socotită de toată lumea a doua planetă ca depărtare față de Soare, nu numai că nu rămâne la aceeași distanță dar mai e învăluită și într-un mare mister, din pricina norilor care o acoperă, ca o perdea groasă.

– Însă eu știu ce se află sub acei nori, ne-a zis domnișoara Ferenczi.

S-a oprit puțin apoi a continuat:

– Îngeri. Sub acea perdea de nori trăiesc îngerii.

Ne-a spus apoi că îngerii nu sunt întotdeauna invizibili și că uneori arată chiar mai bine decât oamenii. Nu poartă straie albe, așa cum ne-am obișnuit noi să credem, ci costume de seară elegante, ca și cum s-ar pregăti să meargă la un concert. Și de multe ori chiar se duc la concert, unde se așază pe interval, acolo unde nimănui nu i-ar trece prin cap să se uite după un înger. Ne-a spus apoi că îngerul cu înfățișarea cea mai înspăimântătoare este Sfinxul.

– E un înger de care nu mai poți să scapi, ne-a zis ea.

Ne-a spus apoi că în statul Ohio, sub scoarța pământului, ard niște vâlvătăi care nu pot fi stinse. Ne-a spus apoi că Mozart, când a auzit pentru prima oară în copilărie țiuitul unei trompete, a leșinat de spaimă în pătuțul lui. Ne-a spus apoi că un anume Narzim al Harrardim ar fi cel mai mare scriitor din câți au existat vreodată. Ne-a spus apoi că planetele influențează viețile oamenilor și că un copil conceput în timpul unei eclipse se va naște cu degetele lipite.

– Știu că vouă copiilor vă plac asemenea istorioare, „asemenea taine” și de-aia vi le-am și spus.

Am dat cu toții din cap că așa este. Sigur că preferam să o ascultăm că ne povestește tot felul de lucruri decât să ne chinuim creierul cu lecțiile din Orizonturi largi.

– O poveste vă mai spun și gata, ne-a mai zis ea. Pe urmă trecem la aritmetică.

S-a aplecat ușor înainte cu o voce care se înmuiase un pic apoi a zis:

– Nu există moarte. Să nu vă fie teamă de moarte. Niciodată. Ceea ce există nu poate pieri. Se preschimbă doar în elemente pământești sau nepământești. Sunt tot atât de sigură că se va întâmpla, pe cât de sigură că acum mă aflu aici, în fața voastră, vorbindu-vă. Mă puteți crede pe cuvânt. Să nu vă fie teamă de moarte. E un adevăr de care m-am convins singură. Fiindcă Dumnezeu mi-a apărut în vis și m-a sărutat. Aici, a zis ea, punând arătătorul drept pe locul de unde porneau vertiginos, spre bărbie, ridurile acelea ale ei.

Eram la ora de aritmetică și rezolvam probleme însă gândurile ne hoinăreau aiurea. În pauză am ieșit pe terenul de sport însă de data asta nu s-a mai legat nimic, nu am mai jucat nici o partidă, cum făceam de obicei. Stăteam în curte, risipiți în grupuri mici și discutam despre ce ne povestise domnișoara Ferenczi. Nu știam ce să credem, suplinitoarea noastră își pierduse mințile sau ce era cu ea? M-am uitat atunci dincolo de gardul terenului de sport, la mașinile ruginite care stăteau una peste alta, într-o grămadă nu prea înaltă, în spatele unui pâlc de oțetari, și nu știu de ce, am avut impresia că ar trebui să apară ceva de acolo, niște ființe care să vină încet, încet, spre mine.

Mergeam spre casă. Carl se așezase iarăși lângă mine. N-avea chef de vorbă. Eu, nici atât. În fine, își roti moaca spre mine.

– Ții minte ce a zis despre frunzele care înghit insecte?

– Aăăă…

– Frunzele, bă, a zis Carl. Plantele carnivore. Știi că există într-adevăr? Le-am văzut la televizor. Frunzele au pe ele un fel de lipici și dacă insecta apucă să se prindă de el, aleluia, s-a terminat cu ea. Pe cuvânt, am văzut cu ochii mei.

Carl părea dezumflat. Totuși nu s-a oprit.

– Ba, să știi tu că tipa nu ne-a trombonit.

– Zău?

– Tu ce zici? Chiar o fi văzut îngerii ăia de care povestea?

Am dat din umeri.

– Eu zic că nu i-a văzut, făcu el. Eu zic că toată chestia e o vrăjeală.

– De unde o fi apărut copacul ăsta? am întrebat dintr-o dată.

Privirile îmi alunecau pe fereastra autobuzului, pe fermele înșirate de-a lungul șoselei. Știam pe dinafară fiecare șopron, fiecare îngrăditură, fiecare moară dărăpănată, fiecare rezervor cu amoniac.

– Copacul ăsta… parcă… nu era aici când…

– Ce-ai băi, te ții de goange? Sau te-ai dilit și tu?

Am sărutat-o pe mama când am intrat în casă. Stătea în fața cuptorului.

– Cum a fost? a întrebat ea.

– Bine.

– Tot cu domnișoara Ferenczi ați făcut?

– Da…

– Și?

– A fost bine. Mami, pot să mă duc la mine în cameră?

– Nu încă. Mai întâi te duci în grădină și-mi culegi câteva roșii, a zis ea uitându-se pe cer. Stă să plouă. Hai, du-te. Când termini, vii înăuntru. Vreau să stai puțin cu ăla micu’. Eu o să am niște treabă pe sus, vreau să strâng puțin prin casă, a zis ea uitându-se la mine. Ești cam palid astăzi.

Își lipi dosul palmei de fruntea mea. I-am simțit inelul de diamant alunecându-mi pe piele.

– Ce-i cu tine? Nu te simți bine?

– Nu, nu. Mă simt bine, nu am nimic, am zis eu și am ieșit în grabă să adun roșiile din grădină.

A doua zi s-a întors domnul Hibler. Tușea încă pe înfundate în pauză, când ieșeam în curte își îndesa în gură un pumn de drajeuri pentru calmarea tusei. Ne-a descusut puțin la început, voia să afle dacă domnișoara Ferenczi respectase planul de lecții lăsat de el. Edith Adwater i-a răspuns în numele clasei. I-a zis că suplinitoarea nu respectase întocmai programul de lecție și că nu făcuse tot ceea ce ar fi trebuit să facă, și că la ore vorbise mai mult ea, dar cu toate astea, a adăugat Edith, clasa noastră a participat cu însuflețire la lecții. Și despre ce v-a vorbit, a vrut să afle domnul Hibler. Despre tot felul de lucruri, a răspuns Edith. Nu mai țin minte. Din fericire, nici domnul Hibler nu s-a arătat interesat să afle. Și-a închipuit probabil că suplinitoarea arsese gazul și în loc să predea lecțiile prevăzute în plan se ținuse de pălăvrăgeli. Domnul Hibler păru mulțumit cu cât aflase și, oricum, nici nu ar fi avut timp să afle mai mult pentru că pe catedră îl așteptau câteva teancuri de lucrări la aritmetică, necorectate.

Veni luna următoare și oțetarii umplură câmpul de un roșu care îți lua ochii, soarele coborî spre sălașurile lui din sud, razele sale poposind acum pe calendarul din spatele clasei, deschis încă la ajunul tuturor sfinților, iar dovleacul roșcat din vârful sperietorii se acoperi cu o pată cafenie. La fiecare trei zile măsuram cu o carioca pe peretele din nord deplasarea soarelui spre sud, și o făceam cu niște semne minuscule, cât o furnică.

Mai târziu, la începutul lui decembrie, la patru zile după ninsoare, suplinitoarea a apărut din nou la noi în clasă. În clipa când am văzut-o băgându-și capul pe ușă, am simțit că mi se oprește inima. Acum era altfel îmbrăcată. Părul îi atârna drept, ca și cum pieptenul nu ar fi trecut prin el. În mână nu mai avea geanta aia în carouri, ci o cutiuță. După ce ne-a spus bună dimineața, a pomenit parcă ceva de vreme. Abia după ce i-a adus aminte Donna DeShanno că e îmbrăcată, și-a scos paltonul de pe ea.

Când a sunat de intrare, domnișoara Ferenczi s-a uitat la noi și ne-a spus:

– Copii, m-am simțit foarte bine cu voi. Acum aș vrea să vă răsplătesc.

Ne-a arătat cutiuța cu care venise.

– Știți ce am aici? ne-a întrebat ea așteptând o clipă răspunsul nostru. N-aveți de unde să știți. E un pachet de tarot.

Edith Atwater a ridicat mâna.

– Ce-i un pachet de tarot, domnișoară Ferenczi?

– Cu acest pachet de cărți se poate ghici norocul, a răspuns ea. Este ceea ce voi face în dimineața asta. Am să vă ghicesc norocul, cât mă pricep.

– Cum adică să ghiciți norocul? s-a mirat Bobby Kryzanowicz.

– Adică viitorul, băiete. Am să vă spun ce viitor veți avea. Nu tot, firește, nu vă pot spune chiar tot ce se va întâmpla cu voi. Am să mă folosesc doar de semnele acestea: bastoane, cupe, săbii, dinari și arcanele principale. Cine vrea să înceapă?

A urmat o tăcere lungă. În sfârșit, Carol Peterson a ridicat mâna.

– Foarte bine, a zis domnișoara Ferenczi, tăind pachetul de cărți în alte cinci mai mici, pe care le-a așezat apoi pe banca lui Carol. Alege o carte din fiecare pachet, i-a spus ea.

Am văzut-o pe Carol cum alege un patru de cupă, un șase de sabie, dar pe celelalte nu le-am putut vedea. Domnișoara Ferenczi s-a uitat cu atenție la ele. A trecut un minut.

– Nu-i rău, a zis ea. Nu văd drumul la facultate. Se întrevede o căsătorie, probabil de timpuriu. Și mulți copii. Văd aici ceva cenușiu, plictisitor. Nu-mi dau seama ce-ar putea să fie. Poate corvezile unei gospodării. Însă, după cum văd eu, o să o scoți la capăt până la urmă. În general, zic.

Și spunând aceasta îi oferi lui Carol un surâs indiferent.

– Altcineva?

Carl Whiteside a ridicat mâna, timid.

– Da, sigur, să vedem și un băiat, a zis domnișoara Ferenczi apropiindu-se de banca lui Carl. L-a așteptat întâi să scoată cele cinci cărți din pachete apoi s-a uitat la ele cu atenție.

– Călătorii, a zis ea. În țări îndepărtate, călătorii în țări îndepărtate. O să ajungi probabil în armată. Aici nu văd nimic romantic. O căsătorie spre bătrânețe, dacă va fi vreodată. Pe urmă certuri. Însă văd aici în partea centrală soarele, da, da, e o carte excelentă, a zis ea chicotind vesel. Poate că va fi totuși o viață fericită, cine știe.

După aceea am ridicat și eu mâna și mi-a citit norocul. A făcut la fel și cu Bobby, cu Kelly, cu Edith și Kim Foor. Pe urmă i-a venit rândul lui Wayne Razmer. În timp ce scotea cele cinci cărți din pachetele așezate pe bancă, am putut zări printre cele cinci cărți imaginea Morții.

– Cum te cheamă? l-a întrebat domnișoara Ferenczi.

– Wayne.

– Wayne, dragul meu, a zis ea atunci, tu vei suferi o metamorfoză, o metamorfoză importantă, poate cea mai importantă din viața noastră, și acest lucru se va întâmpla înainte să te faci mare. Elementele pământești din care ești făcut se vor risipi în aer. Vezi tu, această carte, acest semn de sabie, prevestește suferință și distrugere, iar acest zece de baston reprezintă, cum să-ți spun, o mare povară.

– Dar asta? a întrebat Wayne înfigând degetul pe figura Morții.

– Aceasta? Această carte vrea să spună că tu vei muri, dragul meu băiețaș, vei muri și încă foarte curând.

Ea începu să adune cărțile de pe bancă. Ne uitam cu toții la mutra lui Wayne.

– Dar să nu-ți fie frică, i-a zis ea. Nu va fi atât o moarte cât o schimbare.

Așeză apoi cărțile pe catedră și se adresă clasei:

– Și acum să facem niște exerciții de matematică.

În pauza de prânz, Wayne s-a dus glonț la domnul Faegre, directorul școlii, că s-o pârască pe domnișoara Ferenczi. Mai târziu, în pauza de după-amiază, am văzut-o pe domnișoara Ferenczi urcându-se în Rambler-ul ei verzuliu și plecând din parcarea școlii. Stăteam sub scărița unui tobogan. Deasupra mea puștimea își făcea vânt, cu mare zarvă, spre groapa de nisip de la capătul toboganului. Mă pregăteam să ard un șut la o piatră când, pe terenul de sport, a apărut Wayne. Zâmbea, cretinul, fâlfâindu-și degetele spre mucoșii din jurul lui, arătându-le, nespus de mândru, cum o pârâse pe domnișoara Ferenczi la director.

M-am apropiat de el, făcându-mi loc printre două fetițe de la o clasă paralelă. Wayne mă privea cu ochii lui de guzgan.

– Ai turnat-o, am țipat eu. Ce, nu mai știi de glumă?

– Ce glumă? s-a îmbățoșat el. Trebuia să facă aritmetică, nu să se țină de prostii.

– A intrat frica în tine? Bă, căcăciosule, ai făcut pe tine de frică? Al naibii să fiu, băi Wayne, dacă nu ești tu un mare căcăcios. De la o carte pricăjită, bă? De aia te-ai speriat tu?

Wayne s-a năpustit la mine cu pumnii. Apucă să-mi prindă una în nas. Atunci i-am ars și eu una scurtă în burtă, să mă țină minte. Înainte de a-i pocni scăfârlia, am văzut că-l apucase bâzâitul.

– Ține, bă, și l-am trosnit iar. Avea dreptate, bă, boule. Întotdeauna a avut dreptate. Tot ce ne-a zis e adevărat. Așa să știi.

Puștimea chirăia în jurul nostru ca la meci.

– Iar tu, Wayne, nu ești decât un căcăcios, ține minte, bă, asta ești, un căcăcios.

În aceeași după-amiază s-au întâmplat toate, domnișoara Ferenczi s-a urcat în mașina ei și a plecat, eu m-am dus la cabinetul medical cu nasul șiroind de sânge și cu buza spartă, clasa noastră s-a unit cu clasa domnișoarei Mantei ca să facem, claie peste grămadă, o lecție despre insecte. Pe domnișoara Mantei o cunoșteam. Locuia într-o rulotă nou nouță, ceva mai jos de casa noastră, undeva pe lângă parcul Clearwater. O cunoșteam bine pe domnișoara Mantei. Până la urmă, domnișoara Mantei și domnul Bodine, celălalt învățător de la clasa a patra, au reușit să ne bage pe toți într-o clasă, eram cu toții vreo patruzeci și cinci. Kelly Munger a vrut să știe dacă domnișoara Ferenczi fusese cumva arestată, la care domnișoara Mantei i-a răspuns că nu fusese arestată, bineînțeles că nu fusese arestată. Până au venit autobuzele să ne ia seara acasă, a trebuit să stăm în clasa aceea unde nu era loc nici să arunci un ac, și acolo am învățat, acolo am luat notițe, am învățat despre ce sunt greierii de câmp, lăcustele, buhaii de baltă, cicadele, muștele, fluturii de noapte, am învățat despre scheletul exterior al insectelor, am învățat despre cum este alcătuit capul, că există mandibulă și labium, am văzut ce sunt aceia ochi compuși, am văzut ce reprezintă metamorfoza în patru faze, că aceste faze sunt ou, larvă, nimfă și adult. Domnișoara Mantei ne-a explicat ceva și despre împerechere, dar nu prea mult. Domnișoara Mantei ne-a desenat pe tablă o schemă ca să ne arate cum este alcătuită o lăcustă. Am văzut apoi ce înseamnă roirea, când are loc, și cum face albina meliferă să le conducă pe celelalte albine din stup după polen. Am văzut apoi care sunt insectele dăunătoare și care nu sunt. Am făcut pe caiet un tabel, pe care a trebuit să-l completăm cu liste de insecte, insecte pe care le puteam vedea cu ochiul liber și insecte pe care nu le puteam vedea cu ochiul liber, pentru că sunt prea mici, cum sunt puricii, de pildă. Ca temă pentru acasă, domnișoara Mantei ne-a pus să învățăm aceste liste pe dinafară, că a doua zi urma să ne asculte, ne-a zis ea atunci, chiar domnul Hibler în persoană.

Charles Baxter

Romancier, eseist și poet american, născut în 1947. Wikipedia: https://en.wikipedia.org/wiki/Charles_Baxter_(author)